Consideraţie la duminica a 18-a de peste an - Anul C - 2019

Căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu (cf. Col 3,1).

Într-o zi un rege îşi trimisese fiul în exil, pentru a-l îndrepta de nişte greşeli în care trăia. Prinţul a suferit mult de foame şi frig, dar mai ales şi-a pierdut speranţa că va mai primi vreodată iertarea părintească şi că va mai ajunge sa locuiască la castel. Într-o bună zi, regele gândindu-se cu drag la fiul său, a trimis la el pe un sol care să-i împlinească orice dorinţă, chiar şi cea a iertării şi a întoarcerii la castel. Solul îi spuse prinţului care este porunca regelui cu privire la el. Dar prinţul, care deznădăjduise, îi spuse solului: "Dă-mi o bucată de pâine şi o mantie caldă!" Uitase că este prinţ şi că se putea întoarce iertat la caste pentru a trăi regeşte.

Această istorioară este trista poveste a multor oameni, care fiind exilaţi pe pământ în urma păcatului (cf. Gen 3,23), au uitat că sunt fiii lui Dumnezeu (cf. Mt 5,9), că au locuri pregătite în casa Tatălui (cf. In 14,2-3), că au un loc la ospăţul veşnic (cf. In 17,25), că Domnul este partea lor de moştenire (cf. Ps 15/16,5), că pot trăi regeşte toată veşnicia şi, de aceea, se mulţumesc cu firimiturile lumii acesteia. Noi, chiar dacă acum mai trăim încă în acest exil al pământului, departe de casa Tatălui şi de ospăţul său veşnic, săraci şi bolnavi, să nu uităm că suntem fiii lui Dumnezeu şi că Isus va veni într-o zi să ne ia cu el în împărăţia cerurilor.

Lecturile biblice din această duminică ne vorbesc despre false bogăţii şi despre adevărate bogăţii, despre bogăţii care se pierd odată cu viaţa şi bogăţii care încep odată cu trecerea din viaţă.

Cartea Qoelet de unde am luat prima lectură (cf. Qoh 1,2;2,21-23), poate fi rezumată prin aceste cuvinte ale mântuitorului Isus spuse femeii samaritene: "Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete" (cf. In 4,13). Fântâna din Sihar este imaginea lumii aride şi amăgitoare, unde nu se poate găsi o fericire de durată. Cea mai mare parte a oamenilor seamănă cu sărmana samariteană. Nu sunt gata să primească apa vie, darul fără plată al Fiului lui Dumnezeu, decât după ce, de nenumărate ori, vor fi făcut experienţa că "apa" de pe pământ nu poate în nici un fel potoli setea sufletului: "Căci poporul meu a săvârşit un îndoit păcat: m-au părăsit pe mine, izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate care nu ţin apă" (Ier2,13). Ei bine, această experienţă a fost făcută de evrei; ea se găseşte consemnată în această carte pentru ca noi să nu mai avem nevoie să o repetăm! Ea a fost făcută şi de cineva care, prin înţelepciunea şi prin măreţia lui, era şi calificat să cerceteze "tot ce se face sub ceruri" (Qoh 1,13). Quohelet, Eclesiastul, Predicatorul nu este altul decât Solomon, împărat la Ierusalim. Mărturia lui are întotdeauna aceeaşi valoare, pentru că "nu este nimic nou sub soare" (cf. Qoh 1,9). Multe lucruri, fără îndoială, şi-au schimbat înfăţişarea, însă inima omului a rămas identică, iar consecinţele păcatului sunt întotdeauna acolo: "Ce este strâmb nu poate fi îndreptat şi ce lipseşte nu poate fi numărat" (cf. Qoh 1,15). Eclesiastul şi-a pus inima întâi să cunoască cele bune. Ar putea abundenţa de bunuri pământeşti să dea satisfacţie? Cine oare avea oportunităţi mai mari decât Solomon să acumuleze şi să administreze bogăţii, desăvârşind "lucruri mari", pe care ambiţia omenească nu încetează să şi le propună? Împăratul Solomon i-a întrecut pe toţi împăraţii pământului prin bogăţiile şi înţelepciunea lui (2Cr 9,22). Să ascultăm însă cum le apreciază el în final: "deşertăciune şi goană după vânt" (cf. Qoh 1,11). "Ce folos are omul din toată truda sa sub soare" a fost prima întrebare pusă de Eclesiast (Qoh 1,3). "Nici un folos" a răspuns versetul 11. În ce priveşte prezentul, se frământă, zilele lui sunt durere, iar îndeletnicirea lui, trudă; nici noaptea nu are odihnă (v. 22-23). Iar cât despre viitor, realizează că nimic nu este stabil.

În faţa acestui tablou disperant (v. 20), ce va face copilul lui Dumnezeu? Lui nu-i este interzis să iubească viaţa şi să vadă zile fericite aici, pe pământ. Aceasta însă nu va fi străbătând lumea în căutarea unei fericiri iluzorii. Partea lui este să împlinească nişte cerinţe: "...să-şi păzească limba de rău, ... să facă binele, ... să caute pacea..." (1Pt 3,10-11; când nu suntem fericiţi, îi acuzăm atât de liber pe alţii. Pe de altă parte, munca este necesară, dar ea trebuie făcută paşnic, împlinită pentru Domnul, nu pentru a ne servi propria ambiţie (cf. 2Tes 3,12; Col 3,23-25). Care este scopul muncii mele? Pentru că lucrurile nu au nicidecum aceeaşi înfăţişare atunci când sunt privite în lumina soarelui ca atunci când sunt privite în lumina eternităţii. Numai veşnicia va arăta ce este cu adevărat de folos.

În fragmentul evanghelic din această duminică (cf. Lc 12,13-21), cineva din mulţime face apel la Domnul pentru o problemă de moştenire, iar Isus, profitând de această ocazie, dezvăluie care este rădăcina acestor contestaţii: lăcomia. "Pentru că iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele" (1Tim 6,10). Parabola omului bogat ale cărui grânare au ajuns neîncăpătoare ilustrează această pasiune pentru a strânge. Celor care acumulează şi-şi fac calcule şi proiecte pe termen lung le place să se numească prevăzători, dar ce fac ei denotă tocmai cea mai mare lipsă de prevedere, pentru că ei neglijează şi înşală ceea ce au cel mai de preţ: sufletul. În nebunia lui, bogatul crezuse că-şi poate mulţumi sufletul oferindu-i "multe bunătăţi" (Lc 12,19). Dar sufletul nepieritor are nevoie de un alt fel de hrană. Da, "nebun" este numele pe care Dumnezeu îl dă acestui om: "Ca o potârniche care cloceşte nişte ouă pe care nu le-a ouat ea, aşa este cel ce agoniseşte bogăţii pe nedrept; trebuie să le părăsească în mijlocul zilelor sale, şi la urmă nu este decât un nebun" (Ier 17,11) şi pe câte morminte nu ar putea fi inscripţionat un astfel de epitaf: "Iată omul care nu lua ca ocrotitor pe Dumnezeu, ci se încredea în bogăţiile lui cele mari şi se bizuia pe răutatea lui" (Ps52,7)! În antiteză cu aceasta, Domnul Isus îi învaţă pe ai săi că adevărata prevedere constă în a-ţi pune încrederea în Dumnezeu. Orice stânjeneală cu privire la nevoile noastre de zi cu zi este rezolvată prin afirmaţia: "Tatăl vostru ştie că aveţi nevoie de ele" (Lc12,30). Dacă punem pe primul plan împărăţia lui şi interesele lui, el se va îngriji în totalitate de ale noastre. Când cineva îl primeşte pe Domnul Isus, atunci Domnul Isus devine centrul în jurul căruia se învârteşte totul. Lepădare de sine, de interese proprii, de interesele neamului sau ale lumii, sunt semnul că eşti înviat împreună cu Cristos. Cristos este viaţa ta. Şi dacă aşa stau lucrurile, în mod natural nu mai umbli după lucrurile de jos.

Răscumpăraţii Domnului Isus însă, care-i cunosc infinita dragoste, pot cere încă de acum: "Satură-ne dimineaţa (adică la tinereţe) de bunătatea ta, ca să cântăm de veselie şi să ne bucurăm toate zilele noastre". Rugăciunea psalmistului de astăzi să fie şi rugăciunea noastră (cf. Ps 90,14).

"Fraţilor, dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu! Cugetaţi la cele de sus, şi nu la cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu! Când se va arăta Cristos, care este viaţa voastră, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu el în glorie. Aşadar, daţi morţii membrele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este idolatrie" (Col 3,1-5).

Gândurile noastre sunt ca nişte păsări care pot zbura oriunde şi se pot aşeza pe orice - după cum doresc, Dar siguranţa curăţiei şi a vieţii atârnă de locul unde zboară şi unde se aşază. Păsările sunt rareori prinse în zbor. Tot aşa şi noi, cu cât suntem mai mult pe aripile gândurilor dumnezeieşti, cu atât mai mult scăpăm de cursă. Să nu zăbovim mult în gânduri pământeşti, ca nu cumva să ne prindă păsărarul sufletelor, diavolul. Trebuie să ne gândim la lucrurile dumnezeieşti şi să înălţăm gândurile deasupra lucrurilor trecătoare; altfel, lumea ne va înfăşură şi ne vom asemăna cu păsările care sunt ţinute pe ramurile date cu clei sau sunt prinse în laţ.

Păcatul este un mădular al firii vechi, de aceea spune Domnul: "Omorâţi mădularele voastre". Fără mădulare omul vechi nu mai poate să trăiască. Dacă i-ai tăiat mâinile, picioarele, limba, ochii şi toate celelalte, omul vechi rămâne fără putere şi fără posibilitatea de a-şi procura hrana necesară, căci păcatul este şi hrana lui. Dezbrăcarea de omul cel vechi este urmată în mod natural de îmbrăcarea cu omul cel nou. Şi cum dezbrăcarea de omul cel vechi e totuna cu creşterea şi înnoirea omului cel nou, înseamnă că toată lucrarea se face treptat, "din zi în zi" (2Cor 4,16).

Un predicator german a primit într-o zi o scrisoare, în care era acuzat că vorbeşte numai despre har şi niciodată despre lege. Predicatorul a citit scrisoarea următoarea duminică în adunare, apoi s-a îndreptat spre fereastră spunând: "Vedeţi acel păr? Este sălbatic şi nu face roade bune de mâncat. O să-i dau o lecţie bună! Dragul meu păr, nu ţi-e ruşine că aduci de zece ani deja, numai roade sălbatice? Ar fi timpul să faci pere bune. Ascultă-mă şi fă ceea ce îţi spun!" Apoi predicatorul s-a întors spre oamenii care şedeau în bănci şi zâmbeau. "Desigur - a continuat el - zâmbiţi pe bună dreptate. Un păr sălbatic nu poate aduce roade bune, chiar dacă i-am vorbi mult. Predicile de morală nu ajută la nimic. La fel stau lucrurile şi cu voi. Nu are nici un sens să vă cer să faceţi tot felul de fapte bune, atâta timp cât nu sunteţi întorşi la Dumnezeu. Abia după ce veţi primi prin har viaţa nouă şi Duhul Sfânt va locui în voi, veţi putea aduce roade pentru Dumnezeu".

"Cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu" (Rom 8,8). "Căci dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi" (2Cor 5,7). A fi în Cristos înseamnă a fi smuls din veacul acesta, înseamnă a fi deasupra tuturor deosebirilor, înseamnă a fi cu Cristos. "Cine zice că rămâne în Cristos, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Cristos" (1In2,6).

Pr. Ioan Lungu