CONSIDERAŢIE LA DUMINICA A 20-A DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

„Eu sunt umilit şi sărman, dar Dumnezeu are grijă de mine” (Ps 40,18).

Evanghelia din această duminică face parte din învăţăturile lui Isus adresate ucenicilor de-a

lungul urcării sale spre Ierusalim, unde îl aşteaptă moartea pe cruce. Pentru a indica scopul

misiunii sale, moartea pe cruce pentru fericirea noastră veşnică, Isus se foloseşte de trei imagini: focul, botezul şi dezbinarea.

Focul despre care vorbeşte Isus este focul iubirii divine care arde ca un cuptor (cf. Gen 15,17), este focul Duhului Sfânt (cf. Fap 2,3), este focul Cuvântului divin (Ier 5,14; 23,29), foc care a fost stins în om odată cu primul păcat, foc în locul căruia a fost instalat de către diavol „frigul” şi „răceala” satanică, în relaţia cu Dumnezeu, în relaţia cu semenii şi în relaţia cu întreaga creaţie. Într-o zi diavolul s-a recomandat unui om sfânt ca fiind „frigul”. Odată cu primul păcat, în locul iubirii divine, în locul Duhului Sfânt, în locul Cuvântului divin din noi, s-a instalat diavolul cu toată răceala sa şi a iadului. Pe diavol, frigul prin excelenţă, a venit Isus din cer ca să-l dea afară din noi oamenii. Dar pentru asta a trebuit să meargă la cuce şi moarte.

Într-o zi, Isus şi satan au avut o conversaţie şi Isus l-a întrebat pe Satan ce face cu oamenii din lume câştigaţi prin păcat. Satan i-a răspuns, îi pun să mă distreze: îi pun să detoneze bombe, să ucidă, să folosească arme, să se urască unii pe alţii, să abuzeze de alţii, să folosească droguri, să bea, să mintă şi să facă tot ceea ce este interzis. Mă distrez foarte bine! Isus l-a mai întrebat: Şi după acestea ce ai de gând să faci cu ei? După asta am de gând să-i distrug pe toţi! Isus reluă: Ce vrei în schimbul lor? Satan îi răspunde: De ce vrei să-i iubeşti pe oamenii aceştia? Ei sunt trădători, mincinoşi, falsificatori, egoişti şi lacomi! Ei nu te vor iubi niciodată cu adevărat, te vor huli, te vor scuipa în faţă, te vor dispreţui şi nu te vor lua în serios! Ce vrei în schimbul lor, a insistat Isus? Vreau lacrimile şi sângele tău, îi răspunse acesta!  Iar Isus a plătit preţul cerut de diavol pentru mântuirea noastră.

Focul iubirii divine, focul iubirii prin care Isus s-a dat pe sine la moarte, este focul care ne-a deschis paradisul, este focul pe care Isus vrea să-l aprindă în toţi oamenii păcătoşii înşelaţi de satan.

Să vedem acum moartea lui Isus de pe cruce, exprimată prin cuvântul „botez”. Dintre cele cinci cuvinte din Noul Testament care au ca rădăcină „bap”, două sunt verbe şi trei sunt substantive. Forma de bază este verbul grecesc „bapto” care apare de trei ori (cf. Lc 16,24; In 13,26; Ap 19,13), având înţelesul exact de: „a se îneca” şi „a muri”. Acesta este botezul cu care s-a botezat Isus, căci a murit pentru noi. Atunci când fiii lui Zebedeu i-au cerut lui Isus să stea alături de el, unul la dreapta şi altul la stânga în împărăţia sa (Mc 10,35–37), o cerere venită şi de la mama lor (cf. Mt 20,20-21), Isus le-a atras atenţia că paharul pe care el trebuia să îl bea şi botezul cu care el trebuia să fie botezat, ambele făcând aluzie la suferinţa fizică şi la moarte, vor trebui să aibă parte şi ei. Deci, botezul lui Isus se referă în primul rând la moartea sa, dar şi a ucenicilor care vor mântuirea din împărăţia sa.

„Toţi câţi am fost botezaţi în Isus Cristos, am fost botezaţi în moartea lui” (Rom 6,3). De aceea, dacă am murit împreună cu el, vom şi trăi împreună cu el. Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu el” (2Tim 2,11-12).

Să vedem acum dezbinarea de care vorbeşte Isus. Păcatul a făcut şi o unire rea, a făcut ca oamenii răi să se unească pentru a se ridica împotriva lui Dumnezeu şi a planurilor sale, ca la Turnul Babel (cf. Gen 11,3-4), ca la moartea lui Isus (cf. Mt 27,1), sau ca la moartea ucenicilor (cf. Fap 8,1). Oamenii răi s-au dezbinat împotriva celor buni şi mai ales împotriva credincioşilor şi a ucenicilor lui Isus, aşa cum vedem până în ziua de astăzi. Există naţiuni sub cer care au legi de prigonire şi de moarte împotriva creştinilor, crezând că aduc cult divinităţii (cf. In 16,2). În sânul familiilor, altădată unite în fărădelege, el va fi primit de unii şi respins de alţii. Şi câte case nu sunt asemenea celei descrise aici! Căci, de acum înainte, cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Vor fi dezbinaţi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei" (Lc 12, 52-53). A-l urma pe Isus poate antrena uneori despărţirea de cei dragi nouă.

Şi chiar dacă ei nu se îndepărtează de noi, noi trebuie să ne depărtăm de ei (cf. Rom 16,17), căci ce înţelegere poate fi între Cristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui viu, cum a zis însuşi Dumnezeu: Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul meu" (2Cor 6,15-16). Şi această dezbinare este un mod de a muri, fiind asemenea lui Isus.

Explicând prima lectură (cf. Ier 38,4-6.8-10), trebuie să spunem cum căpeteniile exasperate se ridică împotriva lui Ieremia, acuzându-l că a ţinut discursuri exagerate, menite să slăbească rezistenţa morală a poporului, şi obţin de la împărat aprobarea de care au nevoie pentru a-l arunca într-o groapă unde îşi propuseseră să-l lase să moară. Acuzat pe nedrept, bătut şi aruncat în groapă, Ieremia este aici o imagine a Domnului Isus, dar şi ucenicului său credincios, care vor suferi pentru cuvântul şi mesajul lui Dumnezeu. Aici să ne gândim la căpeteniile religioase şi civile din toate timpurile şi mai ales la cele din timpurile noastre, care s-au unit pentru a ucide creştinii care nu au aderat la ideile lor.

Israel atrăsese asupra sa mânia lui Dumnezeu, care devenise „împotrivitorul“ său. Dumnezeu era atunci în Cristos, oferind poporului său împăcarea, dar ei au refuzat s-o primească şi să distingă semnele care prevesteau judecata. Şi astăzi Dumnezeu oferă fiecărui om împăcarea, înainte de momentul când el nu va mai putea fi întâlnit decât ca Judecătorul neînduplecat (2Cor 5,19).

Cine îl primeşte pe Cristos în viaţa lui are parte de multe binecuvântări. Să vedem ce ne spune psalmul responzorial în acest sens: „Cu dor l-am aşteptat pe Domnul, iar el s-a plecat spre mine şi mi-a ascultat strigătul. M-a scos din prăpastia dezolării, din noroi şi mocirlă, mi-a pus picioarele pe stâncă, mi-a întărit paşii. El a pus în gura mea un cântec nou, un imn de laudă pentru Dumnezeul nostru” (Ps 40,2-4). Aceste cuvinte sunt valabile pentru toţi oamenii.

Scrisoarea către evrei, de unde este luată lectura a doua (cf. Evr 12,1-4), ne spune că a armata credinţei numără cercetaşi (cap. 11), un comandant renumit (cap. 12); noi suntem ariergarda. Acum este rândul nostru să ne angajăm în această cursă maraton de câştigare a împărăţiei cerului. Ce ne trebuie ca să alergăm bine? Să nu fim încărcaţi, nici împiedicaţi. Să începem prin a ne debarasa de orice povară sau bagaj inutil. Să aruncăm de asemenea păcatul, această plasă care ne împiedică atât de uşor! Dar aceasta nu este totul. Trebuie ca un obiect, ca un magnet irezistibil, să ne atragă înainte. Să ne aţintim ochii asupra lui Isus, Călăuza şi Modelul vieţii de credinţă, Căpetenia şi Împlinitorul ei. Şi el a avut un obiect înaintea lui, mai puternic decât crucea, decât ruşinea, decât toată suferinţa. Acesta era „plinătatea bucuriei“ care trebuia să încununeze viaţa omului credinţei, potrivit Psalmului 16, 11.

„Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea Feţei tale sunt bucurii nespuse, şi desfătări veşnice în dreapta ta”.

Îmi vei arăta cărarea vieţii, adică "mă vei face să cunosc cărarea vieţii”, adică, cărarea care duce la viaţa veşnică, unde sunt bucurii nespuse, plinătatea bucuriei. Suficient şi mai mult decât suficient pentru a-l mulţumi pe copilul lui Dumnezeu: „Cel care poate să facă toate mai presus decât putem noi să cerem sau să gândim, prin puterea cu care lucrează în noi” (cf. Ef 3,20).

La dreapta ta, adică mâna lui Dumnezeu este plină, gata să reverse bucurii veşnice asupra copilului său. Această sursă de bucurii nu se va epuiza niciodată, căci este la fel de veşnică ca şi Cel Veşnic: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el” (1Cor 2,9). Psalmul 16 este o exprimare încântătoare a alegerii lui Dumnezeu făcute de om, a delectării în el, a renunţării la alţi dumnezei, a mulţumirii pentru soarta rânduită de Dumnezeu şi a încrederii liniştite în ajutorul lui acum şi pururi.

Daniel Rozini (n. 1961 la Ierusalim), un pedagog creştin contemporan, în cartea sa “Dialog în empireu”, ne spune că Isus Cristos, a intrat în lumea păcătoşilor, în încercarea de a o salva. A pornit pe prima stradă şi a ajuns la “casa omului mândru”. Bătu la uşă şi zise: Sunt Isus şi am venit din partea Tatălui meu ceresc, ca să-ţi aduc iertarea şi graţierea, dacă le accepţi. Eu n-am păcate, eu fac zilnic fapte bune, aşa că n-am nevoie de iertarea lui. A mers mai departe şi a ajuns la “casa omului ateu”. A bătut şi aici la uşă, şi a spus că este Isus, care a venit să-i aducă vestea cea bună că este iertat de orice vină, dacă îl primeşte. Isuse, îi răspunse ateul, ştii că eu nu cred în existenţa ta, aşa că pleacă. A bătut la altă poartă, pe care scria: “casa omului de afaceri”. A bătut la uşă, şi s-a recomandat că este Cristos, şi că are o afacere bună pentru el, iertarea păcatelor, dacă îl primeşte pe el. Asta nu este o afacere serioasă, aşa că pleacă, i-a răspuns afaceristul. A plecat mai departe, şi a bătul la uşa “omului sărac”. Am venit să-ţi aduc iertarea păcatelor tale. Dacă nu ai ceva de mâncare şi îmbrăcat, te rog pleacă. Isus a plecat mai departe şi a ajuns la “casa omului religios”. Sunt, Isus, şi am venit să-ţi aduc vestea iertării, dacă îmi deschizi uşa inimii. Uitându-se pe vizor, religiosul i-a spus: “Nu eşti Isus, căci nu semeni cu cel din tabloul meu, rămas de la părinţi”, aşa că du-te. Şi mergând mai departe, a ajuns la casa pe care scria: “cel mai mare păcătos”. Sunt Isus, dacă mă primeşti, îţi aduc vestea cea bună că ai fost iertat şi graţiat, căci am plătit datoria în locul tău. Atunci păcătosul izbucni în plâns, îl îmbrăţişă pe Isus şi îl invită în casa lui. Deodată toată casa care era învăluită în întuneric şi mizerie, deveni luminoasă, curată şi strălucitoare. Faţa păcătosului se lumină şi, urmele de păcat care îi mutilaseră chipul, dispărură. O cântare de mărire se auzi din casa şi inima păcătosului; el primii iertarea şi un nume nou dat de însuşi împăratul veşniciei prin intermediul lui Isus Cristos; iar acest nume nou era: “Păcătos iertat şi mântuit”.

                                                                                                   Pr. Ioan Lungu