CONSIDERAŢIE LA DUMINICA A 22-A DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

„Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult să te umileşti şi vei afla har înaintea Domnului” (Sir 3,18).

În pericopa evanghelică de astăzi (cf. Lc 14,1.7-14) îl găsim pe Domnul Isus la un fariseu. El este şi de data aceasta ţinta relei voinţe, fiind pândit pentru a fi prins încălcând sabatul. Isus însă vindecă un om bolnav de ascită şi, ca în capitolul 13,15, le închide gura potrivnicilor săi. Apoi este rândul lui să-i observe. Ochiul său, căruia nimic nu-i scapă, vede cursa celor mai mulţi aşezaţi în jurul mesei. Aşa este în lume cursa ca fiecare să obţină cât mai multe onoruri şi să ia cele mai bune bucăţi! Pentru noi, creştinii, locul de la urmă este însă întotdeauna cel în care vom fi cei mai fericiţi, pentru că în acel loc îl vom întâlni pe Isus! Fariseul nu a fost dispus să-i ofere lui Isus primul loc. Cu siguranţă fariseul n-a ţinut cont de cuvintele Scripturii care spun: „Dacă te aşezi să mănânci cu un conducător, fii atent la ceea ce este înaintea ta” (Prov 23,1)! Şi iarăşi: „Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult să te umileşti şi vei afla har înaintea Domnului! Căci mare este puterea Domnului şi el este glorificat de către cei umili” (Sir 3,18.20).

Pe lângă lecţia pentru comeseni, Isus are o lecţie şi pentru gazdă. Dacă pe cei dintâi i-a învăţat cum să-şi aleagă locurile, pe stăpânul casei îl învaţă cum să-şi aleagă invitaţii. Domnul doreşte întotdeauna să ne facă să ne examinăm motivul care ne determină să acţionăm. Este oare aşteptarea de a trage foloase şi de a ne face o reputaţie bună? Sau dragostea care se satisface din devotament pentru el?

Isus cere astăzi umilinţa în tot ceea ce gândim, vorbim şi facem? Pentru că Isus ne vrea veşnic lângă el şi împreună cu el, pe pământ şi în cer, căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat (cf. Lc 14,11). Dar ce înseamnă a fi umil? A fi umil înseamnă a fi la fel ca Cristos. De altfel însuşi Isus a spus: „Luaţi asupra voastră jugul meu, spune Domnul, şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29)! Da, Isus este modelul nostru pentru umilinţă. Isus deşi era Fiul lui Dumnezeu: „nu a ţinut morţiş la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (Fil 2,6-8). Umilinţa este arta, ca privind la Cristos, să ne găsim locul pe care Dumnezeu ni l-a dat în cadrul planului său salvator. Isus şi-a dovedit umilinţa prin faptul că a acceptat misiunea de a veni pe pământ renunţând la slava cerească şi de a deveni un om umil, inferior îngerilor (cf. Evr 2,7), care a suportat cu calm toate încercările, deşi ar fi putut să cheme în ajutorul lui legiuni de îngeri (cf. Mt 26,53). Umilinţa este modestia sufletului şi antidotul orgoliului cauzator de cădere, de ruşine şi de suferinţă veşnică.

Să privim la satana care pierzând modestia sufletului, modestia de creatură, a voit să-şi ridice un tron lângă Dumnezeu. Iar urmarea a fost căderea din fericirea şi din slava veşnică: „Cum ai căzut din cer,

luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, dominator al neamurilor! Tu ziceai în inima ta: «Voi urca în cer, deasupra stelelor lui Dumnezeu voi stabili tronul meu, voi sta pe muntele adunării, în partea de nord. Voi urca deasupra înălţimilor norilor şi voi fi asemenea Celui Preaînalt».

Dar vei coborî în Şeol, până în adâncurile abisului” (Is 14,12-15)!

Urmaş al lui Isus este numai omul umil care asemenea lui Isus îşi găseşte locul său pe care i l-a dat Dumnezeu în planul său mântuitor şi prin tot ceea ce face în cadrul acestui plan divin de răscumpărare nu se consideră decât „un rob netrebnic“ (cf. Lc 17,10; 22,24; Mc 10,35-37,41). De aceea, Siracide spune: „Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult să te umileşti şi vei afla har înaintea Domnului! Căci mare este puterea Domnului şi el este glorificat de către cei umili” (Sir 3,18.20). Umilinţa este cerută de Dumnezeu şi ne ajută să obţinem îndrumarea divină, ca Daniel (cf. Dan 9,23; 10,11.19) şi multe recompense: „Răsplata smereniei şi a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa“ (Prov 22,4). Aici să ne gândim la profetul David, imaginea profetică a lui Isus, şi la câte a realizat Dumnezeu prin el, datorită umilinţei lui şi mai ales la câte a realizat prin Isus cel umil, blând şi smerit cu inima. O persoană umilă refuză orice mărire deşartă, atribuind lui Dumnezeu orice realizare a lui şi acordă onoare celorlalţi (cf. Rom 12,10). O persoană umilă este răbdătoare. O persoană umilă este una care este gata să ierte, chiar de repetate ori (cf. Ioel 2,12-14; Mt 18,21-22; 1Cor 13,5), şi mai ales se remarcă ca o persoană care se oferă ca jertfă vie pentru binele şi pentru mântuirea lumii întregi.

„Tu mântuieşti pe poporul care se smereşte“ (2Sam 22,28). Deşi măreţia lui Dumnezeu este de nepătruns, „ochii săi străbat tot pământul ca să-i sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă înaintea lui“ (2Cr 16,9). Ce face Dumnezeu când găseşte închinători umili? Într-un anumit sens, el „locuieşte“ cu aceştia prin intermediul Duhului Sfânt ca să le învioreze duhurile smerite şi să le reînsufleţească inimile zdrobite (cf Is 57,15). Astfel, după ce sunt învioraţi, închinătorii săi reuşesc să continue să-i slujească cu bucurie.

Câtă umilinţă din partea lui Dumnezeu! Nimeni din univers nu s-au umilit atât de mult ca cele Trei Persoane Divine pentru a-i ajuta pe oamenii păcătoşi. Psalmul 113,6 ne spune că Dumnezeu se umileşte, iar cea mai mare dovadă de umilinţă şi de iubire din partea lui Dumnezeu a fost că şi-a trimis Fiul întâi-născut, pe care-l iubea atât de mult, să se nască pe pământ pentru a salva omenirea (cf. In 3,16). Psalmistul scrie că: „Dumnezeu  ridică pe cel sărac din ţărână şi înalţă pe cel lipsit din gunoi“ (Ps 113,7). Adevăraţii credincioşi au fost umili şi au arătat asta şi în afară, astfel Fecioara Maria şi sfântul Iosif au fugit in Egipt cu Pruncul Isus, călare pe un măgăruş, un animal simbol al umilinţei.

30 de ani mai târziu, Mântuitorul Cristos a întrat în Ierusalim, întâmpinat de mulţimi, călare pe un asin. Cel blând venea călare pe un animal blând şi simplu, dând astfel dovada de smerenie si modestie.

După răzvrătirea care a avut loc în Eden, Fiul întâi-născut al lui Dumnezeu a putut observa umilinţa de care a dat dovadă Tatăl său faţă de oamenii păcătoşi. Prin urmare, când a fost pe pământ, Isus a reflectat umilinţa Tatălui său şi le-a făcut oamenilor următoarea invitaţie: „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine căci sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29; In 14,9).

Nu toţi au apreciat umilinţa lui Dumnezeu în Isus, duşmanii considerându-l chiar „cel mai de jos dintre oameni“. Natura umană păcătoasă tânjeşte după gloria care nu i se cuvine. Şi asta deoarece suntem descendenţi ai unui cuplu păcătos, Adam şi Eva, care a cedat dorinţelor egoiste (cf. Rom 5,12).  Apostolul Paul a spus că  trebuie să-l imităm pe Isus manifestând umilinţă în relaţiile dintre noi (cf. 1Cor 11,1; Fil 2,3-4). Dacă muncim ca să fim umili, să ştim că nu suntem singurii. Mulţi creştinii se străduiesc să urmeze exemplul de umilinţă al lui Isus şi al lui Dumnezeu (cf. Mc 10,17-18).

Să reflectăm la numeroasele exemple de persoane care au fost binecuvântate pentru atitudinea lor umilă: Rut, Ana, Maria, Elisabeta şi alţii (cf. Rut 1,16-17; 1Sam 1,11-20; Lc 1,41–43). Să ne gândim şi la exemplul excelent dat de mulţi oameni care deşi au avut o poziţie importantă, au rămas umili în serviciul lui Dumnezeu. Câţiva dintre ei au fost: David, Iosia, Ioan Botezătorul şi apostolul Paul (2Cr 34,1-2.19. 26–28; Ps 131,1; In 1,26-27; 3,26-30; Fap 21,20-26; 1Cor 15,9). Ca să nu mai vorbim de numeroasele exemple de umilinţă pe care le găsim în lumea creştină chiar din zilele noastre! Meditând la aceste exemple vom fi ajutaţi să avem „umilinţă şi unii faţă de alţii“ (cf. 1Pt 5,5).

Sfântul Petru ne spune că participarea cu regularitate la slujbele religioase ne ajută să fim umili (cf. 1Pt 3,15). Iar Isus chemă slujitorii săi umili să meargă misionari în teritorii noi şi să-i ajute pe oameni să se mântuiască (cf. Mt 28,19-20). Manifestând umilinţă, mulţi îşi îndeplinesc responsabilitatea creştină a apostolatului. Trebuie umilinţă pentru a rupe din timpul personal şi să vorbeşti în familie şi între prieteni şi chiar necunoscuţi despre mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt.  

Mândria îi opreşte pe mulţi oameni să fie credincioşi, de aceea Biblia spune că: „Mândria merge înaintea distrugerii şi un duh îngâmfat înaintea căderii. Mai bine să fii smerit cu cei blânzi, decât să împarţi prada cu cei mândri“ (Prov 16,18-19).  Naaman avea lepră. În căutarea unui tratament, el a mers în Samaria crezând că va putea avea o întrevedere cu Elisei. Însă profetul l-a trimis pe slujitorul său cu instrucţiuni pentru Naaman, care trebuia să se scalde de şapte ori în râul Iordan. Naaman s-a simţit jignit de modul în care a fost tratat şi de sfatul primit. De ce nu a venit profetul să vorbească personal cu el în loc să trimită un slujitor? În afară de asta, orice râu din Siria, Abana şi Parpar, era la fel de bun ca Iordanul! Problema pe care o avea el era mândria. Care a fost rezultatul? Din fericire pentru el, sfatul mai înţelept a triumfat. „S-a coborât atunci şi s-a cufundat de şapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu; şi carnea lui a devenit iarăşi cum este carnea unui copilaş şi el era curat“ (cf. 2Rg 5,14).

Un exemplu de mândrie exagerată se găseşte tot în Biblie. Este vorba de Hanun, regele amoniţilor. David a trimis mesageri care să-l consoleze pe Hanun pentru pierderea tatălui său. Însă, Hanun, interpretând gestul lui David ca un act de spionaj, i-a dezonorat pe slujitorii trimişi: le-a ras barba pe jumătate, le-a rupt veşmintele în două până la şezut, după care i-a trimis înapoi“ (2Sam 10,1-5). David aflând asta s-a ridicat împotriva lor şi i-a pedepsit, cum va face şi Dumnezeu cu cei care răspund cu rău la bine.

Un alt exemplu de mândrie, dar de mândrie nebună, avem în Abimelec, al cărui nume înseamnă: „Tatăl meu a fost rege“, de aceea şi eu voi fi rege. Cine nu are cu ce să se laude, se laudă cu strămoşii şi cu realizările lor. Abimelec era unul din fiii nelegitimi al lui Ghedeon, conceput cu roaba lui (cf. Jud 8,31; 9,18). El era printre ultimii care puteau emite pretenţii la conducere poporului, căci a fost născut din curvie. Pentru a rămâne singurul moştenitor, i-a ucis pe toţi ceilalţi 70 de fraţi ai săi, concepuţi legitim şi nelegitim de tatăl său, Ghedeon. Abimelec a domnit trei ani şi a fost un rege mândru şi a făcut mult rău poporului (cf. Jud 9,4-6).

Cum e posibilă o asemenea atitudine? Este mândria care le spune celor răi: „Nu există Dumnezeu“ (Ps 14,1). Sau, după cum se spune în Psalmul 10,4: „Cel rău, cu o înfăţişare îngâmfată, zice că Dumnezeu nu pedepseşte”! Dar Biblia spune: „Domnul zdrobeşte braţul celui rău, pedepseşte fărădelegile, ca să piară din ochii săi” (Ps 10,15). Unui adevărat creştin i se interzice să manifeste acest gen de mândrie care răneşte, de vreme ce Isus i-a poruncit: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Mt 7,12; 22,39).

Tola înseamnă „eu sunt vierme de pământ“, căci aşa se considera el în faţa Domnului. Este izbitor contrastul dintre smerenia lui Tola acest „vierme” care a condus bine timp de 21 de ani poporul lui Dumnezeu şi mândria lui Abimelec, un „rege ucigaş de fraţi”, care neavând cu ce să se laude, se lauda cu strămoşii săi. Luând pe drept, Tola, avea şi el strămoşi lăudabili, dar în faţa Dumnezeu nu se lăuda cu ei, căci pentru el conta ceea ce este el în faţă Domnului, „un vierme” care există numai din mila Domnului. Strămoşii săi şi-au bazat viaţa pe relaţia cu Dumnezeu. Astfel: Bunicul său, Dodo, „preaiubitul Domnului“, arată că el s-a considerat mereu obiectul dragostei lui Dumnezeu. Tatăl său, Pua, înseamnă „a respira“ şi ne aminteşte că el a trăit mereu după inspiraţiile Duhul Sfânt care este suflat şi turnat în fiecare credincios. Tola, „viermele”, a trăit din puterea lui Dumnezeu şi a condus la bine poporul Domnului.

În lectura a doua de astăzi (cf. Evr 12,18-19.21), este prezentat un contrast între ceea ce oferea legea şi ceea ce posedă de acum creştinul în Cristos, cel care s-a umilit până la moartea pe cruce. În locul Sinaiului îngrozitor, Dumnezeu va da harul în Sion, în împărăţia sa, în timpul domniei viitoare a lui Mesia (cf. Ps 2,6). Copilul lui Dumnezeu vine deja spre binecuvântări înalte. El este invitat să escaladeze versanţii acestui munte al harului, să intre prin credinţă în „cetatea Dumnezeului celui viu“, Ierusalimul ceresc, şi să-i salute pe locuitorii ei. El întâlneşte aici miriadele de îngeri şi apoi adunarea întâilor-născuţi, adică Biserica. În vârf este însuşi Dumnezeu, „Judecătorul tuturor“, care îl primeşte pe orice un răscumpărat al Fiului său. Coborând la poale, la temelia divină a tuturor acestor glorii, omul umil mântuit găseşte „duhurile celor neprihăniţi făcuţi desăvârşiţi“ (Evr 11) şi pe Isus, Mijlocitorul unui nou legământ, pecetluit cu propriul lui sânge. Acolo este şi casa noastră. Când toate lucrurile schimbătoare vor trece, noi vom căpăta o împărăţie neclătinată, iar numele nostru umil va fi scris în ceruri (cf. Lc 10,20).  Mulţumim, Doamne, şi ajută-ne să fim smeriţi ca tine!  

                                                                                         Pr. Ioan Lungu