CONSIDERAŢIE LA DUMINICA A 24-A DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

„Cristos a venit ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi” (1Tim 1,15).

Lecturile biblice de astăzi ne spun că Dumnezeul creştinilor este Treime şi această Treime este iubire (cf. 1In 4,8). De aceea, Biblia, cartea de căpătâi a creştinilor spune: „Dumnezeu, nu ne tratează după păcatele noastre şi nu ne pedepseşte după măsura greşelilor noastre” (Ps 103,10). Ba mai mult, "Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei" (cf. Lc 15,2), protestau cărturarii şi fariseii scandalizaţi de comportamentul iubitor al lui Isus. Dar, binecuvântat să fie Dumnezeu, Dumnezeu nu numai că îi primeşte şi stă la masă cu păcătoşii aici, dar el şi mănâncă împreună cu ei în veşnicie (cf. Ap 3,20).

Dumnezeu simte pentru noi şi durere şi bucurie. Durere, când ne îndepărtăm de el, bucurie, când ne întoarcem la el. Din necunoaşterea corectă a lui Dumnezeu ca „iubire”, evrei în pustiu şi-au făcut un idol, „viţelul de aur”. De atunci, viţelul de aur a devenit simbolul tuturor idolatriilor, al superstiţiilor, al miraculosului grosolan, şi al contaminărilor adevăratei credinţe. De atunci, viţelul de aur învie încontinuu şi se insinuează prin travestirile cele mai diverse. Atunci Moise s-a rugat Domnului pentru poporul ignorant şi înclinat spre rău şi “Domnul s-a lăsat de răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului său” (Ex 32, 7-11.13-14). Acum însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt se roagă şi mijlocesc pentru noi: „însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8,26). „Cristos a murit şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi” (Rom 8,34).

În evanghelia de astăzi, milostivirea lui Dumnezeu cel întreit şi unic merge în căutarea şi recuperarea a tot ceea ce era pierdut. Fiul merge după oaia se rătăceşte, după ce aceasta s-a îndepărtat de staul, adică de turmă. Duhul Sfânt, luminează femeia care a pierdut drahma în mizeria casei, să facă curat şi să o găsească. Tatăl ceresc primeşte cu dragoste şi îl reabilitează pe fiul risipitor care ajunge porcar pentru că s-a îndepărtat de casa părintească. Cele trei parabole se sfârşesc cu câte o explozie de bucurie şi cu câte un banchet.

Dar să luăm pe rând cele trei parabole din evanghelia de astăzi (cf. Lc 15,1-32) şi să vedem iubirea şi mila lui Dumnezeu cel întreit şi unic faţă de oamenii păcătoşi şi să ne convertim şi noi şi să ne lăsăm găsiţi de iubirea divină. Dar mai întâi să ascultăm următoarea remarcă: Oamenii de ştiinţă au dovedit că totul în natură este „unicat”, începând de la fulgii de zăpadă, firele de praf, firele de iarbă, frunzele copacilor, aştri cerului, animalele şi până la oameni, toate sunt „unicate”. Pentru că Dumnezeu nu face decât „unicate”, de aceea toate sunt preţioase în ochii lui. Dacă aşa stau lucrurile, atunci oameni ar trebui să înţeleagă iubirea lui Dumnezeu faţă de creaţie.  

Mai întâi parabola oii pierdute. Isus spunea că a fost trimis la oile pierdute ale casei lui Israel (cf. Mt 15,24). Şi într-adevăr, s-au rătăcit oamenii şi au ajuns la cele mai mari adâncimi ale degradării, la cele mai neînchipuite fapte de infidelitate, la toate pervertirile imaginaţiei păcătoase. Concret cine este oaia pierdută? Profetul Isaia spune: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Is 53,6). Vedem aici în păstor o imagine a Domnului Isus. Cele nouăzeci şi nouă sunt cele care reprezintă clasa fariseilor şi a cărturarilor, care nu vor să ştie că sunt pierduţi. Oaia pierdută reprezintă clasa vameşilor şi a păcătoşilor, cei care sunt pierduţi şi care o ştiu, ei sunt păcătosul care trebuie să se convertească. Păstorul găseşte oaia pierdută. Umerii lui devin siguranţa ei. „Oile mele în veci nu vor pieri” (In 10,28), nici una măcar, spune Domnul. O duce acasă şi începe bucuria. Toate miile de îngeri sfinţi din cer nu au provocat niciodată atâta bucurie ca un singur păcătos care se pocăieşte.    

Apoi parabola drahmei pierdute. Aici cel păcătos este comparat cu o preţioasă monedă de argint (drahmă), care face parte dintr-un preţios colier şi care are un preţ mare pentru că este un unicat. O lumină trebuie aprinsă şi căutarea continuă până ce se găseşte. În parabola drahmei pierdute, femeia cu activităţile ei în casă reprezintă lucrarea Duhului Sfânt în sufletele oamenilor. Duhul Sfânt este acela care aprinde o lumină în adâncul inimii pline de întuneric şi determină descoperirea drahmei. Fiecare suflet pierdut este acoperit cu praful păcatului şi ascuns în întunericul lumii. Mizeria spirituală în care trăiesc unii dintr-o familie sau din societate, poate duce la pierderea unui copil valoros al lui Dumnezeu. Rânduiala trebuie menţinută în casă, „din cauza îngerilor” (1Cor 11,10). Unul care este smuls din împărăţia lui satan va fi strămutat în împărăţia Fiului dragostei lui Dumnezeu şi va fi spre lauda şi slava sa în veşnicie (cf. Col 1,13). În parabola drahmei pierdute se spune că bucuria nu este în primul rând a îngerilor, ci a lui Dumnezeu, înaintea căreia stau îngerii şi-i slujesc.

Apoi urmează parabola „fiului risipitor”. Această parabolă pune în valoare harul lui Dumnezeu Tatăl. Un prim tablou ni-l prezintă pe fiul risipitor care îşi consideră tatăl un obstacol în calea fericirii sale şi pleacă de acasă, departe de prezenţa sa, risipind nebuneşte tot ceea ce a primit de la el. Următoarea scenă ni-l înfăţişează în „ţara îndepărtată“, în cea mai adâncă decădere, părăsit de toţi. Apăsat de sărăcie, risipitorul „şi-a venit în fire“ şi, amintindu-şi de belşugul casei părinteşti, se ridică şi face cale-ntoarsă. Este şi un al treilea tablou, dominat de graba tatălui de a-i ieşi în întâmpinare cu braţele deschise şi cu sărutări. Mărturisirii păcatelor i-a urmat iertarea deplină şi, în locul zdrenţelor cu care venise, fiul a primit „haina cea mai bună“. În haina cea mai bună vedem simbolul primirii noastre în Preaiubitul (cf. Mt 12,18; Ef 1,6); în inel, vedem simbolul unei relaţii eterne stabilite; în sandale, vedem semnul calităţii de fiu, căci slujitorii intrau, cu picioarele goale în casa stăpânului lor. Viţelul cel îngrăşat şi petrecerea familială exprimă veselia mare a cerului şi în particular bucuria Tatălui. Fiul fusese mort moralmente şi din punct de vedere spiritual, dar acum era ca înviat la o viaţă nouă.

Primirea care i s-a făcut l-a oprit pe fiul risipitor întors acasă să ceară să fie făcut un rob. Într-adevăr, tatăl spunea, „fiul meu!” Şi a spus robilor săi să aducă haina cea mai bună (cf. Zah 3,4), un inel (cf. 2Cor 11,2) şi încălţăminte (cf. Ef 6,15), el trebuia să fie îmbrăcat ca un fiu. Şi viţelul cel îngrăşat trebuie să fie tăiat, el trebuie să fie tratat ca un fiu.

Dacă fiul cel mai tânăr îl reprezintă pe păcătosul care se pocăieşte, fiul cel mai mare reprezintă spiritul fariseului. Unuia îi era foame şi intră, celălalt era mânios şi rămâne afară. Venirea harului împarte întotdeauna oamenii în aceste două grupuri, cei care ştiu că nu merită nimic, şi cei care îşi imaginează că merită mai mult decât au. Fiul mai mare spune, „Mie nu mi-ai dat niciodată un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei”. Astfel şi el îşi găsea tovărăşia şi plăcerea într-un cerc de prieteni, în afara cercului tatălui său.

Fratele fiului risipitor cere tatălui neiertarea. Moise îi cere lui Dumnezeu iertarea. David şi fiul risipitor cer iertarea. Cu toţii suntem oiţe rătăcite, cu toţii suntem perle pierdute, cu toţii suntem fiii risipitori fugiţi din casa Tatălui, căci cine poate spune că e fără de păcat? Doar fariseii şi cărturarii. Cu toţii trebuie să ne convertim. Motivele convertirii trebuie să fie iubirea de tată a lui Dumnezeu. Să ne întoarcem în casa din care am fugit, spre a-i face bucurie Tatălui nostru ceresc, dar şi nouă.

Paul, la începutul primei scrisori către Timotei, prezintă propria scrisoare de acreditare. Un trecut cu totul nerecomandabil, căci şi el a fost un “fiu risipitor”. A risipit comori de zel pentru cauza fanatismului celui mai urât şi violent. La sfârşit însă, Dumnezeu i-a revelat chipul său adevărat: nu cel al legii, ci al milostivirii. Şi atunci, ex-fariseul dintr-o bucată, care acţiona “fără s-o ştie” (adică fără a şti că “Dumnezeu este iubire”), elaborează teorema sa foarte simplă: “Acest cuvânt este sigur şi vrednic de a fi primit: Cristos Isus a venit în lume pentru a salva pe cei păcătoşi dintre care primul sunt eu” (1Tim 1,15). Paul devine astfel experimentul reuşit al puterii milostivirii.

Feodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881), a fost unul din cei mai importanţi scriitori ruşi. La început nu prea a fost credincios. În 1849, a fost arestat şi condamnat la moarte pentru activităţi antistatale împotriva ţarului Nicolae I (1796-1855). Sentinţa i se comută în 4 ani de lagăr în Siberia. În Siberia, Dostoievski a trăit pe viu parabola fiului pierdut. Siberia era ţara îndepărtată, şi acolo el era fiul pierdut printre roşcove şi porci. Tovarăşii săi erau cei mai josnici dintre oamenii josnici şi cei mai dezgustători dintre cei dezgustători. Şi totuşi în lagărul din Siberia, Dumnezeu i-a dăruit momente de pace deplină; în astfel de momente a devenit credincios şi-a formulat crezul vieţii sale, pe care el l-a exprimat astfel: “Cred că nu există mimic mai plăcut, mai profound, mai înţelegător, mai raţional, mai bărbătesc şi mai perfect decât Isus Mântuitorul”. Când s-a eliberat din lagăr, a venit acasă la Tatăl ceresc, căruia i-a devenit un fiu ascultător.

Cât este de mare iubirea ta, Isuse! Tu ne primeşti aşa cum suntem, păcătoşi, şi ne oferi dulcea ta prietenie. Tu ne vorbeşti, ne călăuzeşti pe drumul cel bun. Îţi mulţumim, suntem fericiţi cu tine şi vrem să învăţăm de la tine să trăim din şi cu milostivire. Îţi mulţumim!

                                                                                                    Pr. Ioan Lungu