15 SEPTEMBRIE, SFÂNTA FECIOARĂ MARIA ÎNDURERATĂ

Până la reforma calendarului din 1969, Biserica comemora de două ori pe an durerile Maicii Domnului. Prima dată, încă din secolul al XV-lea, în ziua de vineri din Săptămâna Patimilor, iar a doua oară după Înălţarea Sfintei Cruci. De ce este aşa? Pentru a înţelege această dublă celebrare, trebuie să ştim că Maria este şi Maica Trupului Mistic. Sărbătoarea actuală a fost instituită de Pius al VII-lea după întoarcerea din captivitatea şi exilul său din Franţa, care a durat din 1809 până în 1814. Cristos nu mai suferă fizic acum, iar pentru mama noastră Maria, toată suferinţa a încetat. Cu toate acestea, profetul Ieremia în Lamentările sale, întreabă: „Cu cine vei fi comparată, Fecioară? Durerea ta este ca oceanul. O mamă nefericită în căminul ei plânge la durerile copiilor ei (cfr. Lam 1,5). Statuile şi imaginile Mariei din toată Europa au plâns înainte de Revoluţie în Franţa, înainte de Revoluţia Bolşevică din Rusia care a promovat ateismul; dar statuile ei plâng din nou şi astăzi în multe locuri de pe glob. Patimile lui Cristos continuă şi în aleşii săi, în special în Vicarul său pe pământ, de care el nu se desparte şi împotriva căruia forţa iadului este îndreptată neîncetat. Tainica durere a Mamei este continuă pentru Trupul Mistic al Fiului ei, care trebuie să poarte moartea divină în natura sa umană, ridicată deasupra condiţiei sale naturale de puterea divină a harului.

Durerile Mariei au început de la prezicerea lui Simeon că o sabie îi va străpunge inima. Curând după aceea, a fost obligată să fugă cu Pruncul Isus în Egipt, deja obiect al unei persecuţii nedrepte. Apoi l-a pierdut timp de trei zile în templu. Apoi l-a întâlnit pe drumul spre Calvar, iar vederea chiar i-a străpuns inima. Apoi l-a văzut cum a murit şi i-a auzit strigătul final şi când i-a fost dată în grijă apostolului Ioan. Apoi a fost martora deschiderii coastei lui Isus din care au curs ultimele sale picături de sânge amestecate cu apă atunci când a murit pe cruce. A primit apoi în braţele ei trupul rece şi fără viaţă al celui mai frumos dintre fiii oamenilor. În cele din urmă, ea a fost obligată să-l depună într-un mormânt, să-l lase acolo şi să se întoarcă cu fiul ei, Ioan, la un Ierusalim.

Regina martirilor nu a încetat niciodată să-i încurajeze pe copiii ei de pe pământ să-şi poarte propriile lor cruci, care completează Patimile lui Cristos. El a suferit mai întâi contradicţiile obişnuite ale vieţii; timp de trei ani, El a fost trădat şi considerat ca o ameninţare de către cei care ar fi trebuit să-i recunoască şi să-i sprijine misiunea sa. A cunoscut foamea, frigul, oboseala şi epuizarea că a dormit adânc într-o barcă în mijlocul unei furtuni. Ştia ce este să fii abandonat la nevoie şi să piardă, căci în timpul patimilor a fost părăsit de ucenicii săi. Cristos este înainte-mergătorul nostru în toate necazurile şi dificultăţile umane. Maria, Maică sa, a oferit lui Dumnezeu împreună cu El toate necazurile vieţii sale pământeşti, iar acum continuă să le ofere pe cele ale Bisericii, pentru sfinţirea ei, pentru sufletele din Purgator şi pentru mântuirea sufletelor.

„Acum mă bucur în pătimirile mele pentru voi şi împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica, căreia i-am devenit slujitor după misiunea pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să se împlinească cuvântul lui Dumnezeu” (Col 1,24-25).

                                                                                   Pr. Ioan Lungu