CONSIDERAŢIE LA DUMINICA A 24-A DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

„Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă împreună cu ei”.

Parabola despre fiul risipitor este considerată de unii cea mai frumoasă istorisire scrisă vreodată. Aici un fiu răzvrătit, un fiu risipitor de bunuri pământeşti şi sufleteşti şi un tată bun şi iertător, un tată restaurator, este tema evangheliei de astăzi şi în acelaşi timp chemarea noastră la încredere şi speranţă în Dumnezeu cel iubitor şi plin de îndurare. Fiul risipitor a plecat din casa tatălui său şi a risipit tot ceea ce primise ca parte a lui, ajungând în cea mai neagră mizerie şi păzitor la porci (cf. Lc 15,14–16), muncă inacceptabilă pentru un evreu (cf. Lev 11,7- 8). Este o mare durere pentru un părinte când un copil îi pleacă de acasă. Iar Dumnezeu a experimentat şi el această durere a noastră, de aceea, el manifestă empatie faţă de noi şi ne aduce mângâiere (cf. Ex 3,7; Is 63,9). El i-a implorat pe evreii rebeli din zilele lui Malahia astfel: „Întoarceţi-vă la mine, şi mă voi întoarce şi eu la voi“ (Mal 3,7). Când Moise se afla pe muntele Sinai, acolo Dumnezeu i s-a descoperit drept un „Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi adevăr“ (Ex 34,6), căci el „doreşte ca nici unul să nu piară“ (2Pt 3,9). În nici un caz nu va acorda scutire de pedeapsă, cum i-a spus lui Moise (cf. Ex 34,7; 2Pt 2,9). Cu toate acestea, „Dumnezeu este dragoste“, iar îndurarea este o caracteristică esenţială a acestei iubiri (cf. 1In 4,8; Iac 3,17). Dumnezeu nu va „ţine mânie pe vecie“ pentru că „îi place îndurarea (cf. Mih 7,18-19).

Isus a fost reflectarea perfectă a Tatălui său ceresc (cf. In 5,19). Modul îndurător în care i-a tratat pe răufăcători nu a fost o tolerare a păcatelor comise de ei, ci o expresie a aceloraşi sentimente tandre pe care el le manifesta faţă de cei bolnavi (cf. Mc 1,40-41). Da, Isus a inclus îndurarea printre „lucrurile mai importante“ ale Legii lui Dumnezeu (cf. Mt 23,23). Spre deosebire de el, scribii şi fariseii aveau concepte formaliste referitoare la justiţie, concepte care de obicei, excludeau noţiunea de îndurare. Când au văzut că Isus avea legături cu păcătoşii, ei l-au acuzat spunând: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă împreună cu ei“ (Lc 15,1-2). Isus le-a răspuns acuzatorilor folosind trei ilustrări, care scot în evidenţă îndurarea lui Dumnezeu şi a sa.

Mai întâi, Isus a vorbit despre un om care şi-a lăsat cele 99 de oi în pustiu pentru a merge în căutarea oii pierdute. Ce a vrut el să spună? „Va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni drepţi care n-au nevoie de pocăinţă“. Apoi Isus a vorbit despre o femeie care şi-a căutat drahma pierdută, bucurându-se când a găsit-o. Ce aplicare a dat el acestei ilustrări? „Este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte“ (Lc 15,3-10). Isus a prezentat a treia ilustrare sub forma unei parabole, despre care unii au spus că este cea mai frumoasă relatare care s-a spus vreodată.

O analiză a acestei parabole ne va ajuta să apreciem şi să imităm îndurarea lui Dumnezeu. „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei a zis tatălui său: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine» Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, trăind în destrăbălare, ducând o viaţă desfrânată” (Lc 15,11-13). Fiul mai tânăr din această parabolă a manifestat o gravă lipsă de apreciere. Mai întâi, el şi-a cerut partea de moştenire, iar apoi şi-a risipit-o „ducând o viaţă desfrânată“. Expresia „viaţă desfrânată“ este tradusă prin „mod de viaţă în excese“. Potrivit unui erudit, termenul „exprimă renunţarea totală la caracter“. Pe bună dreptate, tânărul din parabola lui Isus este numit risipitor, cuvânt care se referă la o persoană extravagantă care cheltuie într-un mod nechibzuit.

Există şi astăzi oameni care se aseamănă cu fiul risipitor? Da. Sunt oameni care din nefericire au părăsit „casa“ Tatălui nostru ceresc, casă care oferă siguranţă (cf.1Tim 3,15). Unii dintre ei au impresia că atmosfera din casa lui Dumnezeu este prea restrictivă, că ochiul vigilent al lui Dumnezeu este mai mult un obstacol decât o protecţie (cf. Ps 32,8). Mulţi dintre cei care părăsesc casa Tatălui, spun: „Voiam să demonstrez că pot să-mi clădesc o viaţă mai bună. Voiam să fac ce-mi place şi nu doream să fiu oprit de nimeni“ (1Cor 5,11–13).

Este dureros când un creştin nu mai doreşte să trăiască potrivit normelor lui Dumnezeu (cf. Fil 3,18). Când se întâmplă acest lucru, cei dragi se străduiesc să-l reabiliteze (cf. Gal 6,1). Totuşi, nimeni nu este obligat să accepte jugul de discipol al lui Cristos (cf. Mt 11,28-30; 16,24). Aşa cum am văzut duminica trecută, toţi cei care vor să devină creştini autentici, trebuie să facă o alegere chibzuită în ceea ce priveşte ucenicia, dacă o pot duce până la sfârşit (cf. Lc 14,25-35). Trebuie să putem, căci în cele din urmă, fiecare dintre noi va da socoteală despre sine înaintea lui Dumnezeu (Rom 14,12) şi vom „secera ceea ce am semănat“ (Gal 6,7-8).

Psalmul responzorial 51, ne spune că asemenea fiului risipitor, David a comis păcatul „plecării de la Dumnezeu” într-o perioadă de prosperitate exterioară pe care Scriptura îl relatează în 2 Samuel 11, ne stârneşte cu atât mai mult mirarea şi ne face să ne cutremurăm de o teamă sfântă. Semnificaţia şi importanţa acestui păcat, atât pentru hidoşenia lui intrinsecă, cât şi pentru consecinţele sale pentru istoria viitoare a lui Israel, sunt incalculabile. David s-a pocăit profund şi Dumnezeu l-a iertat (cf. Ps 32; 51), dar faptul era împlinit şi stă ca o dovadă a modului în care păcatul strică planul lui Dumnezeu pentru copiii săi. Strigătul de durere cu care a primit vestea morţii copilului născut şi apoi a lui Absalom, a fost doar un ecou slab al agoniei inimii care ştia că moartea aceea, şi multe altele, au fost doar o parte a recoltei produse de pofta şi înşelăciunea pe care le semănase cu mulţi ani în urmă. Răscoala lui Absalom, a fost urmată curând de o revoltă din partea părţii de N a regatului, condusă de Şeba, un om din Beniamin. Această revoltă, la fel ca şi răscoala lui Absalom, a fost zdrobită de Ioab. Ultimele zile din viaţa lui David au fost tulburate de intrigile lui Adonia şi Solomon pentru ocuparea tronului şi prin înţelegerea faptului că vărsarea de sânge între fraţi, prevestită de Natan, avea să continue. Să avem grijă cu păcatul „plecarea de acasă, plecarea de la Dumnezeu”, căci urmările rămân chiar dacă Dumnezeu ne iartă, aşa cum chiar dacă scoatem cuiele dintr-un zid, găurile rămân.

Disperarea lui David este şi disperarea fiului risipitor într-o ţară îndepărtată. „După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i pască porcii, lucru oprit pentru un evreu (cf. Lev 11,7- 8). Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu i le dădea” (Lc 15,14-16). Deşi ajunsese sărac, fiul risipitor nu se gândea încă să se întoarcă acasă, căci a întâlnit un om care l-a angajat ca porcar. Starea deplorabilă în care se afla fiul risipitor se aseamănă cu starea multor persoane din prezent care abandonează calea dreaptă a închinării curate. Deşi mai târziu s-a reabilitat din punct de vedere spiritual, preţul pe care l-a plătit pentru „a se bucura de plăcerile de o clipă ale păcatului“ a fost foarte scump (cf. Evr 11,24-26). Unde erau noii lui prieteni? Acum, când nu mai avea nici un ban, era ca un „obiect de ură“ pentru ei (cf. Prov 14,20). În mod asemănător, astăzi, mulţi oameni care rătăcesc de la credinţă descoperă că atracţia acestei lumi şi modul ei de a privi lucrurile echivalează cu „amăgirea deşartă“ (Col 2,8).

Fiul risipitor îşi vine în fire. „Şi-a venit în fire şi a zis: «Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor aici de foame! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi». Şi s-a sculat şi s-a dus la tatăl său“ (Lc 15,17-20). Deşi păcătuise, acest tânăr mai avea totuşi o şansă. În el se mai putea găsi ceva bun (cf. Prov 24,16; 2Cr 19,2-3). Ce se poate spune despre cei din prezent care părăsesc turma lui Dumnezeu?  Au păcătuit ei împotriva Duhului Sfânt (cf. Mt 12,31-32)? Nu neapărat. Unii regretă amarnic conduita rebelă pe care au avut-o şi, cu timpul, mulţi dintre ei îşi vin în fire. „Niciodată, nici măcar o zi, nu l-am uitat pe Dumnezeu“, a spus o soră reflectând la timpul când a stat departe de Dumnezeu. „Mereu m-am rugat ca, într-o bună zi, să mă primească înapoi“ (cf. Ps 119,176).

O primire călduroasă. Ni-l putem imagina pe tatăl fiului risipitor privind zilnic în josul cărării din faţa casei sale, sperând că fiul său se va întoarce. Acum el îşi zăreşte fiul pe cărare şi deşi avea o altă înfăţişare, tatăl îl recunoaşte pe când se află „încă departe“. El nu dă importanţă hainelor zdrenţuite ale fiului său, el îl vede pe fiul său şi aleargă să-l întâmpine. Când se întâlnesc, tatăl îi sare de gât şi îl sărută cu tandreţe. Apoi le porunceşte servitorilor să-i aducă fiului său o haină, un inel şi sandale.   Prin acest gest tatăl a arătat în mod clar că l-a iertat şi că fiul său era bine venit înapoi ca membru al familiei cu drepturi depline.  

Ajunşi în acest punct al discuţiei, ce învăţăm din parabola fiului risipitor cu privire la Dumnezeu, căruia avem privilegiul de a-i aduce închinare? În primul rând, că Dumnezeu este „plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi adevăr“ (Ex 34,6). În al doilea rând, parabola lui Isus ne învaţă că Dumnezeu este „gata să ierte“ (Ps 86,5) şi manifestă îndurare (cf. 2Cr 12,12; 16,9).

Să ne gândim şi la modul în care l-a tratat Dumnezeu pe Israel. Profetul Isaia a fost inspirat de Dumnezeu să spună că Iuda şi Ierusalimul erau „bolnave din tălpile picioarelor până la cap“. Totuşi, el a spus şi că: „Domnul aşteaptă să arate îndurare de voi şi se va scula să vă dea îndurare“ (Is 1,5-6; 30,18; 55,7; Ez 33,11). Asemenea tatălui din parabola lui Isus, Dumnezeu „veghează asupra cărării şi aşteaptă cu nerăbdare întoarcerea oricărui om care l-a părăsit în casa lui” (Ps 103,13). Dumnezeu îi determină pe mulţi să-şi vină în fire şi să se întoarcă la închinarea adevărată. Ce bucurie le aduce acest lucru celor ce îi îndrăgesc! Nu încape îndoială că şi Dumnezeu se bucură (cf. Prov 27,11).

Dar parabola despre fiul risipitor nu se încheie aici. Isus şi-a continuat relatarea punând în contrast îndurarea lui Dumnezeu cu atitudinea rigidă şi acuzatoare a scribilor şi al fariseilor. Atitudinea inumană a fariseilor a fost un păcat împotriva lui Dumnezeu (cf. In 9,39-41). Pe bună dreptate, Isus i-a avertizat pe discipoli: „Vedeţi şi feriţi-vă de aluatul lor“ (Mt 16,6). În Biblie, cuvântul „aluat“ reprezintă păcatul sau corupţia. Aşadar, Isus a spus că învăţătura „cărturarilor şi fariseilor“ putea să contamineze închinarea curată, ignorând „lucrurile mai importante“, inclusiv îndurarea (cf. Mt 23,23). În parabola fiului risipitor, tatăl îl reprezintă pe Dumnezeu, iar fratele mai mare al tânărului îi reprezintă pe „farisei şi pe cărturari“, ce au avut sentimente total diferite (cf. Lc 15,2).

În parabolă „ambii fii sunt pierduţi”, unul din cauza nedreptăţii, iar celălalt din cauză că se consideră foarte drept, ceea ce îi întunecă judecata“. Remarcaţi că fratele fiului risipitor nu numai că nu s-a bucurat, dar s-a şi „mâniat“. Fratele fiului risipitor îi reprezintă foarte bine pe cei care au fost iritaţi de compasiunea şi atenţia pe care Isus le-o acorda păcătoşilor. Aceşti oameni care se considerau foarte drepţi nu au fost mişcaţi de îndurarea lui Isus şi nici nu au reflectat bucuria care învăluie cerul când un păcătos este iertat. Dimpotrivă, îndurarea lui Isus i-a făcut să se mânie şi să nutrească „gânduri rele“ în inimile lor (Mt 9,2-4), iar pe omul pe care l-a vindecat Isus l-au „dat afară“ din sinagogă (In 9,22, 34).

Fratele fiului risipitor a arătat în mod clar că nu înţelesese în ce consta cu adevărat relaţia dintre un fiu şi tatăl său. El îi slujise tatălui său ca un angajat care munceşte pentru patronul lui şi nu ca un fiu.

Conducătorii religioşi evrei se asemănau cu acest fiu mai mare. Ei credeau că îi erau loiali lui Dumnezeu deoarece respectau cu stricteţe un cod de legi. Fără îndoială, ascultarea este un lucru foarte important (cf. 1Sam 15,22). Însă, acordând o atenţie exagerată lucrărilor lor, ei au făcut din închinarea la Dumnezeu o obişnuinţă, iar pe oamenii de rând îi considerau ca praful de pe picioare, ajungând chiar să-i numească cu dispreţ „mulţime blestemată“ (In 7,49). Inimile lor se îndepărtaseră foarte mult de Dumnezeu (cf. Mt 15,7-8), de aceea, Isus le-a spus fariseilor: „Duceţi-vă şi învăţaţi ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfă!»“ (Mt 9,13; Os 6,6). Biblia afirmă că cei „fără milă“ sunt puşi în rândul celor pe care Dumnezeu îi consideră „vrednici de moarte“ (Rom 1,31-32). Evident, din cauza lipsei lor de îndurare, ei şi-au meritat din plin această judecată (cf. Mt 23,33).

Să remarcăm că tatăl a folosit expresia „fratele tău“. De ce? Pentru că, în timp ce vorbea cu tatăl său, fiul mai mare îl numise pe fiul risipitor „fiul tău“, nu „fratele meu“. Păcătoşii pe care ei îi dispreţuiau erau în realitate „fraţii“ lor. Într-adevăr, „pe pământ nu este nici un om drept, care să facă binele fără să păcătuiască“ (Qoh 7,20), de aceea aveau toate motivele să se bucure când păcătoşii se căiau.

Sfântul Paul i-a îndemnat pe efeseni: „Urmaţi, deci, exemplul lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi“ (Ef 5,1). Aşadar, ca creştini, trebuie să fim recunoscători pentru îndurarea lui Dumnezeu, să o sădim adânc în inimile noastre şi apoi să manifestăm această calitate în relaţiile noastre cu alţii.

Dar să fim atenţi, îndurarea lui Dumnezeu nu trebuie interpretată ca o minimalizare a gravităţii păcatului. De exemplu, unii ar putea gândi cu nonşalanţă: „Ori de câte ori păcătuiesc pot să mă rog lui Dumnezeu ca să mă ierte, iar el va fi îndurător“. O astfel de atitudine s-ar asemăna cu ceea ce scriitorul biblic Iuda a numit „schimbarea favorii nemeritate a Dumnezeului nostru într-un pretext pentru o conduită libertină“ (Iuda 4). Deşi Dumnezeu este îndurător, el „nu va acorda scutire de pedeapsă“ când va trata cu răufăcătorii care nu se căiesc (cf. Ex 34,7; Ios 24,19; 1In 5,16). Să fim atenţi să nu devenim rigizi şi critici cu cei care se căiesc în mod sincer de păcatele lor şi manifestă întristare potrivit voinţei lui Dumnezeu (cf. 2Cor 7,11), căci „Judecata este fără milă pentru cel care n-a arătat milă; dar mila biruie judecata“ (Iac 2,13; Prov 19,17; Mt 5,7).

Parabola fiului risipitor arată clar că Dumnezeu doreşte ca cei ce păcătuiesc să se întoarcă la el. Într-adevăr, el continuă să le facă această invitaţie până când ei înşişi dovedesc că sunt definitiv pierduţi (cf. Ez 33,11; Mal 3,7; Rom 2,4-5; 2Pt 3,9). Asemenea tatălui fiului risipitor, Dumnezeu îi tratează cu demnitate pe cei care se întorc, primindu-i înapoi ca membri ai familiei cu drepturi depline. Îl imităm noi pe Dumnezeu în această privinţă? Cum reacţionăm când un păcătos se converteşte? Noi ştim deja că este „bucurie în cer“ (Lc 15,7). Dar este bucurie şi pe pământ, în casa noastră şi în inimile noastre? Sau, asemenea fiului mai mare din parabolă, nutrim resentimente?

Pentru a ne putea face o autoexaminare în acest sens, să vedem mai întâi ce s-a întâmplat în Corint în anul 55 e.n. Acolo exista un bărbat care fusese exclus din comunitate şi care, în cele din urmă, a început să ducă din nou o viaţă curată din punct de vedere moral. Cum au reacţionat fraţii? Au privit cu scepticism căinţa sa şi au continuat să-l evite? Dimpotrivă, Paul i-a îndemnat pe corinteni: „Ar trebui să-l iertaţi şi să-l încurajaţi, ca să nu fie copleşit de prea multă mâhnire. De aceea, vă îndemn să-l asiguraţi de dragostea voastră“ (2Cor 2,7-8). Deseori, răufăcătorii penitenţi sunt înclinaţi să aibă sentimente de ruşine şi deznădejde. Aşadar, aceştia simt nevoia de a fi asiguraţi că sunt iubiţi de fraţi şi de Dumnezeu (cf. Ier 31,3; Rom 1,12). Acest lucru este foarte important. De ce? Îndemnându-i pe corinteni să-şi facă un obicei din a ierta, Paul a arătat că un motiv de a proceda astfel era acela de a nu fi „înşelaţi de satan, deoarece nu suntem în ignoranţă cu privire la intenţiile sale“ (2Cor 2,11). Ce voia el să spună prin aceste cuvinte? Mai înainte, Paul a trebuit să-i mustre pe membrii comunităţii din Corint pentru că erau prea indulgenţi. Ei îi permiseseră acestui bărbat să practice în continuare păcatul, lăsându-l nepedepsit. Procedând astfel, comunitatea, îndeosebi bătrânii ei, a acţionat pe placul lui satan, care s-ar fi bucurat nespus de mult să aducă un nume rău comunităţii (cf. 1Cor 5,1-5). Dacă acum bătrânii cădeau în cealaltă extremă şi refuzau să-l ierte pe cel care se căise, satan i-ar fi înşelat într-un alt mod. În ce fel? Satan ar fi putut profita de comportamentul lor dur şi neîndurător. Dacă păcătosul căit devenea „copleşit de prea multă mâhnire“, sau, se „întrista atât de mult, încât renunţa complet“, ce responsabilitate grea îşi asumau bătrânii înaintea lui Dumnezeu (cf. Ez 34,6; Iac 3,1)! Numai ca aceştia să facă fapte corespunzătoare căinţei (cf. Fap 26,20; 2Cor 7,11.

Pe bună dreptate, după ce i-a avertizat pe ucenicii săi asupra poticnirii „unuia dintre aceşti micuţi“, Isus a mai spus: „Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l. Şi dacă se va pocăi, iartă-l“ (Lc 17,1–4). Mulţimile de oameni care se convertesc în fiecare an sunt recunoscători pentru îndurarea pe care Dumnezeu o manifestă faţă de ei. „Nu-mi amintesc să fi fost vreodată mai fericită ca atunci“, a spus o soră creştină despre convertirea ei. Bineînţeles că bucuria ei a fost împărtăşită de îngeri. Fie ca şi noi să împărtăşim „bucuria din cer“ produsă de întoarcerea unui păcătos (cf. Lc 15,7). Procedând astfel, vom imita îndurarea lui Dumnezeu.

                                                                                                       Pr. Ioan Lungu