CONSIDERAŢIE LA DUMINICA A 23-A DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

„Nici unul dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu” (Lc 14,33).

Evanghelia de astăzi (cf. Lc 14,25-33), ni-l prezintă pe Isus, mântuitorul trimis la noi de Tatăl ceresc, în drum spre Ierusalim şi Calvar spre a se dărui pe sine însuşi pentru noi ca preţ de răscumpărare. Noi trebuia să purtăm crucea şi noi trebuia să murim căci noi am păcătuit, „căci plata păcatului este moartea (cf. Rom 6,23), dar iată că Isus, din voinţa lui Dumnezeu Tatăl care ne iubeşte, s-a făcut înlocuitorul nostru în suferinţă şi moarte, „ştergând zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce” (Col 2,14), ca noi să trăim cu Dumnezeu prin moartea şi învierea sa.

În drum spre Ierusalim şi Calvar, Isus dă ultimele învăţături celor pentru care urmează să sufere şi să moară. Şi despre ce le vorbeşte astăzi? Despre împărăţia cerului, asemuită astăzi cu o cină festivă la care sunt invitaţi cei aleşi şi despre înţelepciunea de a alege şi iubi această împărăţie cerească înaintea iubirii pentru părinţi, fraţi, surori, soţie, copii, comodităţi şi chiar decât viaţa proprie. Pentru o asemenea alegere şi urmare a planului divin de mântuire, avem nevoie de înţelepciune divină şi de lumina Duhului Sfânt, altfel nu vom putea alege între pierdere şi câştig veşnic, aşa cum ne spune prima lectură de astăzi (cf. Înţ 9,13-18b).

Apoi, conform psalmului responzorial (cf. Ps 90), Înţelepciunea divină ne invită ca având în vedere puţinii ani pe care îi petrecem aici pe pământ să ne rugăm ca psalmistul: „Învaţă-ne să ne numărăm zilele noastre, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!“ Mereu înclinăm, mai ales în anii tinereţii şi ai maturităţii, să ne facem cât mai comozi aici pe pământ şi trecem cu vederea faptul că totul este de scurtă durată. Dar Domnul ne vine în ajutor prin Cuvântul său. El ne aminteşte că tocmai datorită scurtimii vieţii noastre trebuie să fim atenţi şi să folosim în mod util şi corect aceste puţine zile: „Aveţi grijă cum vă purtaţi, nu ca nişte oameni fără minte, ci ca nişte înţelepţi! Folosiţi bine timpul favorabil, pentru că zilele sunt rele” (Ef 5,15-16). „Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei din afară, folosind bine momentul potrivit” (Col 4,5).

În evanghelia de astăzi Isus îi învaţă pe ucenicii săi şi pe toţi oameni din toate timpurile care vor fi dispuşi să-l urmeze pentru că are cuvintele vieţii veşnice, să pună iubirea faţă de el şi faţă de împărăţia lui, mai presus decât iubirea tatălui, a mamei, a soţiei, a copiilor, a tuturor bunurilor sale, a tuturor comodităţilor şi chiar a vieţii proprii. Cine cere lumina Duhului Sfânt al lui Dumnezeu va descoperi în cuvintele lui Isus o adevărată revelaţie fericită şi îi va acorda în viaţa lui întâietate lui Cristos şi împărăţiei sale.

„Petru, luând cuvântul, i-a zis lui Isus: Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat! Deci care va fi partea noastră? Atunci Isus le-a zis tuturor: Adevăr vă spun că voi care m-aţi urmat, la reînnoirea tuturor lucrurilor, când Fiul Omului va sta pe tronul gloriei sale, veţi sta şi voi pe douăsprezece tronuri ca să judecaţi cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Şi oricine va fi părăsit case sau fraţi sau surori sau tată sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică” (Mt 19,27-29). Şi noi ştim din Scripturi că apostolii au lăsat toate, chiar şi viaţa lor, căci au murit martiri pentru Isus şi pentru împărăţia sa veşnică.

În lectura a doua (cf. Flm 9b-10.12-17) sfântul Paul ne vorbeşte renunţarea sa la un slujitor pe nume Onesim, care mai înainte fusese slujitorul lui Filimon, un creştin bogat şi devotat, lider al bisericii din Colose şi un prieten şi tovarăş al său. Onesim, fugise de la el, furând şi câteva bunuri pentru a-şi finanţa fuga. Acesta l-a întâlnit pe Paul şi s-a convertit la creştinism, devenind un ajutor de nădejde şi tovarăş al lui Paul care, la vremea aceea, se afla în închisoare, în arest la domiciliu, în Cezareea, în vremea procuratorilor Felix şi Festus. Paul i-a scris lui Filimon o scrisoare de numai douăzeci şi cinci de versete, în care descrie relaţia sa cu Onisim ca cea dintre un tată şi fiul său (cf. Flm 1,10). Totodată, îl roagă fierbinte pe Filimon, să-l ierte pe Onesim, să-l accepte înapoi în gospodăria sa, să-l primească ca pe un frate în Cristos şi să-l trimită la el pentru a-i sluji în închisoare. În limba greacă, „onesimos” înseamnă „folositor”. Paul, deşi avea autoritatea apostolică pentru a-i porunci lui Filimon să facă după cuvintele sale, însă Paul a preferat ca Filimon să acţioneze din proprie voinţă (cf. Flm 1,14). Paul a renunţat la ajutorul lui Onesim de dragul dreptăţii şi al răsplăţii veşnice şi l-a trimis înapoi la Colose, alături de Tihic, pentru a duce Epistola către coloseni, dar şi scrisoarea adresată lui Filimon. Nu se ştie cum s-a încheiat povestea, însă credem că Filimon a dat curs rugăminţii lui Paul şi i l-a remis pe Onesim să-i fie de ajutor.

Se poate ca acest Onisim, după slujirea lui Paul din închisoare, să fi ajuns episcop în Efes, episcop care s-a bucurat mult de aprecierea lui Ignatiu de Antiohia.  

Ospăţul veşnic din paradis, ospăţ câştigat nouă prin suferinţele şi moartea lui Isus de pe Calvar, trebuie pus înaintea: familiei, ogoarelor, animalelor şi a plăcerilor vieţii, căci nimeni dintre cei invitaţi care au refuzat ospăţul divin pentru alte interese, nu vor gusta niciodată din ospăţul veşnic al lui Dumnezeu (cf. Lc 14,24).

Urmarea lui Isus cere nişte costuri, comparabile cu cele ale construirii unui turn măreţ sau cu purtarea unui război cu un duşman puternic, care cer cheltuirea tuturor resurselor materiale şi sufleteşti. Cine nu-i dispus la o astfel de jertfă, se aseamănă cu sarea care n-a rezistat mult timp bună, s-a alterat şi a fost aruncată afară, adică omul care nu este capabil să rămână statornic până la sfârşit şi să facă chiar jertfa supremă de sine, este un om pierdut.

Isus doreşte bărbaţi şi femei care să-l preţuiască pe el mai presus de orice alt lucru sau persoană din lumea întreagă. Omul care reuşeşte în viaţă va fi cel care va renunţa la toate de dragul lui Cristos. El va face astfel cel mai bun târg posibil: pentru câţiva ani pe acest pământ, îşi va purta crucea, iar în lumea de apoi va avea viaţă veşnică. El va obţine astfel cea mai aleasă moştenire. Va lua cu el bogăţiile adunate, trecându-le dincolo de mormânt. El va fi bogat în har aici şi bogat în glorie acolo. Dar şi mai minunat va fi faptul că niciodată nu va pierde ceea ce va căpăta prin credinţa în Cristos. Este exact partea aceea bună care nu i se va lua niciodată.

În anul 251 după Cristos, când Galia era provincie romană, Olibrius, prefectul Galiei, fiind în trecere prin Alesia, întâlneşte la marginea oraşului o tânăra în vârsta de 15 ani, care păzea o mică turmă de oi. Atras de înfăţişarea ei nobilă şi încântătoare, porunceşte să fie adusă în faţă lui. Tânăra îi spune că se numeşte Regina şi se trage dintr-o familie bogată, dar a fost alungată din casă părintească şi este silită să-şi câştige pâinea în felul acesta, deoarece a cerut să fie botezată de către doică ei, care era creştină. Prefectul, contrariat de faptul că Regina s-a lăsat atrasă de această credinţă oprită de lege şi dispreţuită de toată lumea, i-a promis că, dacă renunţă la rătăcirea ei, o va lua de soţie şi va deveni o adevărată regina. Tânăra îi declara deschis hotărârea de a nu se despărţi niciodată de Cristos. După ce a constatat că toate promisiunile sunt zadarnice, Olibrius, a poruncit să fie aruncată în închisoare, până ce el se va întoarce din expediţia la frontieră provinciei spre care se îndrepta. La întoarcere, o găseşte pe Regina mai curajoasă şi mai hotărâtă. Atunci, a poruncit să se folosească torturile obişnuite: bătăi cu vergele, strângerea cu cleşti înfierbântaţi, arderea cu plăcuţe de fier înroşit. Călăii au obosit, dar tânăra fecioara nu a încetat să-l laude pe Dumnezeu şi să-l dojenească pe Olibrius pentru purtarea nedreaptă faţă de creştini, până când i s-a tăiat capul. A renunţat la toate şi chiar la viaţă de dragul lui Isus şi a împărăţiei sale. Şi-a construit „turnul”, a câştigat „războiul” şi a rămas „sare bună” pentru Domnul.

Omul este mântuit dacă-l primeşte pe Isus Cristos ca mântuitor. Dar dacă nu-l va urma şi nu-i va sluji cu adevărat Domnului, dacă nu va fi dispus să facă şi sacrificiul suprem, totul va fi în zadar. Acesta este lucrul pe care trebuie să-l învăţăm astăzi. Este o diferenţă între a fi credincios şi a fi ucenic al lui Isus, căci credinciosul se mulţumeşte numai să asculte şi să facă numai ceea ce îi convine din ceea ce spune Isus, dar ucenicul este cel care stă mereu lângă maestru şi face tot ceea ce îi spune maestrul. Din nefericire, nu toţi credincioşii sunt şi ucenici.

Isus însuşi, de dragul mântuirii noastre, a renunţat la el însuşi şi a pus mântuirea noastră înaintea mamei sale şi a fraţilor săi: „Mama mea şi fraţii mei sunt cei care fac voinţa lui Dumnezeu” (Lc 8,21). „Ferice de femeia care te-a purtat!” „Mai fericit este acela care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l pune în practică” (Lc 11,28). Isus a ajuns, într-adevăr, la o totală renunţare la el însuşi murind pentru mântuirea noastră pe cruce. El ne învaţă astăzi calea adevăratei iubiri, a iubirii generoase, a iubirii capabile de sacrificii, a iubirii care dă viaţă şi care acceptă umilirea şi chiar moartea pe cruce pentru a împlini planul lui Dumnezeu de mântuire. Iubirea este o putere care ne face să ne deschidem inima pentru orice jertfă care ne conduce la împărăţia cerurilor şi la ospăţul său ceresc.    

„Doamne, luminează-ţi faţa peste noi slujitorii tăi şi învaţă-ne hotărârile tale” (Ps 119,135)!

                                                                                                     Pr. Ioan Lungu