CONSIDERAŢIE LA DUMINICA 16 DE PESTE AN, ANUL C, 2019

„Vă vestesc misterul ascuns de veacuri şi de generaţii, dar acum descoperit sfinţilor săi” (Col 1,26).

Lecturile biblice ale acestei duminici a 16-a de peste an, ne vorbesc despre ospitalitate. Cuvântul „ospitalitate“ folosit în Biblie este traducerea cuvântului grecesc philoxenía, care este alcătuit din două rădăcini care înseamnă în esenţă „iubire“ şi „străin“. Astfel, ospitalitate înseamnă „iubire pentru străini“. Însă aceasta nu este o formalitate sau gentileţe, ci implică sentimentele şi afecţiunea cuiva. Verbul philéo înseamnă „a fi prieten cu o persoană. De obicei, ospitalitatea este expresia unei iubiri, afecţiuni şi prietenii sincere.

Dumnezeu este ospitalierul prin excelenţă şi gazda perfectă. După ce a semnalat neajunsurile iubirii pe care oamenii o manifestă între ei, Isus a făcut o remarcă: „Trebuie deci să fiţi perfecţi, aşa cum Tatăl nostru ceresc este perfect“ (Mt 5,48). Bineînţeles că Dumnezeu este perfect în toate privinţele (cf. Dt 32,4). Însă Isus a subliniat aici un anumit aspect al perfecţiunii lui Dumnezeu, deoarece el a spus că „Dumnezeu face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Mt 5,45). Când este vorba de a manifesta amabilitate, Dumnezeu nu este deloc părtinitor. În calitate de Creator, Dumnezeu este proprietarul tuturor lucrurilor. „Ale mele sunt toate fiarele pădurii, toate animalele de pe o mie de dealuri. Eu cunosc toate păsările de pe munţi şi tot ce se mişcă pe câmp este al meu“, spune Dumnezeu (Ps 50,10-11). Totuşi, el nu adună în mod egoist totul. În generozitatea sa, el se îngrijeşte de toate creaturile sale. Iată ce a zis psalmistul despre Dumnezeu: „Îţi deschizi mâna şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă“ (Ps 145,16).

Dumnezeu le dă oamenilor, chiar şi celor care nu îl cunosc, care sunt străini de el, lucrurile de care au nevoie. Paul şi Barnaba le-au amintit închinătorilor la idoli din oraşul Listra că Dumnezeu „nu s-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug şi v-a umplut inimile de bucurie“ (Fap 14,17). Dumnezeu este bun şi generos îndeosebi cu cei nevoiaşi (cf. Dt 10,17-18). Putem să învăţăm mult de la Dumnezeu în ce priveşte amabilitatea şi generozitatea, adică faptul de a fi ospitalieri, faţă de alţii. Însuşi Domnul Isus a fost ospitalier cu cei doi ucenici ai lui Ioan Botezătorul: Cei doi ucenici l-au auzit pe Ioan rostind aceste cuvinte: Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii şi au mers după el: Isus s-a întors şi, când i-a văzut că merg după el, le-a zis: Ce căutaţi? Ei I-au răspuns: Rabi (care tălmăcit înseamnă Învăţătorule), unde locuieşti? Veniţi de vedeţi, le-a zis el. S-au dus şi au văzut unde locuia; şi în ziua aceea au rămas la El. Era cam pe la ceasul al zecelea. Unul din cei doi, care auziseră cuvintele lui Ioan şi merseseră după Isus, era Andrei, fratele lui Simon Petru (cf. In 1,37-40).

Pe lângă faptul că Dumnezeu satisface din belşug necesităţile materiale ale creaturilor sale, el le satisface necesităţile şi din punct de vedere spiritual. El s-a îngrijit cu multă mărinimie de bunăstarea noastră spirituală chiar înainte ca vreunul dintre noi să îşi dea seama că se află într-o stare critică pe plan spiritual. Iată ce citim în acest sens în Romani 5,8-10: „Dumnezeu îşi arată dragostea sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi. Căci, fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului său“. Această măsură le dă oamenilor păcătoşi posibilitatea de a beneficia de relaţii fericite cu Tatăl nostru ceresc (cf. Rom 8,20-21). Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia gloriei acestui mister între neamuri, adică Cristos în noi, speranţa gloriei (cf. Col 1,27). Dumnezeu,în Cristos, s-a îngrijit, de asemenea, să ne furnizeze îndrumări şi directive corespunzătoare ca să avem o viaţă fericită în pofida stării noastre păcătoase şi imperfecte (cf. Ps 119,105; 2Tim 3,16).

Având în vedere aceste lucruri, putem spune că Dumnezeu este, într-adevăr, o gazdă perfectă în toate privinţele. El nu îi neglijează pe cei nevoiaşi, pe cei modeşti şi pe cei de condiţie umilă. El manifestă un interes sincer faţă de străini şi chiar faţă de duşmanii săi şi îl preocupă soarta lor, fără să urmărească o răsplată din partea lor. În toate aceste privinţe el este un exemplu desăvârşit de gazdă perfectă. Dumnezeu care manifestă atâta bunătate iubitoare şi generozitate, vrea doar atât ca fiii săi să îl imite. În toată Biblia găsim exemple remarcabile referitoare la calitatea de a fi generos. În Israelul antic, ospitalitatea nu era doar o chestiune care ţinea de bunele maniere, ci o instituţie morală. Pe baza obiceiului biblic de a găzdui un călător obosit şi de a primi un străin în casă, ospitalitatea şi toate aspectele legate de aceasta au devenit o calitate care se bucura de o înaltă apreciere în tradiţia evreiască“. Ospitalitatea nu este doar un semn distinctiv al unei anumite naţiuni sau grup etnic, ci trebuie să fie o caracteristică a tuturor închinătorilor adevăraţi ai lui Dumnezeu.

Exemplul remarcabil al lui Abraham nu trebuia uitat de naţiunea care a descins din el. Legea dată de Dumnezeu izraeliţilor prevedea obligaţia de a le oferi ospitalitate străinilor. „Să vă purtaţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu unul născut în mijlocul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului: Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru“ (Lev 19,34). Izraeliţii trebuiau să fie generoşi îndeosebi cu cei care aveau nevoie de sprijin material şi nu trebuiau să îi trateze cu indiferenţă. Când Dumnezeu i-a binecuvântat cu recolte bogate, când s-au bucurat cu ocazia sărbătorilor, când s-au odihnit de lucrări în anii sabatici, precum şi cu alte ocazii, izraeliţii au trebuit să îşi aducă aminte de cei defavorizaţi: văduvele, copiii orfani de tată şi locuitorii străini (cf. D 16,9–14; 24,19–21; 26,12-13).

În prima lectură ni se relatează cum Abraham a oferit ospitalitate lui Dumnezeu care îl vizitează sub înfăţişarea unor călători. Abraham este un exemplu de personaj biblic care a practicat ospitalitatea. Pentru el, găzduirea celor trei drumeţi a însemnat mult mai mult decât ce înseamnă pentru noi astăzi deschiderea frigiderului sau aprinderea aragazului. El a trebuit să aducă apă şi sa-i spele pe cei trei musafiri pe picioare. Apoi, împreuna cu Sara, "au luat trei masuri de faina, au frământat si au pregătit trei turte. Abraham a dat fuga la vite, a luat un viţel tânăr şi bun si l-a dat unei slugi ca sa-l pregătească în graba. Apoi a luat unt şi lapte, împreună cu viţelul pe care-l pregătise si l-a pus înaintea lor. El însuşi a stat lângă ei, sub copac, si le-a slujit până ce au mâncat" (Gen 18,1-10). A fost o osteneala demnă de unul care "a găzduit pe îngeri" (Evr 13,2). Tot ce a făcut Abraham ilustrează ce înseamnă ospitalitatea. Abraham a fost răsplătit pentru lucrarea sa: "La anul, pe vremea asta, mă voi întoarce la tine şi Sara, nevasta-ta, va avea un fiu".  

De la stejarii din Mambre, la umbra cărora Abraham a primit oaspeţi în arşiţa amiezii, ne deplasăm în satul Betania, în casa liniştită a Martei şi Mariei. Aici Isus găsea momente de odihnă în călătoriile obositoare spre Cetatea Sfântă. În acel timp au intrat într-un sat. O femeie cu numele de Marta l-a primit pe Isus în casa ei. Aceasta avea o soră numită Maria care, stând la picioarele Domnului, asculta cuvântul lui. Însă Marta era ocupată cu multele griji ale casei. Venind la el, i-a zis: "Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să servesc? Spune-i să mă ajute!" Domnul, răspunzând, i-a zis: "Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijeşti şi te frămânţi, însă un lucru este necesar: Maria a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată" (Lc 10,38-42).

Ceea ce mulţi oameni nu înţeleg este faptul că Isus a venit în primul rând să ne aducă daruri cereşti, între care cel dintâi este mântuirea şi apoi să primească ceva de la noi. Iar a primi ceea ce el ne-a adus înseamnă cea mai mare ospitalitate, cinste şi onoare pe care i-o putem acorda, infinit mai mult decât putem să-i oferim noi. De aceea Isus spune că Maria şi-a ales partea cea mai bună care nu i se va lua. Apoi ca semn al mântuirii primite de la el putem face şi noi mica noastră dăruire.

După ce a primit mântuirea de la Isus, Maria i-a dăruit lui Isus tot ce avea, aşa cum Isus a oferit lumii tot cea avea prin oferirea vieţii sale de la cruce. Evanghelistul Ioan (cf. In 12,1-8) notează că aceasta se petrecea cu “şase zile înaintea Paştelui”, deci cu câteva zile înainte de moartea lui Isus. O cină pregătită cu multă grijă şi condusă, ca de obicei, cu competenţă de aceea la care se referea atunci când spunea: “Marta servea”, comentează evanghelistul. La un moment dat, Maria, luând “o livră de ulei parfumat de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi le-a şters cu părul capului ei, şi toată casa s-a umplut de parfumul acelui ulei”. Toţi au rămas miraţi: Maria a găsit ocazia de a-şi arăta iubirea recunoscătoare pe care o avea faţă de Învăţătorul Isus care i-a adus mântuirea. Numai lui Iuda Iscarioteanul, acest lucru nu i-a fost pe plac, dar Isus însuşi a luat cuvântul în apărarea Mariei: “Las-o, pentru ca a păstrat aceasta pentru ziua înmormântării mele. Căci pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, pe mine, însă, nu mă aveţi întotdeauna”.

Marta s-a convertit înţelegând şi ea care este partea cea mai bună. Când Lazăr s-a îmbolnăvit, surorile lui au trimis pe cineva să-l anunţe pe Isus. Fratele lor a murit înainte ca Isus să sosească. Marta s-a dus să-l întâlnească pe Isus şi i-a spus, „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!”. Isus i-a răspuns, „Eu sunt învierea şi viaţa… Crezi lucrul acesta?” „Da, Doamne… cred”, a răspuns Marta. Marta, asemenea Mariei, a crezut în mântuirea, viaţa şi învierea aduse de Isus. Şi spre marea ei bucurie a fost învrednicite să vadă cum Isus le-a înviat fratele (cf. Lc 10,38-42; In 11,20). Afirmarea de către Marta a mesianităţii lui se numără printre cele mai puternice şi impresionante mărturisiri de credinţă din cuprinsul Bibliei, „Cred că tu eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume” (Ioan 11,27).

Faptul de a se opri în casa a două femei nu era ceva obişnuit, cel puţin potrivit uzanţelor vechi ale unui „Rabbì”. Şi mai neobişnuit este faptul că Isus stă şi le învaţă. Pe vremea lui Isus situaţia femeii era de netă inferioritate. De exemplu, femeile nu erau admise la studiul Scripturii. Un rabin din primul secol după Cristos scria cu ironie: „Decât să încredinţezi Scripturile unei femei, e mai bine să fie arse”. La fel ca sclavii şi copii, femeile nu erau obligate să recite rugăciunea de dimineaţă, nici rugăciunile înainte de masă. În sinagogi femeile nu puteau citi şi nici ocupa funcţii de conducere. În templu, sectorul femeilor era separat cu cinci trepte mai jos de curtea bărbaţilor. Nu erau obligate să participe la adunările liturgice de la templu sau de la sinagogă. Rabinii nu se opreau în public să vorbească cu o femeie. În familie se sărbătorea naşterea unui băieţel, dar nu a unei fetiţe. În acest context, Isus nu ezită să primească ca discipoli care îl urmează şi un grup de femei. Gestul lui Isus capătă înţelesul unui rupturi de tradiţia timpului. Oricum, evanghelistul Luca vrea să sublinieze faptul că principalii interlocutori ai lui Isus sunt cei excluşi de societatea civilă şi religioasă, inclusiv femeile. Marta şi Maria, cu atitudinea lor diferită faţă de oaspete, devin un caz exemplar pentru felul de a fi discipoli ai lui Isus.  

Dacă în prima lectură ni se relatează cum Abraham a oferit ospitalitate lui Dumnezeu care îl vizitează sub înfăţişarea unui călător. Evanghelia ni-l arată pe Isus în vizită la Marta şi Maria, în casa lor din Betania. În ambele cazuri vizita Domnului este un izvor de binecuvântare pentru cei care l-au primit. Abraham primeşte copilul aşteptat, iar Marta şi Maria îl primesc pe Lazăr înviat.

Este scris în Biblie: „Ajutaţi-i pe sfinţi când sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi” (Rom 12,13).

Biblia ne dă şi alte exemple de ospitalitate. Laban a ştiut să se poarte frumos cu slujitorii trimişi de Avraam. Iosif i-a primit cum se cuvine pe fraţii săi când s-au pogorât în Egipt. Faraon l-a întâmpinat cu amabilitate pe bătrânul Iacob, tatăl lui Iosif. Ietro l-a găzduit pentru o vreme pe Moise. Rahab a adăpostit iscoadele trimise în Canaan. Văduva din Sarepta Sidonului l-a găzduit pe proorocul Ilie. Sunamita s-a dovedit o excelenţă gazdă pentru Eliseu. Iov a fost un "tată al străinilor". Lidia a stăruit de Paul să între în casa ei. Zacheu l-a primit în casă sa pe Domnul Isus.  Un alt exemplu minunat este cazul celor doi ucenici care se îndreptau spre Emaus. Ei vorbeau pe drum despre evenimentele triste petrecute în Ierusalim. Un străin s-a apropiat de ei, a intrat în vorba cu ei şi ei l-au acceptat imediat ca tovarăş de călătorie. Apoi străinul s-a simţit liber să le pună întrebări şi să le ţină un adevărat studiu biblic. Inimile acestor doi oameni s-au manifestat asemenea unei case primitoare. Nu este de mirare că, înspre seară, ei au stăruit de străinul, devenit între timp prieten, să între şi să rămână cu ei peste noapte în satul în care poposiseră. Străinul a stat, a frânt pâinea înaintea lor şi, văzându-i probabil semnele rănilor de la mâini, cei doi au înţeles în sfârşit cu uimire că străinul fusese chiar Isus înviat. "Atunci li s-au deschis ochii şi l-au cunoscut; dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor" (Luca 24,13-35).

Ospitalitatea este un proces care începe acum şi aici, dar are ramificaţii până în ziua veşniciei. Iată ce le spune Domnul Isus celor care sunt primitori de oaspeţi, "Atunci împăratul va zice celor din dreapta Lui, "Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu de moşteniţi împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând şi mi-aţi dat de mâncat; mi-a fost sete şi mi-aţi dat de băut; am fost străin şi m-aţi primit; am fost gol şi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la mine. Atunci cei neprihăniţi îi vor răspunde, "Doamne, când te-am văzut noi flămând şi ţi-am dat să mănânci? Sau însetat şi ţi-am dat de băut? Când te-am văzut noi străin şi te-am primit? Sau gol şi te-am îmbrăcat?" ... Drept răspuns, Împăratul le va zice, "Adevărat va spun că, ori de câte ori aţi făcut acestea unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai mei, mie mi le-aţi făcut" (Mt 25,34-40).

Ospitalitatea este o ocazie să învăţăm să ne bucurăm unul de celălalt. Ea ne pregăteşte pentru marele eveniment care ne aşteaptă, când vom auzi zicându-se, "Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!" (Ap 19,9).”

Există o tradiţie care ne spune că cei trei fraţi şi-au pus viaţa în slujba predicării evangheliei şi mântuirii lui Isus şi au plecat la Marsilia, Franţa, unde Lazăr ar fi fost primul episcop. Şi noi putem fi generoşi cu Isus şi cu fraţii, vestindu-le evanghelia mântuirii.

                                                                                                    Pr. Ioan Lungu