Consideraţie la duminica a 26-a de peste an - Anul C - 2019

"Domnul face judecată pentru cei asupriţi, el dă pâine celor flămânzi" (Ps 146,7).

Şi în această duminică Biserica îşi continuă învăţătura despre folosirea corectă a bunurilor materiale prin parabola bogatului şi a săracului Lazăr, rostită de Isus în drumul său spre Ierusalim şi spre Calvar, explicându-ne că nu putem fi în acelaşi timp şi copiii ai lui Dumnezeu şi sclavi ai bogăţiilor (cf. Lc 16,13). Bogatul din parabola lui Isus, era cu siguranţă, un administrator rău al bunurilor lui Dumnezeu, căci folosea numai pentru lux şi distracţii ceea ce i-a dat Dumnezeu pentru a împărţi cu alţii (cf. Lc 12,45), deşi îl vedea pe aproapele său sărac la poarta lui (cf. Lc 16,20). Dar bogatul, cu toată averea lui, nu are nume în Evanghelie, pe când săracul cel smerit are un nume, vrednic de pomenire, Lazăr, care în ebraică înseamnă "Dumnezeu a ajutat, Dumnezeu a miluit"! În cazul lui s-a adeverit cuvântul psalmistului care spune: "Pomenirea celui neprihănit ţine în veci" (Ps 112,6).

Fariseii, pentru care Isus a spus această parabolă, îl ascultau şi ei, dar când au înţeles că ei sunt vizaţi, au început să-l ridiculizeze pe Isus, deoarece ei erau iubitori de bani (cf. Lc 16,14). Nouă Biblia ne spune: "Să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El însuşi a zis: "Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi" (Evr 13,5) "Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea" (Ps 37,25).

Fariseii erau personificarea omului bogat din parabolă. Ei nu erau numai iubitori de bani, ci iubeau şi slava deşartă şi onorurile omeneşti, precum şi titlurile măgulitoare. De aceea: "Toate faptele lor le fac pentru ca să fie văzuţi de oameni. Astfel, îţi fac filacteriile late, îşi fac poalele veşmintelor cu ciucuri lungi; umblă după locurile dintâi la ospeţe şi după scaunele dintâi la sinagogi; le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le zică, "Rabi" (cf. Mt 23,5-7). Şi, vai, cât de mulţi sunt asemenea lor şi astăzi! Isus le declară acestor farisei avari din toate timpurile că Dumnezeu le cunoaşte inima şi că îi judecă altfel decât oamenii. Căci toate lucrările lor sunt numai ambiţii pământeşti înscrise sub cumplita apreciere: "o urâciune înaintea lui Dumnezeu" (Lc 16,15).

Fariseii erau asemenea bogaţilor din prima lectură împotriva cărora este trimis profetul Amos pentru a-i chema la convertire. Dacă pentru convertirea bogaţilor din Samaria şi a "juncanele lor" (cf. Am 4,1), de pe vremea regelui Ieroboam al II-lea (783-743 î.C.), care au acaparat toate resursele şi trăiau în lux, în huzur de nedescris, în orgii, în petreceri şi chefuri neîntrerupte cu bucate şi vinuri alese, cu muzică şi parfumuri rafinate, paturi de fildeş, în timp ce majoritatea populaţiei se zbătea în cea mai neagră sărăcie şi mizerie, Dumnezeu l-a trimis profetul Amos. Pentru fariseii bogaţi din evanghelie şi din toate timpurile, care aveau aceeaşi conduită, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, Isus. Putem observa că datorită prosperităţii materiale şi al gusturilor rafinate, contemporanii lui Amos nu se mai întristau din cauza divizării lui Israel în două regate, contemporanii lui Isus nu se mai întristau de ocupaţia străină a ţării, iar contemporanii noştri din cauză că urmăresc numai satisfacţiile, comodităţile şi propriilor interese, trăiesc într-o indiferenţă vinovată faţă de starea de ruină a Bisericii şi faţă de diviziunile dintre creştini.

În lipsa convertirii profetul Amos prevesteşte pedeapsa ce va veni asupra lor: "vor fi duşi în robie" (v.7), ceea ce s-a şi întâmplat în anul 722 î.C., când asirienii, conduşi de regele Sargon al II-lea au ocupat Samaria, au distrus-o în robie în frunte cu bogaţii care îşi trăiau viaţa în orgii şi petreceri.

Iar Isus care nu poate să mintă ne arată prin parabola de astăzi că istoria oamenilor nu se sfârşeşte odată cu moartea. Viaţa mai are încă un capitol de încheiat "dincolo" de moarte. Ce ne descoperă Isus în acest "dincolo"? Un loc de fericire pentru unii şi un loc de chin pentru alţii, mai exact o inversare de roluri, chin pentru bogaţii egoişti şi bucurie pentru săraci: "Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune în timpul vieţii tale, iar Lazăr pe cele rele! Acum însă el este aici mângâiat, iar tu suferi" (Lc 16,25).

Ne miră că bogatul, care pe pământ a refuzat săracului "firimiturile" de la masa lui, dorea acum ca săracul devenit ucenicii lui Isus şi ajuns în rai să vină cu "o picătură de apă şi să-i răcorească limba". Lazăr şi toţi cei ajunşi în fericire ar face şi mai mult decât atât, dar dincolo va fi imposibil să se treacă dintr-un loc în altul (cf. Lc 16,26). În iad este prea târziu pentru orice: şi pentru a crede, şi pentru a te gândi la binele altora şi de asemenea şi prea târziu pentru a vesti Evanghelia. De aceea, Biblia spune: "Iată, acum este ziua mântuirii" (2Cor 6,2). Nu există nici o mângâiere în lumea cealaltă pentru cei care pe pământ au respins învăţătura cuvântului lui Dumnezeu care se adresează conştiinţei.

Nefericitul bogat voia acum ca fraţii săi să fie avertizaţi prin "cineva înviat" dintre cei morţi, ca să nu ajungă şi ei în acel loc de chin. Dar Abraham îi declară inutilitatea unui asemenea demers, căci ei îi au pe "Moise şi pe profeţi", adică Sfintele Scripturi. În aceste Scripturi inspirate, în care ei se credeau experţi, se găseşte tot ceea ce este necesar pentru a-l putea recunoaşte pe Isus ca Mesia cel promis şi a crede în el (cf. Dt 18,15-19).

Şi totuşi Dumnezeu le-a împlinit dorinţa bogaţilor din toate timpurile, căci le-a trimis un Lazăr înviat din morţi (cf. In 11,43-44) şi apoi chiar pe Isus, Fiul său iubit a cărei autoritate este infinit mai mare ca a lui Lazăr. Însă ei l-au respins şi pe Lazăr şi pe Isus cel înviat din morţi, dispreţuind astfel pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt care l-au înviat pe Isus (cf. Rom 6,4; 8,11), dispreţuind şi legea şi Scripturile care dau viaţă veşnică (cf. In 5,39). Apoi mărturia dată de ucenici despre învierea şi înălţarea la cer a lui Isus a fost întâmpinată cu aceeaşi necredinţă şi ostilitate cu care ei îl lepădase în timpul vieţii sale pământeşti, aşa cum îi lepădase şi odinioară pe profeţii trimişi la ei (cf. Lc 13,34). Ba mai mult, acum s-au ridicat şi împotriva ucenicilor lui, pe care îi opreau, arestau şi-i ucideau pentru a opri vestea învierii şi a mântuirii lui Isus (cf. Fap 9,1ss). Deşi astfel intimidaţi ucenicii loiali din toate timpurile au dat şi dau răspunsul: "Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni" (Fap 5,29).

Învăţătura lecturilor biblice ni se adresează mereu şi nouă care prin Botez am deveni fraţi şi ucenici ai lui Isus Cristos. Fiind vorba despre bogaţi în pericopa evanghelică de astăzi, trebuie să spunem că prin această parabolă Isus nu este împotriva bogaţilor şi a bogăţiilor. Dumnezeu însuşi l-a îmbogăţit pe Abraham, în toate lucrurile (cf. Gen 21,4) pentru că astfel să fie împlinit legământul făcut cu el. Abraham a devenit bogat în turme şi cirezi, argint şi aur, robi şi roabe, cămile şi măgari (cf. Gen 24,35). Fiul sau Isaac a primit şi el puterea de a face avere, devenit foarte bogat (cf. Gen 26,13). Dumnezeu i-a dat şi nepotului lui Abraham, Iacob, puterea de a se îmbogăţi şi el s-a îmbogăţit din ce în ce mai mult (cf. Gen 30,43).

Dumnezeu ne vrea bogaţi, pentru a trăi încă de aici binecuvântarea lui Abraham şi bogăţia paradisului, dar ne vrea bogaţi pe căi cinstite şi bogaţi deschişi la inima faţă de cei săraci. Este proverbială ospitalitatea lui Abraham faţă de cei trei călători pe care i-a ospătat la orele amiezii şi care drept răsplată i-au dat vestea naşterii lui Isaac (cf. Gen 18,1-10). De aceea autorul Scrisorii către evrei ne recomandă ospitalitatea, zicând: "Nu uitaţi ospitalitatea, căci datorită ei unii i-au găzduit, fără a-şi da seama, pe îngeri" (Evr 13,2), iar alţii ca sfânta Elisabeta de Turingia (1207-1231) şi ca sfântul Ioan Columbini (1304-1367), i-au slujit chiar lui Isus Cristos, primind pe săraci în casele lor.

Şi Iob a fost bogat, dar el a fost numit tatăl săracilor: "M-am dat oare în lături, când săracul dorea ceva şi am lăsat să se stingă de plânsete ochii văduvelor? Mâncăm, oare, singur bucată mea de pâine şi orfanului nu-i dădeam din ea? Dimpotrivă, din tinereţile mele, am crescut pe orfan că un tată şi de la naştere, am călăuzit pe văduvă. Dacă vedeam un nenorocit fără haina şi vreun sărac care n-avea cămaşă pe el, oare nu-l încălzea lână mieilor mei" (Iob 31,16-20)? Şi care i-a fost răsplata lui Iob?

"Domnul a binecuvântat cele din urmă ale lui Iob mai mult decât cele dintâi, iar el a avut paisprezece mii de oi şi şase mii de cămile, o mie de perechi de boi şi o mie de măgăriţe" (Iob 42,12). Şi apoi cerul.

Chiar şi săracii pot face fapte bune. Iată ce ne spune Tobit în cartea sa: "Eu, Tobit fiul lui Tobia, al lui Ananiel, al lui Aduel, al lui Gabael, din neamul lui Asiel, din seminţia lui Neftali, care în zilele lui Salmanasar, regele Asiriei, am fost luat în robie din Tisbe, care se află la miazăzi de Cadeş, Neftali, în Galileea de sus, în toate zilele vieţii mele am umblat pe căile adevărului şi ale dreptăţii şi am făcut multe binefaceri fraţilor mei şi poporului meu, care venise împreună cu mine la Ninive, în ţara Asiriei" (Tob 1,1-3). Tobit şi familia lui au împrumutat tot ce aveau unei rude şi îi îngropa pe cei morţi din poporul lor cărora asirienii le refuzau şi dreptul unui mormânt, aşa cum şi împăraţii romani le refuzau primilor creştini dreptul la un mormânt, ei fiind destinaţi să fie hrană păsărilor şi de fiarelor sălbatice, aşa cum a fost şi cazul sfinţilor fraţi martiri Prot şi Iacint (sec. III), pe care creştinii i-au pus pe ascuns în mormântul sfintei Bassilla. Şi care a fost răsplata familiei lui Tobit? Recuperarea împrumutului, căsătoria fericită a fiului lor, recăpătarea vederii tatălui şi un loc în cer în sânul lui Abraham. Tot astfel şi fecioara servitoarea sfânta Zita (1218-1278) a dat mantia primită contra frigului de la stăpânii ei unui cerşetor sărac. Şi care i-a fost răsplata? Arătarea mirelui ei Isus îmbrăcat cu mantia ei şi un loc la nunta mirelui din paradis. Să nu uităm cântarea care spune: "Mai este loc la nunta sa!"

Şi chiar dacă vom ajunge săraci, să nu uităm cuvintele psalmistului de astăzi: "Domnul face judecată pentru cei asupriţi, el dă pâine celor flămânzi. Domnul îi eliberează pe cei închişi. Domnul deschide ochii celor orbi. Domnul îi ridică pe cei împovăraţi, Domnul îi iubeşte pe cei drepţi, Domnul are grijă de cei străini. Sprijină pe văduvă şi pe orfan, dar nimiceşte calea celor nelegiuiţi. Domnul, Dumnezeul tău, stăpâneşte în veci, din generaţie în generaţie" (Ps 146,7-10).

Sfântul apostol Paul, vorbindu-i ucenicului său Timotei şi nouă, după ce ne-a spus că: "Dacă pe pământ avem de mâncare şi de îmbrăcat, să ne mulţumim cu acestea! Căci cei care doresc bogăţii cad în ispită, în laţ, în multe pofte necugetate şi dăunătoare, care-i cufundă în ruină şi pierzare. De fapt, rădăcina tuturor relelor este iubirea de bani, iar cei care s-au dedat la ea au rătăcit de la credinţă şi şi-au provocat multe chinuri" (1Tim 6,9-10), ne spune în continuare că trebuie să fim "oamenii lui Dumnezeu"; să urmărim dreptatea, evlavia, credinţa, iubirea, statornicia, blândeţea; să dăm o mărturie bună asemenea lui Isus, care deşi era bogat, s-a făcut sărac, pentru ca, prin sărăcia lui, noi să ne îmbogăţim (cf. 2Cor 8,9); să luptăm lupta cea bună a credinţei şi să cucerim viaţa cea veşnică la care am fost chemaţi (cf. 1Tim 6,11-16).

Un musulman bogat s-a dus la un înţelept, prieten al său, şi îl rugă să i-l arate pe Khidr, un misterios personaj din Coran, un slujitor neprihănit al lui Dumnezeu care posedă o mare înţelepciune şi care se arată uneori prin oraşe şi deşerturi. "Ţi-l voi arăta vineri (ziua de sărbătoare a musulmanilor), de va vrea Domnul", îi răspunse înţeleptul. Foarte mulţumit, bogatul plecă acasă, împărţi săracilor un hambar de grâu, iar în ziua fixată începu să se roage. Tocmai pe când se ruga, bătu cineva la uşă. Servitoarea se duse să vadă cine este şi veni în grabă să-i spună că este un cerşetor. "Spune-i să se întoarcă după ce îmi voi termina rugăciunea", îi zise bogatul. Şi ziua se scurse fără să se întâmple evenimentul aşteptat. A doua zi, bogatul se plânse prietenului său: "Nu l-am văzut pe Khidr, cum mi-ai promis". "Ba da, era cerşetorul căruia i-ai spus să se reîntoarcă".

Prea des uităm că împărăţia cerurilor este a săracilor (cf. Mt 5,3) şi că numai ei ne pot primi în lăcaşurile veşnice (cf. Lc 16,9). De aceea, sfântul Vincenţiu de Paul (1581-1660) ne spune: "Slujirea săracilor trebuie preferată oricărei alte lucrări. Nu trebuie să fie întârzieri. Dacă în timpul rugăciunii aveţi de dus un medicament sau un ajutor unui sărac, mergeţi liniştiţi. Oferiţi-i lui Dumnezeu acţiunea voastră, unind cu ea intenţia rugăciunii. Nu trebuie să vă preocupaţi şi să credeţi că aţi greşit dacă pentru slujirea săracilor aţi întârziat rugăciunea".

Iar sfânta Tereza de Calcutta (1910-1997) povestea colaboratoarelor ei următoarele: "Zilele trecute am visat că stăteam la poarta Raiului şi sfântul Petru mi-a spus: «Du-te înapoi pe pământ, căci aici nu avem oameni nevoiaşi»". "Aşadar, cât avem prilej, să facem bine la toţi" (Gal 6,10) şi astfel vom avea răsplată veşnică! Amin.

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 25-a de peste an - Anul C - 2019

"Cristos, deşi era bogat, s-a făcut sărac, pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi" (2Cor 8,9).

În drum spre Ierusalim şi spre Calvar, Isus tocmai terminase de relatat istorisirea despre fiul risipitor unei mulţimi formate din discipolii săi, din vameşi şi alţi păcătoşi notorii, precum şi cărturari şi farisei. Acum, adresându-se discipolilor săi, le prezintă o povestire despre un om bogat care a primit un raport nefavorabil despre administratorul casei sale.

Conform cuvintelor lui Isus, bărbatul bogat îl cheamă pe administratorul său şi îi spune că intenţionează să-l destituie din funcţie. "Ce voi face, se întreabă acesta din urmă, căci stăpânul îmi ia administraţia? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine. Ştiu ce voi face ca, atunci când voi fi scos din administraţie, să fiu primit în casele lor" (Lc 16,3-4). Şi care este planul administratorului? Ei bine, el îi cheamă pe cei care îi sunt datori stăpânului său: "Cât eşti dator stăpânului meu?", întreabă el. "O sută de măsuri de untdelemn", răspunde primul. "Ia-ţi contractul şi stai degrabă şi scrie cincizeci", îi spune el. Îl întreabă pe altul, "Dar tu cât eşti dator?" "O sută de măsuri de grâu", spune acesta. "Ia-ţi contractul şi scrie optzeci" (Lc 16,6-7).

Administratorul avea dreptul să reducă suma totală datorată stăpânului său, întrucât el este încă însărcinat cu afacerile financiare ale stăpânului său. Acţionând în felul acesta, el îşi face prieteni printre cei care îl vor putea ajuta, la rândul lor, atunci când îşi va pierde serviciul. Când stăpânul aude ce s-a întâmplat, este impresionat. El "l-a lăudat pe administrator", deşi fusese nedrept, "pentru că lucrase cu prudenţă şi înţelepciune practică". Într-adevăr, Isus adaugă: "Fiii veacului acestuia, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii" (Lc 16,8).

Ne uimeşte acest stăpân care l-a aprobat pe administratorul necinstit, aşa cum ne uimeşte şi concluzia Domnului: "Faceţi-vă prieteni prin bogăţiile nedrepte" (Lc 16,9). Dar tocmai acest cuvânt, "nedrepte", oferă cheia parabolei. Nimic nu-i aparţine omului în lumea aceasta. Bogăţiile pe care pretindem că le posedăm sunt, în realitate, toate ale lui Dumnezeu, sunt deci "bogăţii nedrepte", străine pentru noi. Pus pe pământ ca administrator al lui Dumnezeu, omul s-a purtat ca un hoţ, căci a folosit numai pentru el şi pentru poftele sale, ceea ce îi dăduse Dumnezeu pentru a-i sluji Lui şi semenilor săi. Isus rosteşte această parabolă, ca totul omul care a primit bunuri de la Dumnezeu, să se ferească de orice abuz şi să folosească şi pentru alţii bunurile pe care Proprietarul divin i le-a încredinţat.

Administratorul din Luca 16,1-13, aparent necredincios şi nechibzuit, este în realitate un credincios şi un chibzuit, fapt recunoscut de stăpânul lui. El a împărţit datornicilor săraci, bunurile pe care Stăpânul i le dăduse în administraţie şi n-a spus niciodată că sunt "corban" (Mc 7,11), cum spuneau fariseii, adică nu pot fi înstrăinate, deşi tocmai pentru a fi înstrăinate le-au fost date cu atâta generozitate de Dumnezeu. A împărţi cu alţii bunurile primite de la Dumnezeu, înseamnă cinstea şi înţelepciunea pe care Domnul le aşteaptă de la noi "administratorii" săi (cf. Lc 12,42), cinste şi înţelepciune pe care el le va premia în cer cu prietenia veşnică a celor ajutaţi şi lăcaşurile bogate şi minunate ale împărăţiei sale veşnice (cf. Lc 12,44; 16,9), pe care Dumnezeu le-a construit pentru cei săraci (cf. Mt 5,3).

Dacă oamenii din lume, numiţi "fiii veacului acestuia", se arată atât de prevăzători în a-şi aranja bunurile prezente încât să le vină mai târziu în avantajul lor şi astfel le investesc: în firme, în fonduri de investiţii, în pensii private şi în copii crescuţi, depinde ce avantaje caută, atunci cu atât mai mult noi, creştinii, numiţi şi "fiii luminii" trebuie să fim prevăzători cu bunurile primite de la Dumnezeu spre dobândirea împărăţiei cerurilor şi să le investim în opere de caritate şi în oamenii săraci încredinţaţi nouă de Dumnezeu: "Întotdeauna vor fi săraci în ţară, de aceea îţi dau porunca aceasta: Să-ţi deschizi mâna faţă de fratele tău, faţă de sărac şi faţă de cel lipsit din ţara ta" (Dt 15,11), căci pentru săraci a creat el împărăţia cerurilor (cf. Mt 5,3). Să ne gândim la marea onoare la care am fost chemaţi, aceea de a fi "concetăţeni ai sfinţilor şi oameni de casă ai lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra unghiulară fiind Cristos Isus" (Ef 2,19) şi la corturile veşnice pe care Dumnezeu ni le va da prin mâinile săracilor (cf. Lc 16,9; Lc 12,32).

Apoi, Luca 16,13 ne aminteşte că nu avem două inimi: una pentru Cristos şi alta pentru mamona bogăţiilor lumii. Pe cine vrem noi să iubim şi cui dorim să-i slujim? "Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!" (1Rg 18,21). Este absolut imposibil să fim slujitori adevăraţi ai lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, sclavi ai bogăţiilor materiale nedrepte, aşa cum spune Isus în încheiere, "Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine numai la unul şi va dispreţui pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona bogăţiilor" (Lc 16,13). Din contra Isus ne îndeamnă: "Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca, atunci când veţi termina cu toate, să fiţi primiţi în corturile veşnice" (Lc 16,9), care au fost construite în primul rând pentru cei săraci şi apoi şi pentru cei pe care ei vor voi să-i primească alături de ei (cf. Mt 5,3).

Dar ascultă toţi oamenii de glasul lui Dumnezeu? Prima lectură ne spune că nu. Profetul Amos ne vorbeşte despre evreii fără credinţă ai timpului său ca nişte oameni care nu credeau în Dumnezeu şi nici în răsplătirile veşnice, de aceea în loc să-i ajute pe cei săraci, după poruncă: "La tine să nu fie nici un sărac, căci Domnul te va binecuvânta în ţara pe care ţi-o va da de moştenire" (Dt 15,4), îi asupreau: "Când vor trece luna nouă ca să vindem grâul şi sabatul ca să deschidem grânarele, să micşorăm efa şi să mărim siclul, să falsificăm balanţele spre înşelătorie? Să-i cumpărăm cu argint pe cei săraci, iar pe nevoiaşi cu o pereche de sandale, şi să vindem şi pleava grâului" (Am 8,5-6).

Amos, un profet laic, a profeţit în Israel într-o vreme de abundenţă care a dus la moleşeală spirituală. Când preoţii şi împăraţii îşi pierd vrednicia, ciobanii şi culegătorii de smochine, ca Amos, sunt înrolaţi în vestirea Cuvântului Domnului. Vremea lui Ozia şi Ieroboam, când a predicat profetul Amos, readusese ceva din fala Israelului de altădată. La curţile împărăteşti se instalase iarăşi luxul, ritualurile religioase erau pline de pompă şi fast, poporul trăia iarăşi în abundenţă şi în bucurie. Israelul arăta însă ca un măr frumos pe dinafară şi găunos pe dinăuntru. Păcatul se furişase în viaţa intimă a poporului şi dincolo de aparenţele de religiozitate, Legea Domnului fusese abandonată. Simplitatea şi neprihănirea fuseseră înlocuite cu abundenta materială, luxul şi cu necinstea şi imoralitatea (cf. Am 2,6-8; 3,10; 4,1; 5,10-12; 8,4-6).

În plan internaţional, Asiria, Mesopotamia şi Egiptul erau în eclipsă, aşa că aparent Israelul nu avea de ce să se teamă de oameni şi să uite de Dumnezeu. În acest context Amos a fost trimis de Domnul să predice un mesaj de mustrare şi ameninţare. Să ne imaginăm cum au reacţionat doamnele din "înalta societate" a Samariei când l-au auzit pe Amos spunându-le: "Sculaţi acum, juncane din Basan, de pe muntele Samariei, voi care asupriţi pe cei sărmani, zdrobiţi pe cei lipsiţi, şi ziceţi bărbaţilor voştri: Daţi-ne să bem!" (Am 4,1). Nu este de mirare că împotriva profetului s-a pornit repede o conspiraţie care a făcut totul ca să-l reducă la tăcere. Amaţia, preotul idolatru din Betel, l-a pârât împăratului, declarându-l trădător (cf. Am 7,10-11), iar apoi l-a admonestat public, gonindu-l din Israel: "Pleacă, văzătorule şi fugi în ţara lui Iuda! Mănâncă-ţi acolo pâinea şi acolo prooroceşte. Dar nu mai prooroci la Betel, căci este un locaş sfânt al împăratului şi este un templu al împărăţiei" (Am 7,12-13). Această interpelare a cauzat groaznica sentinţă divină rostită împotriva preotului Amaţia: "Tu vei muri într-un pământ necurat, şi Israel va fi dus în robie departe de ţara lui" (Am 7,17). Alungat din Israel, Amos s-a întors în Iuda şi a scris conţinutul profeţiilor sale ca să poată fi răspândite în continuare în Israel şi ca să servească drept avertisment împărăţiei lui Iuda. "Nu voi uita niciodată toate lucrările voastre" (Am 8,7).

În versetul de la evanghelie (cf. 2Cor 5,8), Paul pornind de la dărnicia creştinilor din Macedonia care nu se limitaseră în a oferi numai o parte din avutul şi din timpul lor, ci care se oferiseră pe ei înşişi în totalitate, ajunge la exemplul de dăruire supremă a lui Isus: "Isus Cristos, deşi era bogat, s-a făcut sărac, pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi" (2Cor 8,9). Macedonenii privind la Isus pe care l-au văzut fără nici o bogăţie aici pe pământ, au decis să-l urmeze întocmai şi să aleagă şi ei sărăcia de bunăvoie, ca Isus moştenitorul tuturor lucrurilor (cf. Evr 1,2), care din dragoste pentru noi s-a dezbrăcat de toate gloriile lui cereşti şi s-a născut într-un staul pentru a fi pe pământ "Cel sărac", "Cel care n-avea nici un loc unde să-şi plece capul" (Lc 9,58). Şi pentru ce toate acestea? Ca să ne îmbogăţească pe noi cu gloriile sale şi să ne facă moştenitori împreună cu El (cf. Rom 8,17). În realitate Isus este "Administratorul necinstit", pe care trebuie să-l urmăm şi să dăm tot ca macedonenii, căci el ne-a tot ceea ce a primit de la Tatăl său şi astfel ne-a mântuit.

Ajutându-i pe cei săraci, nu facem numai o pomană, nu împrumutăm numai pe Dumnezeu (cf. Prov 19,17), ci restituim o datorie pe care o avem faţă de cei săraci. Nu e o chestiune numai de caritate, ci şi de dreptate. Sfântul Vasile cel Mare, spune: "Pâinea care vă prisoseşte este pâinea celui flămând; haina pe care n-o mai porţi şi stă în şifonier este haina celui gol; încălţămintea pe care voi nu o purtaţi este încălţămintea celui desculţ; banul pe care îl ţineţi ascuns este banul săracului; faptele de caritate pe care voi nu le săvârşiţi sunt tot atâtea nedreptăţi pe care le comiteţi".

În lectura a doua, sfântul Paul îi scrie ucenicului său Timotei: "Preaiubitule, îndemn, înainte de toate, să se facă cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru regi şi pentru toţi cei care sunt în conducere, ca să ducem o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea. Acest lucru este bun şi plăcut înaintea lui Dumnezeu, mântuitorul nostru, care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului. Căci unul este Dumnezeu şi unul singur este mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: omul Cristos Isus care s-a dat pe sine însuşi ca răscumpărare pentru toţi" (1Tim 2,1-6).

Comentând acest text, papa Francisc spune: "Să ne facem un examen de conştiinţă în ceea ce priveşte rugăciunea pentru guvernanţi. Vă cer o favoare: fiecare dintre voi să îşi acorde astăzi cinci minute, nu mai mult. Dacă este la conducere, să se întrebe: «Eu mă rog celui care mi-a dat puterea prin intermediul poporului?» Dacă nu este guvernant: «Eu mă rog pentru guvernanţi?» Şi dacă vă veţi da seama, când faceţi examinarea conştiinţei înainte de spovadă, că nu v-aţi rugat pentru guvernanţi, să spuneţi acest lucru la mărturisirea păcatelor, pentru că a nu ne ruga pentru guvernanţi este un păcat".

Da, trebuie să ne rugăm pentru guvernanţi şi pentru toţi oamenii ca nimeni să nu ajungă un promotor al exploatării săracilor, ca cei de pe timpul profetului Amos, ci din contra să fie dăruitori ca cei din Macedonia, şi mai ales după exemplul lui Isus, care s-a dat pe sine însuşi ca răscumpărare pentru toţi, împlinind voinţa Tatălui.

Îl rugăm pe Dumnezeu să pună şi în mintea noastră lumina harului său, cum a pus-o şi în inima apostolilor şi a primilor creştini (cf. Mt 19,27-28; Fap 4,32), ca să putem înţelege că acela care pe pământ se dezlipeşte de lucrurile materiale devine capabil de a primi în cer comori nepieritoare, căci aşa cum spune psalmistul astăzi: "Dumnezeu ne va ridica din ţărână şi pe noi care ne-am făcut săraci şi ne va înalţă din mizerie ca pe cei sărmani, pentru ca să ne aşeze alături de nobili, de nobilii poporului său" (cfr. Ps 113,7-8). Amin.

Pr. Ioan Lungu

15 SEPTEMBRIE, SFÂNTA FECIOARĂ MARIA ÎNDURERATĂ

Până la reforma calendarului din 1969, Biserica comemora de două ori pe an durerile Maicii Domnului. Prima dată, încă din secolul al XV-lea, în ziua de vineri din Săptămâna Patimilor, iar a doua oară după Înălţarea Sfintei Cruci. De ce este aşa? Pentru a înţelege această dublă celebrare, trebuie să ştim că Maria este şi Maica Trupului Mistic. Sărbătoarea actuală a fost instituită de Pius al VII-lea după întoarcerea din captivitatea şi exilul său din Franţa, care a durat din 1809 până în 1814. Cristos nu mai suferă fizic acum, iar pentru mama noastră Maria, toată suferinţa a încetat. Cu toate acestea, profetul Ieremia în Lamentările sale, întreabă: „Cu cine vei fi comparată, Fecioară? Durerea ta este ca oceanul. O mamă nefericită în căminul ei plânge la durerile copiilor ei (cfr. Lam 1,5). Statuile şi imaginile Mariei din toată Europa au plâns înainte de Revoluţie în Franţa, înainte de Revoluţia Bolşevică din Rusia care a promovat ateismul; dar statuile ei plâng din nou şi astăzi în multe locuri de pe glob. Patimile lui Cristos continuă şi în aleşii săi, în special în Vicarul său pe pământ, de care el nu se desparte şi împotriva căruia forţa iadului este îndreptată neîncetat. Tainica durere a Mamei este continuă pentru Trupul Mistic al Fiului ei, care trebuie să poarte moartea divină în natura sa umană, ridicată deasupra condiţiei sale naturale de puterea divină a harului.

Durerile Mariei au început de la prezicerea lui Simeon că o sabie îi va străpunge inima. Curând după aceea, a fost obligată să fugă cu Pruncul Isus în Egipt, deja obiect al unei persecuţii nedrepte. Apoi l-a pierdut timp de trei zile în templu. Apoi l-a întâlnit pe drumul spre Calvar, iar vederea chiar i-a străpuns inima. Apoi l-a văzut cum a murit şi i-a auzit strigătul final şi când i-a fost dată în grijă apostolului Ioan. Apoi a fost martora deschiderii coastei lui Isus din care au curs ultimele sale picături de sânge amestecate cu apă atunci când a murit pe cruce. A primit apoi în braţele ei trupul rece şi fără viaţă al celui mai frumos dintre fiii oamenilor. În cele din urmă, ea a fost obligată să-l depună într-un mormânt, să-l lase acolo şi să se întoarcă cu fiul ei, Ioan, la un Ierusalim.

Regina martirilor nu a încetat niciodată să-i încurajeze pe copiii ei de pe pământ să-şi poarte propriile lor cruci, care completează Patimile lui Cristos. El a suferit mai întâi contradicţiile obişnuite ale vieţii; timp de trei ani, El a fost trădat şi considerat ca o ameninţare de către cei care ar fi trebuit să-i recunoască şi să-i sprijine misiunea sa. A cunoscut foamea, frigul, oboseala şi epuizarea că a dormit adânc într-o barcă în mijlocul unei furtuni. Ştia ce este să fii abandonat la nevoie şi să piardă, căci în timpul patimilor a fost părăsit de ucenicii săi. Cristos este înainte-mergătorul nostru în toate necazurile şi dificultăţile umane. Maria, Maică sa, a oferit lui Dumnezeu împreună cu El toate necazurile vieţii sale pământeşti, iar acum continuă să le ofere pe cele ale Bisericii, pentru sfinţirea ei, pentru sufletele din Purgator şi pentru mântuirea sufletelor.

„Acum mă bucur în pătimirile mele pentru voi şi împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica, căreia i-am devenit slujitor după misiunea pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să se împlinească cuvântul lui Dumnezeu” (Col 1,24-25).

                                                                                   Pr. Ioan Lungu

CONSIDERAŢIE LA DUMINICA A 24-A DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

„Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă împreună cu ei”.

Parabola despre fiul risipitor este considerată de unii cea mai frumoasă istorisire scrisă vreodată. Aici un fiu răzvrătit, un fiu risipitor de bunuri pământeşti şi sufleteşti şi un tată bun şi iertător, un tată restaurator, este tema evangheliei de astăzi şi în acelaşi timp chemarea noastră la încredere şi speranţă în Dumnezeu cel iubitor şi plin de îndurare. Fiul risipitor a plecat din casa tatălui său şi a risipit tot ceea ce primise ca parte a lui, ajungând în cea mai neagră mizerie şi păzitor la porci (cf. Lc 15,14–16), muncă inacceptabilă pentru un evreu (cf. Lev 11,7- 8). Este o mare durere pentru un părinte când un copil îi pleacă de acasă. Iar Dumnezeu a experimentat şi el această durere a noastră, de aceea, el manifestă empatie faţă de noi şi ne aduce mângâiere (cf. Ex 3,7; Is 63,9). El i-a implorat pe evreii rebeli din zilele lui Malahia astfel: „Întoarceţi-vă la mine, şi mă voi întoarce şi eu la voi“ (Mal 3,7). Când Moise se afla pe muntele Sinai, acolo Dumnezeu i s-a descoperit drept un „Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi adevăr“ (Ex 34,6), căci el „doreşte ca nici unul să nu piară“ (2Pt 3,9). În nici un caz nu va acorda scutire de pedeapsă, cum i-a spus lui Moise (cf. Ex 34,7; 2Pt 2,9). Cu toate acestea, „Dumnezeu este dragoste“, iar îndurarea este o caracteristică esenţială a acestei iubiri (cf. 1In 4,8; Iac 3,17). Dumnezeu nu va „ţine mânie pe vecie“ pentru că „îi place îndurarea (cf. Mih 7,18-19).

Isus a fost reflectarea perfectă a Tatălui său ceresc (cf. In 5,19). Modul îndurător în care i-a tratat pe răufăcători nu a fost o tolerare a păcatelor comise de ei, ci o expresie a aceloraşi sentimente tandre pe care el le manifesta faţă de cei bolnavi (cf. Mc 1,40-41). Da, Isus a inclus îndurarea printre „lucrurile mai importante“ ale Legii lui Dumnezeu (cf. Mt 23,23). Spre deosebire de el, scribii şi fariseii aveau concepte formaliste referitoare la justiţie, concepte care de obicei, excludeau noţiunea de îndurare. Când au văzut că Isus avea legături cu păcătoşii, ei l-au acuzat spunând: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă împreună cu ei“ (Lc 15,1-2). Isus le-a răspuns acuzatorilor folosind trei ilustrări, care scot în evidenţă îndurarea lui Dumnezeu şi a sa.

Mai întâi, Isus a vorbit despre un om care şi-a lăsat cele 99 de oi în pustiu pentru a merge în căutarea oii pierdute. Ce a vrut el să spună? „Va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni drepţi care n-au nevoie de pocăinţă“. Apoi Isus a vorbit despre o femeie care şi-a căutat drahma pierdută, bucurându-se când a găsit-o. Ce aplicare a dat el acestei ilustrări? „Este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte“ (Lc 15,3-10). Isus a prezentat a treia ilustrare sub forma unei parabole, despre care unii au spus că este cea mai frumoasă relatare care s-a spus vreodată.

O analiză a acestei parabole ne va ajuta să apreciem şi să imităm îndurarea lui Dumnezeu. „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei a zis tatălui său: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine» Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, trăind în destrăbălare, ducând o viaţă desfrânată” (Lc 15,11-13). Fiul mai tânăr din această parabolă a manifestat o gravă lipsă de apreciere. Mai întâi, el şi-a cerut partea de moştenire, iar apoi şi-a risipit-o „ducând o viaţă desfrânată“. Expresia „viaţă desfrânată“ este tradusă prin „mod de viaţă în excese“. Potrivit unui erudit, termenul „exprimă renunţarea totală la caracter“. Pe bună dreptate, tânărul din parabola lui Isus este numit risipitor, cuvânt care se referă la o persoană extravagantă care cheltuie într-un mod nechibzuit.

Există şi astăzi oameni care se aseamănă cu fiul risipitor? Da. Sunt oameni care din nefericire au părăsit „casa“ Tatălui nostru ceresc, casă care oferă siguranţă (cf.1Tim 3,15). Unii dintre ei au impresia că atmosfera din casa lui Dumnezeu este prea restrictivă, că ochiul vigilent al lui Dumnezeu este mai mult un obstacol decât o protecţie (cf. Ps 32,8). Mulţi dintre cei care părăsesc casa Tatălui, spun: „Voiam să demonstrez că pot să-mi clădesc o viaţă mai bună. Voiam să fac ce-mi place şi nu doream să fiu oprit de nimeni“ (1Cor 5,11–13).

Este dureros când un creştin nu mai doreşte să trăiască potrivit normelor lui Dumnezeu (cf. Fil 3,18). Când se întâmplă acest lucru, cei dragi se străduiesc să-l reabiliteze (cf. Gal 6,1). Totuşi, nimeni nu este obligat să accepte jugul de discipol al lui Cristos (cf. Mt 11,28-30; 16,24). Aşa cum am văzut duminica trecută, toţi cei care vor să devină creştini autentici, trebuie să facă o alegere chibzuită în ceea ce priveşte ucenicia, dacă o pot duce până la sfârşit (cf. Lc 14,25-35). Trebuie să putem, căci în cele din urmă, fiecare dintre noi va da socoteală despre sine înaintea lui Dumnezeu (Rom 14,12) şi vom „secera ceea ce am semănat“ (Gal 6,7-8).

Psalmul responzorial 51, ne spune că asemenea fiului risipitor, David a comis păcatul „plecării de la Dumnezeu” într-o perioadă de prosperitate exterioară pe care Scriptura îl relatează în 2 Samuel 11, ne stârneşte cu atât mai mult mirarea şi ne face să ne cutremurăm de o teamă sfântă. Semnificaţia şi importanţa acestui păcat, atât pentru hidoşenia lui intrinsecă, cât şi pentru consecinţele sale pentru istoria viitoare a lui Israel, sunt incalculabile. David s-a pocăit profund şi Dumnezeu l-a iertat (cf. Ps 32; 51), dar faptul era împlinit şi stă ca o dovadă a modului în care păcatul strică planul lui Dumnezeu pentru copiii săi. Strigătul de durere cu care a primit vestea morţii copilului născut şi apoi a lui Absalom, a fost doar un ecou slab al agoniei inimii care ştia că moartea aceea, şi multe altele, au fost doar o parte a recoltei produse de pofta şi înşelăciunea pe care le semănase cu mulţi ani în urmă. Răscoala lui Absalom, a fost urmată curând de o revoltă din partea părţii de N a regatului, condusă de Şeba, un om din Beniamin. Această revoltă, la fel ca şi răscoala lui Absalom, a fost zdrobită de Ioab. Ultimele zile din viaţa lui David au fost tulburate de intrigile lui Adonia şi Solomon pentru ocuparea tronului şi prin înţelegerea faptului că vărsarea de sânge între fraţi, prevestită de Natan, avea să continue. Să avem grijă cu păcatul „plecarea de acasă, plecarea de la Dumnezeu”, căci urmările rămân chiar dacă Dumnezeu ne iartă, aşa cum chiar dacă scoatem cuiele dintr-un zid, găurile rămân.

Disperarea lui David este şi disperarea fiului risipitor într-o ţară îndepărtată. „După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i pască porcii, lucru oprit pentru un evreu (cf. Lev 11,7- 8). Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu i le dădea” (Lc 15,14-16). Deşi ajunsese sărac, fiul risipitor nu se gândea încă să se întoarcă acasă, căci a întâlnit un om care l-a angajat ca porcar. Starea deplorabilă în care se afla fiul risipitor se aseamănă cu starea multor persoane din prezent care abandonează calea dreaptă a închinării curate. Deşi mai târziu s-a reabilitat din punct de vedere spiritual, preţul pe care l-a plătit pentru „a se bucura de plăcerile de o clipă ale păcatului“ a fost foarte scump (cf. Evr 11,24-26). Unde erau noii lui prieteni? Acum, când nu mai avea nici un ban, era ca un „obiect de ură“ pentru ei (cf. Prov 14,20). În mod asemănător, astăzi, mulţi oameni care rătăcesc de la credinţă descoperă că atracţia acestei lumi şi modul ei de a privi lucrurile echivalează cu „amăgirea deşartă“ (Col 2,8).

Fiul risipitor îşi vine în fire. „Şi-a venit în fire şi a zis: «Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor aici de foame! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi». Şi s-a sculat şi s-a dus la tatăl său“ (Lc 15,17-20). Deşi păcătuise, acest tânăr mai avea totuşi o şansă. În el se mai putea găsi ceva bun (cf. Prov 24,16; 2Cr 19,2-3). Ce se poate spune despre cei din prezent care părăsesc turma lui Dumnezeu?  Au păcătuit ei împotriva Duhului Sfânt (cf. Mt 12,31-32)? Nu neapărat. Unii regretă amarnic conduita rebelă pe care au avut-o şi, cu timpul, mulţi dintre ei îşi vin în fire. „Niciodată, nici măcar o zi, nu l-am uitat pe Dumnezeu“, a spus o soră reflectând la timpul când a stat departe de Dumnezeu. „Mereu m-am rugat ca, într-o bună zi, să mă primească înapoi“ (cf. Ps 119,176).

O primire călduroasă. Ni-l putem imagina pe tatăl fiului risipitor privind zilnic în josul cărării din faţa casei sale, sperând că fiul său se va întoarce. Acum el îşi zăreşte fiul pe cărare şi deşi avea o altă înfăţişare, tatăl îl recunoaşte pe când se află „încă departe“. El nu dă importanţă hainelor zdrenţuite ale fiului său, el îl vede pe fiul său şi aleargă să-l întâmpine. Când se întâlnesc, tatăl îi sare de gât şi îl sărută cu tandreţe. Apoi le porunceşte servitorilor să-i aducă fiului său o haină, un inel şi sandale.   Prin acest gest tatăl a arătat în mod clar că l-a iertat şi că fiul său era bine venit înapoi ca membru al familiei cu drepturi depline.  

Ajunşi în acest punct al discuţiei, ce învăţăm din parabola fiului risipitor cu privire la Dumnezeu, căruia avem privilegiul de a-i aduce închinare? În primul rând, că Dumnezeu este „plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi adevăr“ (Ex 34,6). În al doilea rând, parabola lui Isus ne învaţă că Dumnezeu este „gata să ierte“ (Ps 86,5) şi manifestă îndurare (cf. 2Cr 12,12; 16,9).

Să ne gândim şi la modul în care l-a tratat Dumnezeu pe Israel. Profetul Isaia a fost inspirat de Dumnezeu să spună că Iuda şi Ierusalimul erau „bolnave din tălpile picioarelor până la cap“. Totuşi, el a spus şi că: „Domnul aşteaptă să arate îndurare de voi şi se va scula să vă dea îndurare“ (Is 1,5-6; 30,18; 55,7; Ez 33,11). Asemenea tatălui din parabola lui Isus, Dumnezeu „veghează asupra cărării şi aşteaptă cu nerăbdare întoarcerea oricărui om care l-a părăsit în casa lui” (Ps 103,13). Dumnezeu îi determină pe mulţi să-şi vină în fire şi să se întoarcă la închinarea adevărată. Ce bucurie le aduce acest lucru celor ce îi îndrăgesc! Nu încape îndoială că şi Dumnezeu se bucură (cf. Prov 27,11).

Dar parabola despre fiul risipitor nu se încheie aici. Isus şi-a continuat relatarea punând în contrast îndurarea lui Dumnezeu cu atitudinea rigidă şi acuzatoare a scribilor şi al fariseilor. Atitudinea inumană a fariseilor a fost un păcat împotriva lui Dumnezeu (cf. In 9,39-41). Pe bună dreptate, Isus i-a avertizat pe discipoli: „Vedeţi şi feriţi-vă de aluatul lor“ (Mt 16,6). În Biblie, cuvântul „aluat“ reprezintă păcatul sau corupţia. Aşadar, Isus a spus că învăţătura „cărturarilor şi fariseilor“ putea să contamineze închinarea curată, ignorând „lucrurile mai importante“, inclusiv îndurarea (cf. Mt 23,23). În parabola fiului risipitor, tatăl îl reprezintă pe Dumnezeu, iar fratele mai mare al tânărului îi reprezintă pe „farisei şi pe cărturari“, ce au avut sentimente total diferite (cf. Lc 15,2).

În parabolă „ambii fii sunt pierduţi”, unul din cauza nedreptăţii, iar celălalt din cauză că se consideră foarte drept, ceea ce îi întunecă judecata“. Remarcaţi că fratele fiului risipitor nu numai că nu s-a bucurat, dar s-a şi „mâniat“. Fratele fiului risipitor îi reprezintă foarte bine pe cei care au fost iritaţi de compasiunea şi atenţia pe care Isus le-o acorda păcătoşilor. Aceşti oameni care se considerau foarte drepţi nu au fost mişcaţi de îndurarea lui Isus şi nici nu au reflectat bucuria care învăluie cerul când un păcătos este iertat. Dimpotrivă, îndurarea lui Isus i-a făcut să se mânie şi să nutrească „gânduri rele“ în inimile lor (Mt 9,2-4), iar pe omul pe care l-a vindecat Isus l-au „dat afară“ din sinagogă (In 9,22, 34).

Fratele fiului risipitor a arătat în mod clar că nu înţelesese în ce consta cu adevărat relaţia dintre un fiu şi tatăl său. El îi slujise tatălui său ca un angajat care munceşte pentru patronul lui şi nu ca un fiu.

Conducătorii religioşi evrei se asemănau cu acest fiu mai mare. Ei credeau că îi erau loiali lui Dumnezeu deoarece respectau cu stricteţe un cod de legi. Fără îndoială, ascultarea este un lucru foarte important (cf. 1Sam 15,22). Însă, acordând o atenţie exagerată lucrărilor lor, ei au făcut din închinarea la Dumnezeu o obişnuinţă, iar pe oamenii de rând îi considerau ca praful de pe picioare, ajungând chiar să-i numească cu dispreţ „mulţime blestemată“ (In 7,49). Inimile lor se îndepărtaseră foarte mult de Dumnezeu (cf. Mt 15,7-8), de aceea, Isus le-a spus fariseilor: „Duceţi-vă şi învăţaţi ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfă!»“ (Mt 9,13; Os 6,6). Biblia afirmă că cei „fără milă“ sunt puşi în rândul celor pe care Dumnezeu îi consideră „vrednici de moarte“ (Rom 1,31-32). Evident, din cauza lipsei lor de îndurare, ei şi-au meritat din plin această judecată (cf. Mt 23,33).

Să remarcăm că tatăl a folosit expresia „fratele tău“. De ce? Pentru că, în timp ce vorbea cu tatăl său, fiul mai mare îl numise pe fiul risipitor „fiul tău“, nu „fratele meu“. Păcătoşii pe care ei îi dispreţuiau erau în realitate „fraţii“ lor. Într-adevăr, „pe pământ nu este nici un om drept, care să facă binele fără să păcătuiască“ (Qoh 7,20), de aceea aveau toate motivele să se bucure când păcătoşii se căiau.

Sfântul Paul i-a îndemnat pe efeseni: „Urmaţi, deci, exemplul lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi“ (Ef 5,1). Aşadar, ca creştini, trebuie să fim recunoscători pentru îndurarea lui Dumnezeu, să o sădim adânc în inimile noastre şi apoi să manifestăm această calitate în relaţiile noastre cu alţii.

Dar să fim atenţi, îndurarea lui Dumnezeu nu trebuie interpretată ca o minimalizare a gravităţii păcatului. De exemplu, unii ar putea gândi cu nonşalanţă: „Ori de câte ori păcătuiesc pot să mă rog lui Dumnezeu ca să mă ierte, iar el va fi îndurător“. O astfel de atitudine s-ar asemăna cu ceea ce scriitorul biblic Iuda a numit „schimbarea favorii nemeritate a Dumnezeului nostru într-un pretext pentru o conduită libertină“ (Iuda 4). Deşi Dumnezeu este îndurător, el „nu va acorda scutire de pedeapsă“ când va trata cu răufăcătorii care nu se căiesc (cf. Ex 34,7; Ios 24,19; 1In 5,16). Să fim atenţi să nu devenim rigizi şi critici cu cei care se căiesc în mod sincer de păcatele lor şi manifestă întristare potrivit voinţei lui Dumnezeu (cf. 2Cor 7,11), căci „Judecata este fără milă pentru cel care n-a arătat milă; dar mila biruie judecata“ (Iac 2,13; Prov 19,17; Mt 5,7).

Parabola fiului risipitor arată clar că Dumnezeu doreşte ca cei ce păcătuiesc să se întoarcă la el. Într-adevăr, el continuă să le facă această invitaţie până când ei înşişi dovedesc că sunt definitiv pierduţi (cf. Ez 33,11; Mal 3,7; Rom 2,4-5; 2Pt 3,9). Asemenea tatălui fiului risipitor, Dumnezeu îi tratează cu demnitate pe cei care se întorc, primindu-i înapoi ca membri ai familiei cu drepturi depline. Îl imităm noi pe Dumnezeu în această privinţă? Cum reacţionăm când un păcătos se converteşte? Noi ştim deja că este „bucurie în cer“ (Lc 15,7). Dar este bucurie şi pe pământ, în casa noastră şi în inimile noastre? Sau, asemenea fiului mai mare din parabolă, nutrim resentimente?

Pentru a ne putea face o autoexaminare în acest sens, să vedem mai întâi ce s-a întâmplat în Corint în anul 55 e.n. Acolo exista un bărbat care fusese exclus din comunitate şi care, în cele din urmă, a început să ducă din nou o viaţă curată din punct de vedere moral. Cum au reacţionat fraţii? Au privit cu scepticism căinţa sa şi au continuat să-l evite? Dimpotrivă, Paul i-a îndemnat pe corinteni: „Ar trebui să-l iertaţi şi să-l încurajaţi, ca să nu fie copleşit de prea multă mâhnire. De aceea, vă îndemn să-l asiguraţi de dragostea voastră“ (2Cor 2,7-8). Deseori, răufăcătorii penitenţi sunt înclinaţi să aibă sentimente de ruşine şi deznădejde. Aşadar, aceştia simt nevoia de a fi asiguraţi că sunt iubiţi de fraţi şi de Dumnezeu (cf. Ier 31,3; Rom 1,12). Acest lucru este foarte important. De ce? Îndemnându-i pe corinteni să-şi facă un obicei din a ierta, Paul a arătat că un motiv de a proceda astfel era acela de a nu fi „înşelaţi de satan, deoarece nu suntem în ignoranţă cu privire la intenţiile sale“ (2Cor 2,11). Ce voia el să spună prin aceste cuvinte? Mai înainte, Paul a trebuit să-i mustre pe membrii comunităţii din Corint pentru că erau prea indulgenţi. Ei îi permiseseră acestui bărbat să practice în continuare păcatul, lăsându-l nepedepsit. Procedând astfel, comunitatea, îndeosebi bătrânii ei, a acţionat pe placul lui satan, care s-ar fi bucurat nespus de mult să aducă un nume rău comunităţii (cf. 1Cor 5,1-5). Dacă acum bătrânii cădeau în cealaltă extremă şi refuzau să-l ierte pe cel care se căise, satan i-ar fi înşelat într-un alt mod. În ce fel? Satan ar fi putut profita de comportamentul lor dur şi neîndurător. Dacă păcătosul căit devenea „copleşit de prea multă mâhnire“, sau, se „întrista atât de mult, încât renunţa complet“, ce responsabilitate grea îşi asumau bătrânii înaintea lui Dumnezeu (cf. Ez 34,6; Iac 3,1)! Numai ca aceştia să facă fapte corespunzătoare căinţei (cf. Fap 26,20; 2Cor 7,11.

Pe bună dreptate, după ce i-a avertizat pe ucenicii săi asupra poticnirii „unuia dintre aceşti micuţi“, Isus a mai spus: „Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l. Şi dacă se va pocăi, iartă-l“ (Lc 17,1–4). Mulţimile de oameni care se convertesc în fiecare an sunt recunoscători pentru îndurarea pe care Dumnezeu o manifestă faţă de ei. „Nu-mi amintesc să fi fost vreodată mai fericită ca atunci“, a spus o soră creştină despre convertirea ei. Bineînţeles că bucuria ei a fost împărtăşită de îngeri. Fie ca şi noi să împărtăşim „bucuria din cer“ produsă de întoarcerea unui păcătos (cf. Lc 15,7). Procedând astfel, vom imita îndurarea lui Dumnezeu.

                                                                                                       Pr. Ioan Lungu

CONSIDERAŢIE LA DUMINICA A 24-A DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

„Cristos a venit ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi” (1Tim 1,15).

Lecturile biblice de astăzi ne spun că Dumnezeul creştinilor este Treime şi această Treime este iubire (cf. 1In 4,8). De aceea, Biblia, cartea de căpătâi a creştinilor spune: „Dumnezeu, nu ne tratează după păcatele noastre şi nu ne pedepseşte după măsura greşelilor noastre” (Ps 103,10). Ba mai mult, "Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei" (cf. Lc 15,2), protestau cărturarii şi fariseii scandalizaţi de comportamentul iubitor al lui Isus. Dar, binecuvântat să fie Dumnezeu, Dumnezeu nu numai că îi primeşte şi stă la masă cu păcătoşii aici, dar el şi mănâncă împreună cu ei în veşnicie (cf. Ap 3,20).

Dumnezeu simte pentru noi şi durere şi bucurie. Durere, când ne îndepărtăm de el, bucurie, când ne întoarcem la el. Din necunoaşterea corectă a lui Dumnezeu ca „iubire”, evrei în pustiu şi-au făcut un idol, „viţelul de aur”. De atunci, viţelul de aur a devenit simbolul tuturor idolatriilor, al superstiţiilor, al miraculosului grosolan, şi al contaminărilor adevăratei credinţe. De atunci, viţelul de aur învie încontinuu şi se insinuează prin travestirile cele mai diverse. Atunci Moise s-a rugat Domnului pentru poporul ignorant şi înclinat spre rău şi “Domnul s-a lăsat de răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului său” (Ex 32, 7-11.13-14). Acum însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt se roagă şi mijlocesc pentru noi: „însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8,26). „Cristos a murit şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi” (Rom 8,34).

În evanghelia de astăzi, milostivirea lui Dumnezeu cel întreit şi unic merge în căutarea şi recuperarea a tot ceea ce era pierdut. Fiul merge după oaia se rătăceşte, după ce aceasta s-a îndepărtat de staul, adică de turmă. Duhul Sfânt, luminează femeia care a pierdut drahma în mizeria casei, să facă curat şi să o găsească. Tatăl ceresc primeşte cu dragoste şi îl reabilitează pe fiul risipitor care ajunge porcar pentru că s-a îndepărtat de casa părintească. Cele trei parabole se sfârşesc cu câte o explozie de bucurie şi cu câte un banchet.

Dar să luăm pe rând cele trei parabole din evanghelia de astăzi (cf. Lc 15,1-32) şi să vedem iubirea şi mila lui Dumnezeu cel întreit şi unic faţă de oamenii păcătoşi şi să ne convertim şi noi şi să ne lăsăm găsiţi de iubirea divină. Dar mai întâi să ascultăm următoarea remarcă: Oamenii de ştiinţă au dovedit că totul în natură este „unicat”, începând de la fulgii de zăpadă, firele de praf, firele de iarbă, frunzele copacilor, aştri cerului, animalele şi până la oameni, toate sunt „unicate”. Pentru că Dumnezeu nu face decât „unicate”, de aceea toate sunt preţioase în ochii lui. Dacă aşa stau lucrurile, atunci oameni ar trebui să înţeleagă iubirea lui Dumnezeu faţă de creaţie.  

Mai întâi parabola oii pierdute. Isus spunea că a fost trimis la oile pierdute ale casei lui Israel (cf. Mt 15,24). Şi într-adevăr, s-au rătăcit oamenii şi au ajuns la cele mai mari adâncimi ale degradării, la cele mai neînchipuite fapte de infidelitate, la toate pervertirile imaginaţiei păcătoase. Concret cine este oaia pierdută? Profetul Isaia spune: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Is 53,6). Vedem aici în păstor o imagine a Domnului Isus. Cele nouăzeci şi nouă sunt cele care reprezintă clasa fariseilor şi a cărturarilor, care nu vor să ştie că sunt pierduţi. Oaia pierdută reprezintă clasa vameşilor şi a păcătoşilor, cei care sunt pierduţi şi care o ştiu, ei sunt păcătosul care trebuie să se convertească. Păstorul găseşte oaia pierdută. Umerii lui devin siguranţa ei. „Oile mele în veci nu vor pieri” (In 10,28), nici una măcar, spune Domnul. O duce acasă şi începe bucuria. Toate miile de îngeri sfinţi din cer nu au provocat niciodată atâta bucurie ca un singur păcătos care se pocăieşte.    

Apoi parabola drahmei pierdute. Aici cel păcătos este comparat cu o preţioasă monedă de argint (drahmă), care face parte dintr-un preţios colier şi care are un preţ mare pentru că este un unicat. O lumină trebuie aprinsă şi căutarea continuă până ce se găseşte. În parabola drahmei pierdute, femeia cu activităţile ei în casă reprezintă lucrarea Duhului Sfânt în sufletele oamenilor. Duhul Sfânt este acela care aprinde o lumină în adâncul inimii pline de întuneric şi determină descoperirea drahmei. Fiecare suflet pierdut este acoperit cu praful păcatului şi ascuns în întunericul lumii. Mizeria spirituală în care trăiesc unii dintr-o familie sau din societate, poate duce la pierderea unui copil valoros al lui Dumnezeu. Rânduiala trebuie menţinută în casă, „din cauza îngerilor” (1Cor 11,10). Unul care este smuls din împărăţia lui satan va fi strămutat în împărăţia Fiului dragostei lui Dumnezeu şi va fi spre lauda şi slava sa în veşnicie (cf. Col 1,13). În parabola drahmei pierdute se spune că bucuria nu este în primul rând a îngerilor, ci a lui Dumnezeu, înaintea căreia stau îngerii şi-i slujesc.

Apoi urmează parabola „fiului risipitor”. Această parabolă pune în valoare harul lui Dumnezeu Tatăl. Un prim tablou ni-l prezintă pe fiul risipitor care îşi consideră tatăl un obstacol în calea fericirii sale şi pleacă de acasă, departe de prezenţa sa, risipind nebuneşte tot ceea ce a primit de la el. Următoarea scenă ni-l înfăţişează în „ţara îndepărtată“, în cea mai adâncă decădere, părăsit de toţi. Apăsat de sărăcie, risipitorul „şi-a venit în fire“ şi, amintindu-şi de belşugul casei părinteşti, se ridică şi face cale-ntoarsă. Este şi un al treilea tablou, dominat de graba tatălui de a-i ieşi în întâmpinare cu braţele deschise şi cu sărutări. Mărturisirii păcatelor i-a urmat iertarea deplină şi, în locul zdrenţelor cu care venise, fiul a primit „haina cea mai bună“. În haina cea mai bună vedem simbolul primirii noastre în Preaiubitul (cf. Mt 12,18; Ef 1,6); în inel, vedem simbolul unei relaţii eterne stabilite; în sandale, vedem semnul calităţii de fiu, căci slujitorii intrau, cu picioarele goale în casa stăpânului lor. Viţelul cel îngrăşat şi petrecerea familială exprimă veselia mare a cerului şi în particular bucuria Tatălui. Fiul fusese mort moralmente şi din punct de vedere spiritual, dar acum era ca înviat la o viaţă nouă.

Primirea care i s-a făcut l-a oprit pe fiul risipitor întors acasă să ceară să fie făcut un rob. Într-adevăr, tatăl spunea, „fiul meu!” Şi a spus robilor săi să aducă haina cea mai bună (cf. Zah 3,4), un inel (cf. 2Cor 11,2) şi încălţăminte (cf. Ef 6,15), el trebuia să fie îmbrăcat ca un fiu. Şi viţelul cel îngrăşat trebuie să fie tăiat, el trebuie să fie tratat ca un fiu.

Dacă fiul cel mai tânăr îl reprezintă pe păcătosul care se pocăieşte, fiul cel mai mare reprezintă spiritul fariseului. Unuia îi era foame şi intră, celălalt era mânios şi rămâne afară. Venirea harului împarte întotdeauna oamenii în aceste două grupuri, cei care ştiu că nu merită nimic, şi cei care îşi imaginează că merită mai mult decât au. Fiul mai mare spune, „Mie nu mi-ai dat niciodată un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei”. Astfel şi el îşi găsea tovărăşia şi plăcerea într-un cerc de prieteni, în afara cercului tatălui său.

Fratele fiului risipitor cere tatălui neiertarea. Moise îi cere lui Dumnezeu iertarea. David şi fiul risipitor cer iertarea. Cu toţii suntem oiţe rătăcite, cu toţii suntem perle pierdute, cu toţii suntem fiii risipitori fugiţi din casa Tatălui, căci cine poate spune că e fără de păcat? Doar fariseii şi cărturarii. Cu toţii trebuie să ne convertim. Motivele convertirii trebuie să fie iubirea de tată a lui Dumnezeu. Să ne întoarcem în casa din care am fugit, spre a-i face bucurie Tatălui nostru ceresc, dar şi nouă.

Paul, la începutul primei scrisori către Timotei, prezintă propria scrisoare de acreditare. Un trecut cu totul nerecomandabil, căci şi el a fost un “fiu risipitor”. A risipit comori de zel pentru cauza fanatismului celui mai urât şi violent. La sfârşit însă, Dumnezeu i-a revelat chipul său adevărat: nu cel al legii, ci al milostivirii. Şi atunci, ex-fariseul dintr-o bucată, care acţiona “fără s-o ştie” (adică fără a şti că “Dumnezeu este iubire”), elaborează teorema sa foarte simplă: “Acest cuvânt este sigur şi vrednic de a fi primit: Cristos Isus a venit în lume pentru a salva pe cei păcătoşi dintre care primul sunt eu” (1Tim 1,15). Paul devine astfel experimentul reuşit al puterii milostivirii.

Feodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881), a fost unul din cei mai importanţi scriitori ruşi. La început nu prea a fost credincios. În 1849, a fost arestat şi condamnat la moarte pentru activităţi antistatale împotriva ţarului Nicolae I (1796-1855). Sentinţa i se comută în 4 ani de lagăr în Siberia. În Siberia, Dostoievski a trăit pe viu parabola fiului pierdut. Siberia era ţara îndepărtată, şi acolo el era fiul pierdut printre roşcove şi porci. Tovarăşii săi erau cei mai josnici dintre oamenii josnici şi cei mai dezgustători dintre cei dezgustători. Şi totuşi în lagărul din Siberia, Dumnezeu i-a dăruit momente de pace deplină; în astfel de momente a devenit credincios şi-a formulat crezul vieţii sale, pe care el l-a exprimat astfel: “Cred că nu există mimic mai plăcut, mai profound, mai înţelegător, mai raţional, mai bărbătesc şi mai perfect decât Isus Mântuitorul”. Când s-a eliberat din lagăr, a venit acasă la Tatăl ceresc, căruia i-a devenit un fiu ascultător.

Cât este de mare iubirea ta, Isuse! Tu ne primeşti aşa cum suntem, păcătoşi, şi ne oferi dulcea ta prietenie. Tu ne vorbeşti, ne călăuzeşti pe drumul cel bun. Îţi mulţumim, suntem fericiţi cu tine şi vrem să învăţăm de la tine să trăim din şi cu milostivire. Îţi mulţumim!

                                                                                                    Pr. Ioan Lungu

8 SEPTEMBRIE, NAŞTEREA SFINTEI FECIOARE MARIA, MAMA DUPĂ TRUP A LUI ISUS

MARIE, PLINĂ DE HAR, NICI O FEMEIE DIN LUME NU ESTE CA TINE!

Într-adevăr nici o altă femeie din lume nu-i plină de har (cf. Lc 1,28), ca Preasfânta Fecioară Maria, a cărei naştere o sărbătorim astăzi, căci:

- numai ea a fost neprihănit zămislită, în vederea naşterii lui Isus, care nu se putea naşte dintr-o femeie supusă păcatului şi diavolului, chiar şi numai pentru o clipă. Dar, Maria, a fost neprihănit zămislită şi ca o imagine profetică a ceea ce urma să devină toţi creştinii în Isus: „Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea pentru a o sfinţi, purificând-o prin baia apei în cuvânt, ca să şi-o prezinte sieşi ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă şi neprihănită” (Ef 5,25-27).

- numai ea a fost născută pentru a fi un tabernacol în care să coboare regele divin pentru a o locui spre mântuirea lumii. Maria se naşte, este hrănită şi crescută pentru a fi mamă a regelui veacurilor, a lui Dumnezeu. Naşterea Mariei este ca apariţia aurorei care prevesteşte apropiatul răsărit al soarelui, căci Maria, aurora noastră, l-a născut pe soarele Isus (cf. Lc 1,78). Naşterea Mariei este şi o imagine profetică a ceea ce trebuie să devină un adevărat ucenic al lui Isus prin credinţa lui, o locuinţă a lui Dumnezeu (Prov 8,31; Ap 3,20-21) şi o mamă născătoare a lui Isus în lume (cf. Mt 12,50).

- numai ea l-a născut pe Isus, pe Mesia, pe aşteptatul popoarelor. L-a născut în lume, dar mai ales în sufletele oamenilor: Să ne gândim numai la bucuria dusă de Maria lui Zaharia şi Elisabeta, mirilor şi nuntaşilor din Cana, apostolilor din preajma Rusaliilor şi bucuria sufletelor pe care le-a evanghelizat împreună cu sfântul Ioan apostolul. Maria ne spune astăzi împreună cu Isus că noi toţi creştinii trebuie să fim apostoli ai mântuirii lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt: „Voi veţi primi o putere, când se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului" (Fap 1,8).

- numai ea l-a urmat pe Isus în fuga lui în Egipt (cf. Mt 2,14), în călătoriile sale apostolice (cf. Mc 3,31) şi până pe Calvar (cf. In 19,25). Şi noi asemenea Mariei trebuie să-l urmăm pe Isus în toate momentele vieţii sale şi în toate momentele vieţii noastre.

- numai ea a adormit în Domnul şi a înviat, iar apoi a fost ridicată cu trupul şi sufletul la cer. La sfârşitul vieţii sale pământeşti, ea avea să experimenteze, asemenea lui Paul şi mai mult decât el, dorinţa fierbinte de a fi eliberată de trup pentru a fi cu Cristos pentru totdeauna (cf. Fil 1,23). „Fecioara Neprihănită ferită de orice pată a păcatului strămoşesc, la capătul vieţii sale pământeşti a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în glorie" (LG 59). „Ridicarea la cer a Sfintei Fecioare este o participare deosebită la Învierea Fiului ei şi o anticipare a învierii celorlalţi creştini”. Mai întâi a înviat Cristos, apoi vor învia toţi cei care sunt ai lui Cristos (cf. 1Cor 15,20-27).  

- numai ea a fost încoronată ca regină în cer. Isus a spus: "Adevărat zic vouă că voi cei ce m-aţi urmat, când va fi creată lumea cea nouă, când Fiul Omului va şedea pe tronul măririi sale, atunci veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel" (Mt 19,28). Maria prin alegerea ei divină şi apoi prin corespunderea la harurile primite, s-a învrednicit să fie prima beneficiară a acestor glorii divine, zic prima, dar nu şi ultima, căci un lung şir de credincioşi, împreună cu noi, o vor urma. Conciliul Vatican II ne învaţă că Preacurata Fecioară Maria este o "icoană şi o imagine a Bisericii", (LG 68), deci toate aceste lucruri bune şi frumoase care i s-au întâmplat Fecioarei Maria, care a crezut şi l-a urmat pe Cristos, ni se vor întâmpla şi nouă tuturor care asemenea ei, vom crede şi-l vom urma pe acelaşi Cristos.

MARIE, PLINĂ DE HAR, NICI O FEMEIE DIN LUME NU ESTE CA TINE!

CONSIDERAŢIE LA DUMINICA A 23-A DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

„Nici unul dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu” (Lc 14,33).

Evanghelia de astăzi (cf. Lc 14,25-33), ni-l prezintă pe Isus, mântuitorul trimis la noi de Tatăl ceresc, în drum spre Ierusalim şi Calvar spre a se dărui pe sine însuşi pentru noi ca preţ de răscumpărare. Noi trebuia să purtăm crucea şi noi trebuia să murim căci noi am păcătuit, „căci plata păcatului este moartea (cf. Rom 6,23), dar iată că Isus, din voinţa lui Dumnezeu Tatăl care ne iubeşte, s-a făcut înlocuitorul nostru în suferinţă şi moarte, „ştergând zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce” (Col 2,14), ca noi să trăim cu Dumnezeu prin moartea şi învierea sa.

În drum spre Ierusalim şi Calvar, Isus dă ultimele învăţături celor pentru care urmează să sufere şi să moară. Şi despre ce le vorbeşte astăzi? Despre împărăţia cerului, asemuită astăzi cu o cină festivă la care sunt invitaţi cei aleşi şi despre înţelepciunea de a alege şi iubi această împărăţie cerească înaintea iubirii pentru părinţi, fraţi, surori, soţie, copii, comodităţi şi chiar decât viaţa proprie. Pentru o asemenea alegere şi urmare a planului divin de mântuire, avem nevoie de înţelepciune divină şi de lumina Duhului Sfânt, altfel nu vom putea alege între pierdere şi câştig veşnic, aşa cum ne spune prima lectură de astăzi (cf. Înţ 9,13-18b).

Apoi, conform psalmului responzorial (cf. Ps 90), Înţelepciunea divină ne invită ca având în vedere puţinii ani pe care îi petrecem aici pe pământ să ne rugăm ca psalmistul: „Învaţă-ne să ne numărăm zilele noastre, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!“ Mereu înclinăm, mai ales în anii tinereţii şi ai maturităţii, să ne facem cât mai comozi aici pe pământ şi trecem cu vederea faptul că totul este de scurtă durată. Dar Domnul ne vine în ajutor prin Cuvântul său. El ne aminteşte că tocmai datorită scurtimii vieţii noastre trebuie să fim atenţi şi să folosim în mod util şi corect aceste puţine zile: „Aveţi grijă cum vă purtaţi, nu ca nişte oameni fără minte, ci ca nişte înţelepţi! Folosiţi bine timpul favorabil, pentru că zilele sunt rele” (Ef 5,15-16). „Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei din afară, folosind bine momentul potrivit” (Col 4,5).

În evanghelia de astăzi Isus îi învaţă pe ucenicii săi şi pe toţi oameni din toate timpurile care vor fi dispuşi să-l urmeze pentru că are cuvintele vieţii veşnice, să pună iubirea faţă de el şi faţă de împărăţia lui, mai presus decât iubirea tatălui, a mamei, a soţiei, a copiilor, a tuturor bunurilor sale, a tuturor comodităţilor şi chiar a vieţii proprii. Cine cere lumina Duhului Sfânt al lui Dumnezeu va descoperi în cuvintele lui Isus o adevărată revelaţie fericită şi îi va acorda în viaţa lui întâietate lui Cristos şi împărăţiei sale.

„Petru, luând cuvântul, i-a zis lui Isus: Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat! Deci care va fi partea noastră? Atunci Isus le-a zis tuturor: Adevăr vă spun că voi care m-aţi urmat, la reînnoirea tuturor lucrurilor, când Fiul Omului va sta pe tronul gloriei sale, veţi sta şi voi pe douăsprezece tronuri ca să judecaţi cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Şi oricine va fi părăsit case sau fraţi sau surori sau tată sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică” (Mt 19,27-29). Şi noi ştim din Scripturi că apostolii au lăsat toate, chiar şi viaţa lor, căci au murit martiri pentru Isus şi pentru împărăţia sa veşnică.

În lectura a doua (cf. Flm 9b-10.12-17) sfântul Paul ne vorbeşte renunţarea sa la un slujitor pe nume Onesim, care mai înainte fusese slujitorul lui Filimon, un creştin bogat şi devotat, lider al bisericii din Colose şi un prieten şi tovarăş al său. Onesim, fugise de la el, furând şi câteva bunuri pentru a-şi finanţa fuga. Acesta l-a întâlnit pe Paul şi s-a convertit la creştinism, devenind un ajutor de nădejde şi tovarăş al lui Paul care, la vremea aceea, se afla în închisoare, în arest la domiciliu, în Cezareea, în vremea procuratorilor Felix şi Festus. Paul i-a scris lui Filimon o scrisoare de numai douăzeci şi cinci de versete, în care descrie relaţia sa cu Onisim ca cea dintre un tată şi fiul său (cf. Flm 1,10). Totodată, îl roagă fierbinte pe Filimon, să-l ierte pe Onesim, să-l accepte înapoi în gospodăria sa, să-l primească ca pe un frate în Cristos şi să-l trimită la el pentru a-i sluji în închisoare. În limba greacă, „onesimos” înseamnă „folositor”. Paul, deşi avea autoritatea apostolică pentru a-i porunci lui Filimon să facă după cuvintele sale, însă Paul a preferat ca Filimon să acţioneze din proprie voinţă (cf. Flm 1,14). Paul a renunţat la ajutorul lui Onesim de dragul dreptăţii şi al răsplăţii veşnice şi l-a trimis înapoi la Colose, alături de Tihic, pentru a duce Epistola către coloseni, dar şi scrisoarea adresată lui Filimon. Nu se ştie cum s-a încheiat povestea, însă credem că Filimon a dat curs rugăminţii lui Paul şi i l-a remis pe Onesim să-i fie de ajutor.

Se poate ca acest Onisim, după slujirea lui Paul din închisoare, să fi ajuns episcop în Efes, episcop care s-a bucurat mult de aprecierea lui Ignatiu de Antiohia.  

Ospăţul veşnic din paradis, ospăţ câştigat nouă prin suferinţele şi moartea lui Isus de pe Calvar, trebuie pus înaintea: familiei, ogoarelor, animalelor şi a plăcerilor vieţii, căci nimeni dintre cei invitaţi care au refuzat ospăţul divin pentru alte interese, nu vor gusta niciodată din ospăţul veşnic al lui Dumnezeu (cf. Lc 14,24).

Urmarea lui Isus cere nişte costuri, comparabile cu cele ale construirii unui turn măreţ sau cu purtarea unui război cu un duşman puternic, care cer cheltuirea tuturor resurselor materiale şi sufleteşti. Cine nu-i dispus la o astfel de jertfă, se aseamănă cu sarea care n-a rezistat mult timp bună, s-a alterat şi a fost aruncată afară, adică omul care nu este capabil să rămână statornic până la sfârşit şi să facă chiar jertfa supremă de sine, este un om pierdut.

Isus doreşte bărbaţi şi femei care să-l preţuiască pe el mai presus de orice alt lucru sau persoană din lumea întreagă. Omul care reuşeşte în viaţă va fi cel care va renunţa la toate de dragul lui Cristos. El va face astfel cel mai bun târg posibil: pentru câţiva ani pe acest pământ, îşi va purta crucea, iar în lumea de apoi va avea viaţă veşnică. El va obţine astfel cea mai aleasă moştenire. Va lua cu el bogăţiile adunate, trecându-le dincolo de mormânt. El va fi bogat în har aici şi bogat în glorie acolo. Dar şi mai minunat va fi faptul că niciodată nu va pierde ceea ce va căpăta prin credinţa în Cristos. Este exact partea aceea bună care nu i se va lua niciodată.

În anul 251 după Cristos, când Galia era provincie romană, Olibrius, prefectul Galiei, fiind în trecere prin Alesia, întâlneşte la marginea oraşului o tânăra în vârsta de 15 ani, care păzea o mică turmă de oi. Atras de înfăţişarea ei nobilă şi încântătoare, porunceşte să fie adusă în faţă lui. Tânăra îi spune că se numeşte Regina şi se trage dintr-o familie bogată, dar a fost alungată din casă părintească şi este silită să-şi câştige pâinea în felul acesta, deoarece a cerut să fie botezată de către doică ei, care era creştină. Prefectul, contrariat de faptul că Regina s-a lăsat atrasă de această credinţă oprită de lege şi dispreţuită de toată lumea, i-a promis că, dacă renunţă la rătăcirea ei, o va lua de soţie şi va deveni o adevărată regina. Tânăra îi declara deschis hotărârea de a nu se despărţi niciodată de Cristos. După ce a constatat că toate promisiunile sunt zadarnice, Olibrius, a poruncit să fie aruncată în închisoare, până ce el se va întoarce din expediţia la frontieră provinciei spre care se îndrepta. La întoarcere, o găseşte pe Regina mai curajoasă şi mai hotărâtă. Atunci, a poruncit să se folosească torturile obişnuite: bătăi cu vergele, strângerea cu cleşti înfierbântaţi, arderea cu plăcuţe de fier înroşit. Călăii au obosit, dar tânăra fecioara nu a încetat să-l laude pe Dumnezeu şi să-l dojenească pe Olibrius pentru purtarea nedreaptă faţă de creştini, până când i s-a tăiat capul. A renunţat la toate şi chiar la viaţă de dragul lui Isus şi a împărăţiei sale. Şi-a construit „turnul”, a câştigat „războiul” şi a rămas „sare bună” pentru Domnul.

Omul este mântuit dacă-l primeşte pe Isus Cristos ca mântuitor. Dar dacă nu-l va urma şi nu-i va sluji cu adevărat Domnului, dacă nu va fi dispus să facă şi sacrificiul suprem, totul va fi în zadar. Acesta este lucrul pe care trebuie să-l învăţăm astăzi. Este o diferenţă între a fi credincios şi a fi ucenic al lui Isus, căci credinciosul se mulţumeşte numai să asculte şi să facă numai ceea ce îi convine din ceea ce spune Isus, dar ucenicul este cel care stă mereu lângă maestru şi face tot ceea ce îi spune maestrul. Din nefericire, nu toţi credincioşii sunt şi ucenici.

Isus însuşi, de dragul mântuirii noastre, a renunţat la el însuşi şi a pus mântuirea noastră înaintea mamei sale şi a fraţilor săi: „Mama mea şi fraţii mei sunt cei care fac voinţa lui Dumnezeu” (Lc 8,21). „Ferice de femeia care te-a purtat!” „Mai fericit este acela care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l pune în practică” (Lc 11,28). Isus a ajuns, într-adevăr, la o totală renunţare la el însuşi murind pentru mântuirea noastră pe cruce. El ne învaţă astăzi calea adevăratei iubiri, a iubirii generoase, a iubirii capabile de sacrificii, a iubirii care dă viaţă şi care acceptă umilirea şi chiar moartea pe cruce pentru a împlini planul lui Dumnezeu de mântuire. Iubirea este o putere care ne face să ne deschidem inima pentru orice jertfă care ne conduce la împărăţia cerurilor şi la ospăţul său ceresc.    

„Doamne, luminează-ţi faţa peste noi slujitorii tăi şi învaţă-ne hotărârile tale” (Ps 119,135)!

                                                                                                     Pr. Ioan Lungu  

CONSIDERAŢIE LA DUMINICA A 22-A DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

„Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult să te umileşti şi vei afla har înaintea Domnului” (Sir 3,18).

În pericopa evanghelică de astăzi (cf. Lc 14,1.7-14) îl găsim pe Domnul Isus la un fariseu. El este şi de data aceasta ţinta relei voinţe, fiind pândit pentru a fi prins încălcând sabatul. Isus însă vindecă un om bolnav de ascită şi, ca în capitolul 13,15, le închide gura potrivnicilor săi. Apoi este rândul lui să-i observe. Ochiul său, căruia nimic nu-i scapă, vede cursa celor mai mulţi aşezaţi în jurul mesei. Aşa este în lume cursa ca fiecare să obţină cât mai multe onoruri şi să ia cele mai bune bucăţi! Pentru noi, creştinii, locul de la urmă este însă întotdeauna cel în care vom fi cei mai fericiţi, pentru că în acel loc îl vom întâlni pe Isus! Fariseul nu a fost dispus să-i ofere lui Isus primul loc. Cu siguranţă fariseul n-a ţinut cont de cuvintele Scripturii care spun: „Dacă te aşezi să mănânci cu un conducător, fii atent la ceea ce este înaintea ta” (Prov 23,1)! Şi iarăşi: „Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult să te umileşti şi vei afla har înaintea Domnului! Căci mare este puterea Domnului şi el este glorificat de către cei umili” (Sir 3,18.20).

Pe lângă lecţia pentru comeseni, Isus are o lecţie şi pentru gazdă. Dacă pe cei dintâi i-a învăţat cum să-şi aleagă locurile, pe stăpânul casei îl învaţă cum să-şi aleagă invitaţii. Domnul doreşte întotdeauna să ne facă să ne examinăm motivul care ne determină să acţionăm. Este oare aşteptarea de a trage foloase şi de a ne face o reputaţie bună? Sau dragostea care se satisface din devotament pentru el?

Isus cere astăzi umilinţa în tot ceea ce gândim, vorbim şi facem? Pentru că Isus ne vrea veşnic lângă el şi împreună cu el, pe pământ şi în cer, căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat (cf. Lc 14,11). Dar ce înseamnă a fi umil? A fi umil înseamnă a fi la fel ca Cristos. De altfel însuşi Isus a spus: „Luaţi asupra voastră jugul meu, spune Domnul, şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29)! Da, Isus este modelul nostru pentru umilinţă. Isus deşi era Fiul lui Dumnezeu: „nu a ţinut morţiş la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (Fil 2,6-8). Umilinţa este arta, ca privind la Cristos, să ne găsim locul pe care Dumnezeu ni l-a dat în cadrul planului său salvator. Isus şi-a dovedit umilinţa prin faptul că a acceptat misiunea de a veni pe pământ renunţând la slava cerească şi de a deveni un om umil, inferior îngerilor (cf. Evr 2,7), care a suportat cu calm toate încercările, deşi ar fi putut să cheme în ajutorul lui legiuni de îngeri (cf. Mt 26,53). Umilinţa este modestia sufletului şi antidotul orgoliului cauzator de cădere, de ruşine şi de suferinţă veşnică.

Să privim la satana care pierzând modestia sufletului, modestia de creatură, a voit să-şi ridice un tron lângă Dumnezeu. Iar urmarea a fost căderea din fericirea şi din slava veşnică: „Cum ai căzut din cer,

luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, dominator al neamurilor! Tu ziceai în inima ta: «Voi urca în cer, deasupra stelelor lui Dumnezeu voi stabili tronul meu, voi sta pe muntele adunării, în partea de nord. Voi urca deasupra înălţimilor norilor şi voi fi asemenea Celui Preaînalt».

Dar vei coborî în Şeol, până în adâncurile abisului” (Is 14,12-15)!

Urmaş al lui Isus este numai omul umil care asemenea lui Isus îşi găseşte locul său pe care i l-a dat Dumnezeu în planul său mântuitor şi prin tot ceea ce face în cadrul acestui plan divin de răscumpărare nu se consideră decât „un rob netrebnic“ (cf. Lc 17,10; 22,24; Mc 10,35-37,41). De aceea, Siracide spune: „Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult să te umileşti şi vei afla har înaintea Domnului! Căci mare este puterea Domnului şi el este glorificat de către cei umili” (Sir 3,18.20). Umilinţa este cerută de Dumnezeu şi ne ajută să obţinem îndrumarea divină, ca Daniel (cf. Dan 9,23; 10,11.19) şi multe recompense: „Răsplata smereniei şi a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa“ (Prov 22,4). Aici să ne gândim la profetul David, imaginea profetică a lui Isus, şi la câte a realizat Dumnezeu prin el, datorită umilinţei lui şi mai ales la câte a realizat prin Isus cel umil, blând şi smerit cu inima. O persoană umilă refuză orice mărire deşartă, atribuind lui Dumnezeu orice realizare a lui şi acordă onoare celorlalţi (cf. Rom 12,10). O persoană umilă este răbdătoare. O persoană umilă este una care este gata să ierte, chiar de repetate ori (cf. Ioel 2,12-14; Mt 18,21-22; 1Cor 13,5), şi mai ales se remarcă ca o persoană care se oferă ca jertfă vie pentru binele şi pentru mântuirea lumii întregi.

„Tu mântuieşti pe poporul care se smereşte“ (2Sam 22,28). Deşi măreţia lui Dumnezeu este de nepătruns, „ochii săi străbat tot pământul ca să-i sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă înaintea lui“ (2Cr 16,9). Ce face Dumnezeu când găseşte închinători umili? Într-un anumit sens, el „locuieşte“ cu aceştia prin intermediul Duhului Sfânt ca să le învioreze duhurile smerite şi să le reînsufleţească inimile zdrobite (cf Is 57,15). Astfel, după ce sunt învioraţi, închinătorii săi reuşesc să continue să-i slujească cu bucurie.

Câtă umilinţă din partea lui Dumnezeu! Nimeni din univers nu s-au umilit atât de mult ca cele Trei Persoane Divine pentru a-i ajuta pe oamenii păcătoşi. Psalmul 113,6 ne spune că Dumnezeu se umileşte, iar cea mai mare dovadă de umilinţă şi de iubire din partea lui Dumnezeu a fost că şi-a trimis Fiul întâi-născut, pe care-l iubea atât de mult, să se nască pe pământ pentru a salva omenirea (cf. In 3,16). Psalmistul scrie că: „Dumnezeu  ridică pe cel sărac din ţărână şi înalţă pe cel lipsit din gunoi“ (Ps 113,7). Adevăraţii credincioşi au fost umili şi au arătat asta şi în afară, astfel Fecioara Maria şi sfântul Iosif au fugit in Egipt cu Pruncul Isus, călare pe un măgăruş, un animal simbol al umilinţei.

30 de ani mai târziu, Mântuitorul Cristos a întrat în Ierusalim, întâmpinat de mulţimi, călare pe un asin. Cel blând venea călare pe un animal blând şi simplu, dând astfel dovada de smerenie si modestie.

După răzvrătirea care a avut loc în Eden, Fiul întâi-născut al lui Dumnezeu a putut observa umilinţa de care a dat dovadă Tatăl său faţă de oamenii păcătoşi. Prin urmare, când a fost pe pământ, Isus a reflectat umilinţa Tatălui său şi le-a făcut oamenilor următoarea invitaţie: „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine căci sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29; In 14,9).

Nu toţi au apreciat umilinţa lui Dumnezeu în Isus, duşmanii considerându-l chiar „cel mai de jos dintre oameni“. Natura umană păcătoasă tânjeşte după gloria care nu i se cuvine. Şi asta deoarece suntem descendenţi ai unui cuplu păcătos, Adam şi Eva, care a cedat dorinţelor egoiste (cf. Rom 5,12).  Apostolul Paul a spus că  trebuie să-l imităm pe Isus manifestând umilinţă în relaţiile dintre noi (cf. 1Cor 11,1; Fil 2,3-4). Dacă muncim ca să fim umili, să ştim că nu suntem singurii. Mulţi creştinii se străduiesc să urmeze exemplul de umilinţă al lui Isus şi al lui Dumnezeu (cf. Mc 10,17-18).

Să reflectăm la numeroasele exemple de persoane care au fost binecuvântate pentru atitudinea lor umilă: Rut, Ana, Maria, Elisabeta şi alţii (cf. Rut 1,16-17; 1Sam 1,11-20; Lc 1,41–43). Să ne gândim şi la exemplul excelent dat de mulţi oameni care deşi au avut o poziţie importantă, au rămas umili în serviciul lui Dumnezeu. Câţiva dintre ei au fost: David, Iosia, Ioan Botezătorul şi apostolul Paul (2Cr 34,1-2.19. 26–28; Ps 131,1; In 1,26-27; 3,26-30; Fap 21,20-26; 1Cor 15,9). Ca să nu mai vorbim de numeroasele exemple de umilinţă pe care le găsim în lumea creştină chiar din zilele noastre! Meditând la aceste exemple vom fi ajutaţi să avem „umilinţă şi unii faţă de alţii“ (cf. 1Pt 5,5).

Sfântul Petru ne spune că participarea cu regularitate la slujbele religioase ne ajută să fim umili (cf. 1Pt 3,15). Iar Isus chemă slujitorii săi umili să meargă misionari în teritorii noi şi să-i ajute pe oameni să se mântuiască (cf. Mt 28,19-20). Manifestând umilinţă, mulţi îşi îndeplinesc responsabilitatea creştină a apostolatului. Trebuie umilinţă pentru a rupe din timpul personal şi să vorbeşti în familie şi între prieteni şi chiar necunoscuţi despre mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt.  

Mândria îi opreşte pe mulţi oameni să fie credincioşi, de aceea Biblia spune că: „Mândria merge înaintea distrugerii şi un duh îngâmfat înaintea căderii. Mai bine să fii smerit cu cei blânzi, decât să împarţi prada cu cei mândri“ (Prov 16,18-19).  Naaman avea lepră. În căutarea unui tratament, el a mers în Samaria crezând că va putea avea o întrevedere cu Elisei. Însă profetul l-a trimis pe slujitorul său cu instrucţiuni pentru Naaman, care trebuia să se scalde de şapte ori în râul Iordan. Naaman s-a simţit jignit de modul în care a fost tratat şi de sfatul primit. De ce nu a venit profetul să vorbească personal cu el în loc să trimită un slujitor? În afară de asta, orice râu din Siria, Abana şi Parpar, era la fel de bun ca Iordanul! Problema pe care o avea el era mândria. Care a fost rezultatul? Din fericire pentru el, sfatul mai înţelept a triumfat. „S-a coborât atunci şi s-a cufundat de şapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu; şi carnea lui a devenit iarăşi cum este carnea unui copilaş şi el era curat“ (cf. 2Rg 5,14).

Un exemplu de mândrie exagerată se găseşte tot în Biblie. Este vorba de Hanun, regele amoniţilor. David a trimis mesageri care să-l consoleze pe Hanun pentru pierderea tatălui său. Însă, Hanun, interpretând gestul lui David ca un act de spionaj, i-a dezonorat pe slujitorii trimişi: le-a ras barba pe jumătate, le-a rupt veşmintele în două până la şezut, după care i-a trimis înapoi“ (2Sam 10,1-5). David aflând asta s-a ridicat împotriva lor şi i-a pedepsit, cum va face şi Dumnezeu cu cei care răspund cu rău la bine.

Un alt exemplu de mândrie, dar de mândrie nebună, avem în Abimelec, al cărui nume înseamnă: „Tatăl meu a fost rege“, de aceea şi eu voi fi rege. Cine nu are cu ce să se laude, se laudă cu strămoşii şi cu realizările lor. Abimelec era unul din fiii nelegitimi al lui Ghedeon, conceput cu roaba lui (cf. Jud 8,31; 9,18). El era printre ultimii care puteau emite pretenţii la conducere poporului, căci a fost născut din curvie. Pentru a rămâne singurul moştenitor, i-a ucis pe toţi ceilalţi 70 de fraţi ai săi, concepuţi legitim şi nelegitim de tatăl său, Ghedeon. Abimelec a domnit trei ani şi a fost un rege mândru şi a făcut mult rău poporului (cf. Jud 9,4-6).

Cum e posibilă o asemenea atitudine? Este mândria care le spune celor răi: „Nu există Dumnezeu“ (Ps 14,1). Sau, după cum se spune în Psalmul 10,4: „Cel rău, cu o înfăţişare îngâmfată, zice că Dumnezeu nu pedepseşte”! Dar Biblia spune: „Domnul zdrobeşte braţul celui rău, pedepseşte fărădelegile, ca să piară din ochii săi” (Ps 10,15). Unui adevărat creştin i se interzice să manifeste acest gen de mândrie care răneşte, de vreme ce Isus i-a poruncit: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Mt 7,12; 22,39).

Tola înseamnă „eu sunt vierme de pământ“, căci aşa se considera el în faţa Domnului. Este izbitor contrastul dintre smerenia lui Tola acest „vierme” care a condus bine timp de 21 de ani poporul lui Dumnezeu şi mândria lui Abimelec, un „rege ucigaş de fraţi”, care neavând cu ce să se laude, se lauda cu strămoşii săi. Luând pe drept, Tola, avea şi el strămoşi lăudabili, dar în faţa Dumnezeu nu se lăuda cu ei, căci pentru el conta ceea ce este el în faţă Domnului, „un vierme” care există numai din mila Domnului. Strămoşii săi şi-au bazat viaţa pe relaţia cu Dumnezeu. Astfel: Bunicul său, Dodo, „preaiubitul Domnului“, arată că el s-a considerat mereu obiectul dragostei lui Dumnezeu. Tatăl său, Pua, înseamnă „a respira“ şi ne aminteşte că el a trăit mereu după inspiraţiile Duhul Sfânt care este suflat şi turnat în fiecare credincios. Tola, „viermele”, a trăit din puterea lui Dumnezeu şi a condus la bine poporul Domnului.

În lectura a doua de astăzi (cf. Evr 12,18-19.21), este prezentat un contrast între ceea ce oferea legea şi ceea ce posedă de acum creştinul în Cristos, cel care s-a umilit până la moartea pe cruce. În locul Sinaiului îngrozitor, Dumnezeu va da harul în Sion, în împărăţia sa, în timpul domniei viitoare a lui Mesia (cf. Ps 2,6). Copilul lui Dumnezeu vine deja spre binecuvântări înalte. El este invitat să escaladeze versanţii acestui munte al harului, să intre prin credinţă în „cetatea Dumnezeului celui viu“, Ierusalimul ceresc, şi să-i salute pe locuitorii ei. El întâlneşte aici miriadele de îngeri şi apoi adunarea întâilor-născuţi, adică Biserica. În vârf este însuşi Dumnezeu, „Judecătorul tuturor“, care îl primeşte pe orice un răscumpărat al Fiului său. Coborând la poale, la temelia divină a tuturor acestor glorii, omul umil mântuit găseşte „duhurile celor neprihăniţi făcuţi desăvârşiţi“ (Evr 11) şi pe Isus, Mijlocitorul unui nou legământ, pecetluit cu propriul lui sânge. Acolo este şi casa noastră. Când toate lucrurile schimbătoare vor trece, noi vom căpăta o împărăţie neclătinată, iar numele nostru umil va fi scris în ceruri (cf. Lc 10,20).  Mulţumim, Doamne, şi ajută-ne să fim smeriţi ca tine!  

                                                                                         Pr. Ioan Lungu