Reflecţie la ZIUA DE MIERCURI DUPĂ PAŞTI

Cuvântul şi Euharistia, pilonii de bază ai vieţii creştine.

Era prima zi a săptămânii, duminica învierii Mântuitorului. Doi dintre ucenicii lui Isus, Cleopa şi probabil Luca, descurajaţi de evenimentele din Vinerea mare, se întorceau la casele lor din Emaus, de unde plecaseră după Isus. Emaus poate fi identificat probabil cu satul el-Qubeibeh, cam la 7 mile spre nord-vest de Ierusalim, pe drumul spre Lida. Ei au stat un timp lângă Isus, dar n-au înţeles mare lucru, pentru că erau împărţiţi între ce spun oamenii despre Isus şi între ce spunea Isus însuşi despre el (cf. Mt 16,13-17). Ei asemenea multora din Israel, n-au înţeles că în Isus trebuiau să se împlinească Scripturile. Mai exact, ei n-au înţeles că Isus: trebuie să sufere (cf. Lc 24,26); că Isus trebuia să învie din morţi a treia zi (cf. Lc 9,22); că în numele lui Isus trebuie să se predice pocăinţa şi iertarea păcatelor (cf. Lc 24,47).

Aşa cum Dumnezeu a coborât după poporul său în Egipt şi Babilon (cf. Fap 7,34), tot astfel acum Isus, sub chipul unui călător, s-a apropiat de cei doi ucenici descurajaţi; şi luând Biblia, le-a explicat din ea toate cele referitoare la el, aşa încât li s-a înfierbântat inima (cf. Lc 24,32). Iată câteva posibile texte explicate de Isus, prin care le-a deschis mintea ca să priceapă cele referitoare la el: Gen 3,15; Ex 12,5; Num 21,9; 24,17; Dt 18,15; Ps 22,1.8.16.18; Is 7,14; 9,6-7; 50,6; 53,1-12; Ier 23,5; Mih 5,2; Zah 9,9; 12,10; 13,7; Mal 3,1; 4,2; etc.

Mesajul învierii pornit de la doi îngeri, de la câteva femei, de la cei doi ucenici de la Emaus, de la cei 11 ucenici, a risipit întunericul lumii întregi. Întunericul necredinţei de ieri şi de astăzi, întuneric care pare atât de consistent, poate fi risipit doar de câţiva buni marturisitori care s-au întâlnit cu Isus înviat, şi care mărturisesc dezinteresat şi fără frică. Aşa cum întunericul negru ca smoala dintr-o cameră poate fi risipit prin aprindederea unui singur pai de chibrit, tot astfel întunericul necredinţei lumii poate fi risipit chiar şi de mărturisirea unui om sincer şi dezinteresat. Isus, de unul singur, a risipit credinţa din multe inimi. De aceea Isus, pe toţi cei care cred în el i-a constituit lumini la botezul lor şi i-a trimis în lume ca să lumineze întunericul (cf. Mt 5,14-16).

Doi avocaţi călătoreau cu trenul. Unul era credincios, altul nu. Un timp au călătorit vorbit doar banalităţi. La un moment dat cel necredincios, pe nume Robert Ingersoll (1833-1899), l-a provocat pe cel credincios, pe nume Lew: A înviat Cristos sau nu? Este Cristos divin sau nu? Şi necredinciosul părea să aibe motive convingătoare, iar credinciosul părea că nu putea găsi răspunsuri potrivite.

Dar când necredinciosul i-a spus că toate religiile din lume sunt la fel de bune, şi că el este creştin numai datorită unui accident geografic, pentru că s-a întâmplat să se nască într-o ţară creştină, atunci cel credincios i-a replicat cu mult curaj: “Ascultă, prietene, să ne întoarcem puţin în timp, la începutul secolului al II-lea. Să privim cu ochii minţii o arenă romană plină de oameni. Leii sar asupra creştinilor, sfâşiindu-i de vii. Cum au reuşit aceşti primi creştini să sfideze moartea cu atâta curaj? De ce au fost ei dispuşi mai degrabă să moară decât să renunţe la credinţa lor în Cristos? Există un singur motiv: ei au crezut că Isus a fost mai mult decât un om bun, mai mult decât un învăţător şi un rabi moral. Ei au crezut că Isus este Fiul lui Dumnezeu cel viu. Ei au acceptat cuvintele rostite de Isus către Marta: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” (In 11,25).

Şi noi, prietene, suntem chemaţi să ne însuşim această credinţă. Isus poate fi şi Domnul nostru. Viaţa veşnică oferită de el poate fi şi a noastră. Speranţa aceasta ne poate ajuta şi pe noi să înfruntăm orice furtună! În faţa unui astfel de discurs, cel care nu a mai găsit cuvinte de răspuns, a fost necredinciosul!

Petru îi spune astăzi paraliticului de la Poarta cea frumoasă: “Ceea ce am aceea îţi dau: în numele lui Isus, scoală-te şi umblă”! Petru i-a dat credinţa în Cristos, care l-a vindecat trupeşte şi sufleteşte şi i-a adus bucuria şi curajul în inimă. Asta trebuie să facem şi noi astăzi în lumea tristă şi bolnavă în mijlocul căreia trăim, să i-l dăm pe Cristos! (cf. Fap 3,1-10)

În acest capitol 24 din Luca, de unde a fost luată şi pericopa evanghelică de astăzi (cf. Lc 24,13-35), accentul pare a cădea pe cuvântul „deschis”, care este folosit de mai multe ori: mormânt deschis, locuinţă deschisă, ochi deschişi, Scripturi deschise, buze deschise spre mărturisire, minte deschisă, ceruri deschise. Acest cuvânt „deschis” repetat aşa de mai multe ori, vrea să ne sugereze faptul că şi noi trebuie să ne deschidem toate porţile fiinţei noastre pentru a-l primi pe Isus care vine la noi prin Cuvânt şi prin Euharistie.

Când cei doi ucenici s-au deschis Cuvântului vestit lor de Isus şi primirii sfintei Euharistii, imediat li s-au deschis minţile şi au priceput adevărul învierii; imediat le-a dispărut frica şi s-au întors noaptea la Ierusalim pe un drum plin de tâlhari; imediat li s-a dezlegat limba şi au vestit cum s-au întâlnit cu Isus înviat şi cum l-au recunoscut la Frângerea Pâinii.

Este demn de remarcat fapul, că Isus după ce le-a deschis ochii, prin Cuvânt şi Euharistie, el s-a făcut nevăzut din ochii lor (cf. Lc 24,31). S-a făcut nevăzut în Cuvânt şi Euharistie. Din acel moment, locul unde îl vom putea întâlni pe Isus, este Cuvântul şi Euharistia; el va sta acolo nevăzut de ochii lumii, până la a doua sa venire, deşi “a rămas cu noi în toate zilele” (Mt 28,20).

De aceea, vestirea Cuvântului şi frângerea Pâinii, au rămas până astăzi cele două chei principale pentru a deschide sufletele spre credinţa şi mântuirea prin Cristos. Scripturile şi Euharistia sunt primele şi cele mai eficiente moduri de a ne întâlni şi de a sta la masă cu regele Isus, dar şi de a primi binecuvântările şi promisiunile lui veşnice. De aceea de pe vremea apostolilor, Biserica celebrează zilnic sfânta Liturghie (cf. Fap 2,46), unde ucenicii pot să-l întâlnească, să-l asculte,  şi să fie hrăniţi de Isus; unde ucenicii pot primi alinare şi binecuvântare de la Isus; unde ucenicii pot primi curaj de mărturie şi chiar de martiriu de la Isus.

De aceea, începând chiar cu primii creştini, Cuvântul şi Euharistia sunt purtate celor închişi şi bolnavilor (Iac 5,14-15). Viaţa sfântului Tarciziu (sec. III), este edificatoare în acest sens. Cum au rezistat oare creştinii din toate timpurile prin toate închisorile şi prin toate suferinţele prin care au trecut, fără să dispere, dar şi să dea o bună mărturie despre Cristos? Hrănindu-se din Cuvânt şi din Euharistie.

Ce frumos povestea părintele Rotaru Mihai (1922-1974), cel care a stat mulţi ani în temniţă din drag pentru Cristos şi învăţătura lui şi care a murit din această cauză. El spunea că, deţinuţii se întăreau în credinţă şi răbdare unul cu altul, meditând zilnic Scripturile şi celebrând când se putea Euharistia, folosind trupul unuia dintre ei ca altar. În acele momente simţeau că sunt împreună cu îngerii în jurul tronului ceresc.

Marii duhovnici ai Bisericii, atunci când întâlneau oameni sceptici, descurajaţi şi deprimaţi sufleteşte, nu pierdeau timpul cu vorbe lumeşti, dar aşa cum medicul bun nu pierde timpul cu vorbe nefolositoare atunci când îi este adus un bolnav este în comă, dar şi îl pune rapid la gura de oxigen, tot astfel duhovnicul bun îşi pune rapid bolnavul sufletesc la gura de oxigen a lui Dumnezeu: Cuvântul, Spovada şi Împărtăşania.

În acest sens, sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), este renumit. El s-a folosit cu mare succes de Cuvânt, Spovadă şi Împărtăşanie, în convertirea parohienilor lui sceptici în credinţă. Când cineva sceptic în credinţă venea cineva la el, mai întâi îl lumina cu Scripturile, iar apoi îl pregătea, de multe ori aproape forţat, pentru sfânta Spovadă şi pentru primirea sfintei Euharistii. Iar când omul sceptic pleca de la întâlnirea cu părintele Ioan, nu mai avea nici un dubiu.  

Ce dubiu au mai avut cei doi ucenici de la Emaus după ce Isus i-a pregătit cu Biblia pentru spovadă şi împărtăşanie? Niciunul! De aceea, când simţiţi că aţi devenit slabi în credinţă, veniţi de urgenţă la sfânta Liturghie, spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă, şi veţi vedea ce pace, bucurie şi curaj veţi primi. De aceea, când întâlniţi pe cineva sceptic în credinţă, aduceţi-l la sfânta Liturghie, la sfânta Spovadă şi la sfânta Împărtăşanie, şi vă veţi uimi de schimbarea produsă.

În oraşul Napoli din Italia, se păstrează până în zilele noastre sângele sfântului martir, Ianuariu (+ 305). În fiecare an, pe data de 19 septembrie, când este sărbătoarea acestui sfânt, sângele lui uscat, cules cu ocazia martiriul său şi păstrat de atunci într-o sticluţă, devine viu; atunci mulţimea se bucură şi cântă. În anul în care această minune nu s-ar întâmpla, oamenii plâng şi se roagă, pentru că se aşteaptă la nenorociri de tot felul: boli, lipsuri, cutremure, inundaţii, epidemii.

În duminica în care nu venim la Liturghie, pentru a primi trupul şi sângele lui Cristos, atunci să ne asteptăm şi noi la mari cutremure şi inundaţii sufleteşti, la boli, lipsuri, şi epidemii sufleteşti. În afişierul de la intrare al unei biserici ortodoxe din judeţul Suceava, am întâlnit scrise următoarele cuvinte: “Cine într-un an lipseşte de trei ori nemotivat de la sfânta Liturghie, să nu se mai întrebe de ce are parte de necazuri şi suferinţe”.

Monseniorul Louis-Gaston Adrien de Segur (1820-1881), spunea: “Cea mai mare nenorocire care i se poate întâmpla unui suflet, este aceea de a face o Împărtăşanie sacrilegă; iar a doua mare nenorocire care i se poate întâmpla unui suflet, este aceea de a nu primi sfânta Împărtăşanie atunci când poate să o facă”.

De aceea, să spunem şi noi astăzi împreună cu cei 39 creştinii martirizaţi în anul 309, în Cartagina: “Noi nu putem trăi fără adunarea Bisericii, nu putem trăi fără Cuvântul lui Dumnezeu şi nu putem trăi fără Euharistie”!

                                                                                                         Pr. Ioan Lungu

Reflecţie  MARŢI  DUPĂ  PAŞTI  2013

"Cristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le"!

Cristos a înviat!

Evanghelia de astăzi ne-o prezintă pe Maria Magdalena care plânge lângă mormântul gol, pentru că nu ştie că Isus înviat, şi pentru că era convinsă că cineva l-a luat pe Domnul ei şi nu ştie unde l-a pus. Ea a uitat asemenea celor 11 ucenici cuvântul lui Isus referitor la învierea lui de a treia zi, şi de aceea acum plânge acolo unde trebuia să se bucure (cf. Mt 16,21; Mc 8,31 Lc 9,22).

Isus este acolo şi Maria nu-l recunoaşte, pentru că ea căuta un mort, şi nu ştia că trebuie să caute un viu. Maria avea nevoie de convertire. Şi numai Isus singur putea să opereze această convertire. A fost necesar ca el să o cheme pe nume, aşa cum păstorul îşi cheamă pe oiţa pe nume: „Maria!” şi atunci totul se schimbă. Ea îl recunoaşte şi strigă: „Rabboni! Învăţătorule”!

Personal am fost martor la o scenă când un păstor şi-a chemă oiţa pierdută pe nume şi ea a venit bucuroasă. Mă întorceam de la sfânta Liturghie de undeva dintr-o filială. Pe drum, am luat pe cine va la ocazie. În maşină îmi povestea că avea o oită foarte ataşată de el. Cu vreo trei zile în urmă a trebuit să plece undeva; oiţa s-a ţinut după el, el n-a observat-o şi aşa ea s-a pierdut. Acum o căuta. La un moment dat mă roagă să opresc maşina. O văzuse. Era departe în câmp. Dar când a strigat-o pe nume: “Fetiţa”!, ea a alergat cu grabă şi i-a sărit drept în braţe.  

Acum Isus îi spune oiţei sale regăsite şi mângâiate: „Mergi la fraţii mei şi le spune că mă urc la Tatăl meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru" (cf. In 20,17)”. Înainte de înviere, Isus nu li se mai adresase niciodată discipolilor săi cu acest cuvânt: „fraţi”; acum însă o face, căci pătimirea l-a apropiat de noi într-un mod cu totul excepţional. După înviere, Isus ar putea părea mai îndepărtat de noi, pentru că este în glorie; dar, dimpotrivă, el ne arată că este mai aproape; el devine fratele nostru care ne conduce la Tatăl, la Tatăl său şi al nostru, la Dumnezeul său şi al nostru. Iar Maria s-a dus şi a reuşit să reaprindă credinţa şi speranţa în ei.

Isus a venit astăzi în mijlocul nostru ca să ne convertească şi pe noi, pentru ca şi noi să căutam un Dumnezeu viu cu care să ne întâlnim, să vorbim şi în care să ne punem toată speranţa. Dar şi nouă astăzi Cristos ne spune: “Mergi la fraţii mei şi le spune că mă urc la Tatăl meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru" (cf. In 20,17).

Astăzi sunt mulţi oameni cuprinşi de multe dureri şi tristeţi. Au nevoie uneori doar de un singur cuvânt, pentru a-şi recăpăta bucuria.

Părintele, Ernest Munachi Ezeogu, un preot tânăr din Nigeria, ne povesteşte despre impresia pe care o educatoare la şcoală, a lăsat-o în inima unui copilaş necreştin de la şcoala ei, atunci când a vorbit în sala de clasă despre  moartea şi învierea lui Isus. Acesta asculta foarte atent deoarece totul era nou pentru el. Când educatoarea a povestit cum a fost condamnat Isus şi cum l-au răstignit pe cruce, faţa băieţelului s-a întristat şi a murmurat: “O, nu! Ce păcat!” Educatoarea a continuat spunând că a treia zi Isus a înviat din morţi, şi a revenind la viaţă. Ochii băieţelului s-au luminat de bucurie şi el a exclamat: “Grozav!”  Acel copil, pornind de la această povestire a morţii şi învierii lui Isus pentru noi oamenii, mai târziu s-a făcut creştin.

Am citit undeva o povestire despre doi buni misionari, unul mai tânăr şi altul mai învârstă, care se întreceau în a pregăti şi a exspune predici frumoase în bisericile lor; ba mai mult se invitau şi unul pe altul în bisericile lor, şi acolo ţineau fiecare câte o predică în faţa credincioşilor. Ceea ce este interesant, este că în această “întrecere”, cine predică cel mai frumos, era antrenat şi poporul creştin care le urma exemplul; le urma exemplul, întâi prin aceea că şi ei se întreceau între ei care poate vorbi cel mai frumos despre Cristos, şi în al doilea rând că participau cu exclamaţii potrivite la predicile pe care le ascultau de la păstorii lor.

Am să redau astăzi numai situaţia de la o predică de Paşti, când amândoi au predicat în aceeaşi biserică; mai exact când misionarul mai tânăr şi mai şcolit, a mers în vizită la cel mai în vârstă ca să predice amândoi. Cel tânâr s-a pregătit şi a predicat atât de frumos încât poporul după predică a început să aplaude. Apoi acesta i-a făcut semn predicatorului gazdă să vină să predice şi el.

Iată ce povesteşte preotul mai tânăr despre predica celui mai în vârstă: Mă gâneam că l-am dat gata cu predica mea aplaudată la scenă deschisă, şi n-o să mai aibe ce să să spună. Dar ceea ce a urmat, m-a impresionat pentru toată viaţa

Timp 40 de minute, pastorul cel mai în vârstă nu a făcut decât să repete aceste cuvinte: „Nu era decât vineri şi duminica învierii se apropia!”  Niciodată nu mai auzisem aşa ceva. Repeta neobosit: “Nu era decât vineri”!, iar comunitatea asculta şi răspundea ca vrăjită:” Şi duminica învierii se apropia”!

Era vineri şi răul a triumfat asupra binelui. Isus moare acolo sus, pe cruce. Lumea s-a întors cu fundu-n sus. Aşa ceva nu ar fi trebuit să se întâmple. Maria, mama lui Isus, plânge până îi seacă lacrimile. Acolo, pe cruce, este Fiul ei care moare răstignit, moare ca un criminal. Apostolii erau cu moralul la pământ. Isus, liderul lor, era dat la moarte de oamenii cei răi. Diavolul credea că a câştigat: “Credeai că eşti mai tare decât mine, gândea el, dar de data asta ţi-am făcut-o”! Maria Magdalena îşi pierduse minţile de durere. Domnul ei fusese ucis. Isus îi schimbase viaţa de păcat într-o viaţă de har. Şi acum era mort!  

Şi a continuat astfel timp de 40 de minute. Şi de fiecare dată când predicatorul spunea: „Era vineri”, comunitatea răspundea: „dar duminica învierii se apropia”.  Era extraordinar! Acea comunitate s-a întărit mult în credinţa ei prin predica celor doi păstori.

Mariei Magdalena din evanghelia de astăzi i s-a întâmplat durerea pierderii lui Isus. Dar nu era decât ziua de vineri; iar duminica învierii se apropia. Atunci l-a redobândit pe Isus pentru a nu-l mai pierde niciodată.

Şi nouă, şi fraţilor noştri, care sunt fraţii lui Isus, li se pot întâmpla multe rele şi multe pierderi pe acest pământ. Atunci şi noi trebuie să mergem şi să le spunem că: E numai vineri, dar duminica învierii se apropie! Să le spunem că trebuie să privească toate prin prisma învierii, şi că suferinţele nu sunt decât un drum necesar spre fericire.

Un bărbat a trecut printr-o perioadă în care era descurajat şi supărat pe sine, pe lume, pe biserică. Starea lui i-a afectat pe toţi cei dragi. Încercările soţiei de a-l încuraja prin vorbe şi fapte menite să-l înveselească şi să-i reaprindă speranţa s-au dovedit a fi în zadar. După ce a epuizat toate modalităţile posibile de a-i readuce bucuria, ea s-a înfăţişat într-o zi în faţa lui în doliu, profund îndurerată. Cine a murit? a întrebat el. Oh, tu nu ştii? Dumnezeu din ceruri este mort.

Cum poţi spune asemenea lucruri fără sens, femeie? Cum poate să moară Dumnezeu? De ce, El e nemuritor, şi va trăi mereu. Crezi că e adevărat? îl întreabă ea cu neîncredere în glas. Cum te poţi îndoi? La fel de sigur cum e că există un Dumnezeu, este şi faptul că El nu poate muri niciodată. Şi totuşi, adaugă ea sfios, pe un ton ce-l făcu pe el să o privească, cu toate că nu te îndoieşti de existenţa lui Dumnezeu, ai ajuns descurajat şi fără de speranţă ca şi cum El nu ar exista. Mie mi se pare că te porţi ca şi cum Dumnezeu ar fi mort. Auzind toate acestea, bărbatul a conştietizat greşeala pe care o făcuse atunci când s-a lăsat pradă deznădejdii, şi a revenit la sentimente mai bune. Tare mult a avut nevoie de această mărturie a soţiei sale!

Mergi la fraţii mei şi le spune... Cât este de important să le vorbim oamenilor de speranţa în Cristos. Trebuie să le spune oamenilor că necazurile sunt doar ziua de vineri. Dar că imediat urmează duminica învierii.

Petru predica mulţimii iudeilor despre moartea şi învierea lui Isus. El le-a amintit şi despre păcatul trădării lor. Atunci ei gemeau de durere şi întrebau ceea ce trebuie să facă. Pentru ascultătorii lui Petru, abia acum era vinerea regretelor. Petru le-a spus să se convertească, să se boteze şi astfel să se salveze din mijlocul acestui popor rătăcit. Şi pentru 3000 dintre ei, datorită convertirii,  a sosit duminica învierii, duminica bucuriei.

Mesajul lecturilor de astăzi pentru unul fiecare dintre noi este: Tu, care plângi, încredinţează-ţi viaţa  Mântuitorului înviat, şi lacrimile tale se vor preface în bucurie! Tu care l-ai cunoscut pe Isus înviat, du-te şi spune şi fraţilor lui Isus acest adevăr, pentru ca şi ei să se bucure şi să ajungă la mântuire.

                                                                                                                    Pr. Lungu Ioan

Reflecţie LUNI  DUPĂ  PAŞTI  2013

Cu slavă Domnul cel prea sfânt, măreţ se-nalţă din mormânt, puterea morţii a înfrânt!

Cu sute de ani înainte de naşterea lui Isus, pe câmpiile de la Marathon (490 î.C) s-a dat o bătălie crucială între greci şi persani. Bătălia a durat ore în şir. Până la urmă grecii, deşi inferiori numeric, au reuşit o extraordinară victorie. Însă era o problemă, nu peste mult timp, Senatul avea să voteze în Atena, la 27 mile distanţă, o strategie de împăcare cu duşmanul. Disperaţi, au trimis un soldat, care să dea fuga şi să le spună tuturor vestea cea bună a victoriei. Tânărul a ajuns la Atena epuizat complet. Cu ultima suflare şi-a îndeplinit misiunea, rostind cuvântul: „Victorie!”  

Astăzi am venit la biserică. Aici am găsit-o pe Maria Magdalena, cea care a alergat până la apostoli, dar cea care a alergat prin timp şi până la noi ca să ne spună: “Am fost la mormântul gol. Am auzit vestea cea bună a învierii: "Pentru ce îl căutaţi pe cel viu între cei morţi? Nu este aici, a înviat!" (Lc 24,5-6). Deci, Vctorie pentru toţi cei credincioşi!

Dar astăzi auzim vestea cea bună a învierii şi din gura celor puşi să păzească mormântul. Într-un prim moment, şi ei au devinit mărturisitorii învierii lui Isus (cf. Mt 28,11; Ps 48,5). Dar mai apoi banii, i-au făcut să nege cele afirmate mai înainte.

Într-o localitate di statul american, Ohio, un ziar a făcut următorul anunţ publicitar: “Mormânt folosit de vânzare”! La o primă considerare, imaginea unui mormânt folosit poate părea sumbră şi deprimantă. Însă la o a doua considerare, un mormânt „folosit” înseamnă că proprietarul de dinainte nu mai are nevoie de el. Învierea lui Cristos ne comunică şi nouă acelaşi mesaj: mormântul folosit de Isus este gol, şi nu mai are nevoie de el, căci Isus a înviat. Şi pentru că Isus a înviat prin slava Tatălui şi prin puterea Duhului (cf. Rom 6,4; Rom 8,11)), va veni o zi când şi mormintele credincioşilor vor fi de vânzare, căci şi ei vor învia prin Slava Tatălui şi prin puterea Duhului care locuieşte în ei.  

Învierea lui este cel mai mare act şi cea mai mare victorie din istoria lumii (cf. Fap 1,3). Învierea lui Isus a împărţit istoria şi lumea în două, înainte de Cristos şi după Cristos. Învierea lui Cristos este cel mai mare adevăr al credinţei creştine (cf. 1Cor 15,3-4). Învierea lui Isus este nădejdea cea mai mare a lumii. (cf. 1Cor 15,12-20). Învierea lui Isus este puterea cea mai mare a lumii (cf. Ef 1,19-20).

Într-o dimineaţă de Paşti, o fetiţă pe nume Ellen, se apropie de tatăl său, pianistul Andrei, şi-i cere să-i cânte un cântec de Paşti. Tatăl să tocmai atunci executa una din compoziţiile sale, numite „Atacul”, pe care i-o comandase nişte revoluţionari pe bani mulţi, aşa că nici nu prea auzit bine cererea fetiţei. Când şi-a terminat „Atacul”, fetiţa îi cere iar un cântec de Paşti. Tatăl se aşează la pian şi dă drumul la un cântec vulgar, tot compoziţie proprie pe bani. Nu asta tată, e urât. Vreau să-mi cânţi: „Cu slavă Domnul cel prea sfânt, măreţ se scoală din mormânt, puterea morţii a înfrânt”! Andrei a sărit ca ars şi a ţipat la fiica lui: „Cine te-a învăţat asemenea prosti, cine a voit să-mi strice fata”? Neputând să sufere privirea tulbure a tatălui ei, fetiţa a fugit în braţele credincioasei sale mame. Pe când tatăl urla nebun la mama sa, fetiţa s-a învineţit şi a căzut la pământ. O arteră de la inima a cedat. Disperată, mama şi-a pus fetiţa în pat şi l-a chemat pe Andrei care tocmai dădea să plece de acasă. Cu un ultim efort fetiţa i-a cerut iarăşi un cântec de Paşti. Andrei se duse la pian, şi lăsând uşa deschisă, începu să cânte, aşa cum doar în copilăria lui, pe când era credincios, mai cântase: „Cristos din morţi a înviat, şi din mormânt s-a ridicat, tot sufletul a mângâiat. Aleluia”! Când a privit spre fetiţa sa, aceasta murise cu zâmbetul pe buze în timpul cântării de Paşti. A îngenuncheat lângă pătuţul fetiţei sale moarte, şi pentru prima dată din copilăria lui, s-a rugat. Pofta de bani l-a făcut să-şi lase credinţa şi să compună cântece murdare şi de revoltă. Odată cu banii a primit şi ura faţă de Cristos. Cântecul de Paşti şi moartea fetiţei sale, i-au redat iarăşi credinţa şi speranţa pe care le pierduse.

Prea mare jertfă pentru câţiva bani, atât pentru contemporanii lui Isus cât şi pentru mulţi oameni din toate timpurile şi locurile. Arhiereii şi bătrânii poporului, care trebuiau să le fie oamenilor călăuze spre lumină, lăsându-se antrenaţi de ura satanei contra lui Isus, trăind betonaţi în ura şi greşeala lor, vor fi cei dintâi care se vor împotrivi adevărului învierii, şi împietriţi în întregime la suflet, spre ruina lor, vor cumpăra conştiinţa soldaţilor (cf. Mt 28,12-15), aşa cum înainte o cumpăraseră pe cea a lui Iuda (cf. Mt 26,14-15). Şi ceea ce este foarte rău, este că şi astăzi duşmanii lui Cristos şi ai Bisericii sale, continuă să cumpere cu bani conştiinţele oamenilor.   

Petru şi apostolii de dragul lui Isus predică învierea lui, cu atâta dăruire, că duşmanii lui Isus îi cred în stare de ebrietate, ca să nu spună nebunie (cf. Fap 2,13). Pentru arhiereii şi bătrânii, care din ură faţă de Cristos, minţeau şi mituiau, mărturisirea din dragoste a apostolilor, li se părea o nebunie.  

Răsfoind „Antologia pildelor”, culeasă şi publicată de Părintele Anton Dancă, am găsit următoarea pildă, care ar avea într-un fel, legătură cu evanghelia de astăzi. Dacă în evanghelia de astăzi vedem cum arhiereii au dat bani soldaţilor că să ascundă adevărul învierii, în pilda următoare vedem cum unii creştini care au dat bani frumoşi unui şarlatan, pentru ca „să nu le învie morţii”.

Un scamator mergea din sat în sat şi-şi demonstra măiestria prin fel de fel de acrobaţii şi scamatorii. Ajuns într-un sat de naivi, acesta le-a spus că poate face minuni deosebite. Care, au întrebat ei? Pot să vă învii toţi morţii din cimitir. Spectatorii au spus într-un glas: „Asta n-o mai credem; aşa ceva nu e posibil”. „Nu credeţi? Hai să facem o înţelegere: eu vă asigur că peste o săptămână vă voi învia toţi morţii; până atunci poliţia poate să mă aresteze şi să mă ţină închis, dacă peste şapte zile nu voi învia toţi morţii din cimitir, atunci să-mi luaţi toată averea şi chiar viaţa”. „Bine”, au zis ei. „Dar cu o condiţie, a zis scamatorul, pe toată perioada detenţiei mele, oricine ar vrea să-mi vorbească, să fie lăsat să intre în camera de detenţie”. „Ne prindem”, au exclamat împreună cu ei şi autorităţile locale, adică primarul, secretarul şi poliţistul. L-au închis. În primele trei zile n-a venit nimeni să-i vorbească cu el; dar văzând ei că omul aşteaptă liniştit ziua a şaptea, unii au început să ceară audienţă la mincinos.

Mai întâi a venit un om înstărit şi i-a cerut audienţă. Primit, i-a zis scamatorului: „Omule, chiar vei învia toţi morţii?” „Cum mă vezi şi te văd”, răspunse acesta. „Şi nu poţi face nici o excepţie?” „Dacă am promis că îi voi învia pe toţi, cum aş putea să mă dezic? Îmi pierd autoritatea”. „Hai, totuşi, să cădem la o învoială, eu am acolo pe un om de la care am averea, luată printr-un proces nedrept şi pe care l-am ucis, fără să ştie cineva. Îţi dai seama ce-ar fi dacă el ar învia?” „Da, cazul este grav şi cred că ar trebui să risc, dar te costă mult”. „Dau oricât, numai să nu-l învii”. S-au înţeles asupra preţului şi scamatorul i-a promis că pe acesta nu-l va învia.

N-a trecut mult şi a venit un altul. Primit în audienţă, a spus: „Chiar vei învia toţi morţii?” „Crezi că degeaba stau aici nerăbdător? Mai sunt doar trei zile şi vei vedea minunea”. „Şi nu se poate face nici o excepţie?” „Pentru ce excepţie? Am spus clar: toţi”. „Dar eu am un caz mai grav şi n-aş vrea să se afle: am uneltit moartea unui om, ca să mă căsătoresc cu soţia lui... Înţelegi?” „Da, înţeleg, ar fi grav. Aş putea face o excepţie, dar te costă”. Au ajuns la înţelegere şi omul a plecat mulţumit că pe respectivul om nu-l va învia.

Vine altul şi cere o excepţie, zicând că el este căsătorit a treia oară şi soţiile dinainte i-au făcut viaţa un iad, ce se va face acum cu trei, că nici cea prezentă nu-i mai bună... „Am înţeles. Este o situaţie care trebuie rezolvată între noi, dar fără să afle alţii; însă te costă”. Scamatorul şi-a primit plata. Şi aşa, unul după altul s-au perindat aproape toţi locuitorii din sat, fiecare cerându-i o excepţie, găsind fel de fel de motivaţii...

A ajuns ziua a şasea. Primarul şi poliţistul îl supravegheau din scurt, nu cumva să evadeze, dar omul nostru continua să stea liniştit, mulţumit şi nu dădea nici un semn că ar voi să fugă pe ascuns. Atunci au venit amândoi, noaptea, pe ascuns, şi i-au zis: „Omule, chiar vei învia toţi morţii din cimitir?” „Ce vă face să credeţi că nu-i voi învia? Credeţi că m-am lăsat în mâinile voastre, numai aşa, ca să-mi risc averea şi viaţa? Să fim serioşi!” „Uite ce este: eu sunt primar şi comuna se confruntă cu multe lipsuri... Ce mă fac dacă populaţia comunei se dublează? Cu ce-i voi hrăni? Cum să le dau de lucru? Câte conflicte se vor ivi? Îţi dai seama?” „Iar eu, spuse poliţistul, am o mie şi una de motive ca să nu învie morţii, fiindcă printre ei sunt mulţi borfaşi care au ajuns acolo pentru că n-au rezistat măsurilor de reeducare din temniţa noastră... Ce mă fac din nou cu ei?” „Vă înţeleg necazul. Aveţi motive serioase ca morţii să nu învie, dar nu vă daţi seamă că mâine dimineaţă, când toţi locuitorii se vor aduna ca să vadă minunea învierii morţilor şi eu voi ridica din umeri, nu vă gândiţi că voi fi linşat? Pentru ce să-mi risc viaţa? Cum să ies din această situaţie? Spuneţi dumneavoastră!” Bine. Noi avem o soluţie. Îndată după miezul nopţii îţi punem la dispoziţie o diligenţă rapidă, sub paza poliţiei, şi te duci în legea ta...” „Dacă aşa credeţi că o cere binele comun, sunt de acord cu planul dumneavoastră. Zâmbind pe sub mustaţă şi plin de mulţumire, scamatorul şi-a pus tot ceea ce avea, şi mai ales ceea ce a primit, în câteva valize puse la dispoziţie de primar, şi dus a fost... În ziua următoare, deşi toţi se arătau supăraţi de dispariţia scamatorului, însă toţi erau mulţumiţi că n-a avut loc învierea morţilor.  

Evanghelia pomeneşte sfintele femei mironosiţe, care s-au dus la mormânt cu miresme pregătite şi cumpărate cu banii lor, pentru a aduce cinstire Mântuitorului nostru Isus Cristos. Femeile şi-au pus în miresmele acelea toată inima lor. Ele au dat bani din dragoste pentru Cristos, iar arhiereii şi bătrânii au dat bani din ură faţă de Cristos. Ele au spus adevărul din dragoste faţă de Cristos, iar arhiereii şi cărturarii au negat adevărul din ură faţă de Cristos.

În exemplele de mai sus, unii au primit bani pentru a trăda credinţa, iar alţii au dat bani ca morţii să nu învie. Aici pe pământ oamenii pot face multe rele. Dar într-o zi vine judecata celui înviat.  

Oare noi de care parte a baricadei suntem atunci când e vorba de învierea şi mărturisirea lui Cristos înviat? Oare îl căutăm pe Isus ca ucenicii cei buni şi ca femeile pioase, sau de dragul câştigurilor de aici trăim în negarea lui? Curaj tuturor în a mărturisi credinţa în învierea lui Isus şi a noastră.

Cristos a înviat!

                                                                                                                    Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la ZIUA  SFÂNTĂ  A  ÎNVIERII  2013

“Aceasta este ziua pe care ne-a făcut-o nouă Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Ps 118, 24)!

Cristos a înviat!

Din milioane de piepturi se revarsă astăzi o cântare de laudă şi de bucurie, de credinţă şi speranţă, Cristos a înviat ! Aleluia!

Secvenţa ne spune: “Moartea şi viaţa s-au înfruntat în mod minunat; stăpânul vieţii a murit, dar acum e viu şi domneşte”. Isus însuşi ne spune: “Am fost mort, şi iată că sînt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale locuinţei morţilor” (Ap 1,18).

Paştele este sărbătoarea cea mai mare şi cea mai preţioasă. Paştele este sărbătoarea sărbătorilor şi comoara comorilor. Astăzi cântă “Aleluia” împreună cu noi: Maica Domnului, femeile sfinte, ucenicii ce au fost risipiţi şi orice creştin.

Domnul nostru Isus Cristos a fost jertfit şi a murit pentru că el însuși a voit-o; dar acum e viu şi triumfător, căci puterea a avut să-şi dea viaţa şi putere a avut să şi-o ia înapoi (cf. In 10,18).

Dacă Isus Cristos n-ar fi înviat, zadarnică ar fi fost întruparea, zadarnică ar fi fost predica, zadarnică ar fost şi suferinţele şi moartea lui Isus. Sfântul Paul ne spune că dacă Isus n-ar fi înviat din morţi, zadrnică ar fi fost şi credinţa noastră, căci noi am fi fost tot în păcatele noastre, căci cei morţi ar fi rămas morţi pentru vecie, şi că noi am fi fost cei mai de plâns dintre oameni. Dar Isus a înviat din morţi ca pârgă a celor adormiţi (cf. 1Cor 15,17-20).  

Cât de mare a fost întristarea ucenicilor, a femeilor sfinte şi a prietenilor lui, când l-au văzut pe Isus răstignit pe cruce între doi tâlhari, când au  auzit strigătul duşmanilor: „Hei, tu care dărâmi templul şi-l zideşti la loc în trei zile, salvează-te pe tine însuţi, dacă eşti Fiul lui Dumnezeu şi coboară-te de pe cruce” (Mt 27,40), şi mai ales când l-au văzut rece şi fără viaţă.

Dar totul a durat foarte puţin, căci a venit ziua a treia care a vestit lumii întregi, cea mai mare bucurie: Cristos a înviat! Mielul a răscumpărat turma; Cristos cel nevinovat i-a împăcat pe oamenii păcătoşi cu Tatăl ceresc. Moartea şi viaţa s-au înfruntat în mod minunat: stăpânul vieţii a murit, dar acum e viu şi domneşte!

Moartea lui Isus a fost ca un somn dulce după chinurile Calvarului. De la învierea lui Cristos şi moartea tuturor ucenicilor săi a devenit tot un somn dulce după crucea necazurilor. De 53 de ori ni se spune în Biblie că moartea este doar un somn. Când le-a vorbit ucenicilor despre moartea lui Lazăr, el le-a spus: „Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar mă duc să-l trezesc din somn” (In 11,11). Isus, după ce l-a înviat pe Lazăr, după ce a înviat-o pe fiica lui Iair, după ce l-a înviat pe tânărul din Naim, a înviat şi el, arătând prin asta că putere a avut să-şi dea viaţa şi putere a avut să o ia înapoi (cf. In 10,18), dar că şi putere are pentru a ne învia şi pe noi (cf. In 11,25-26). 

Cea dintâi persoană care s-a grăbit spre mormânt în această glorioasă dimineaţă a învierii a fost Maria Magdalena, femeia din care Domnul a scos şapte demoni (cf. In 20,1-2). Cu gândul de a-l regăsi pe Mântuitorul ei preaiubit, nici chiar prezenţa îngerilor nu pare a o surprinde. Dar, Isus nu poate lăsa o asemenea afecţiune fără răspuns, de aceea a venit ca s-o mângâie. Isus înviat depăşeşte aşteptările Mariei, căci el vine la ea ca un Mântuitor viu, o cheamă pe nume şi îi încredinţează un mesaj de cea mai înaltă valoare, vestirea învierii lui către fraţii săi.

În Evanghelia de astăzi, Isus însuşi şi-a anunţat învierea şi venirea înapoi la toţi care-l iubesc şi cred într-însul, printr-un limbaj al semnelor din acel timp, prin limbajul „Ştergarul împăturit”, limbaj pe care Ioan l-a cunoscut foarte bine, fapt pentru care el a fost primul care a crezut în învierea lui. Acesta era un semn între stăpân şi servitorul lui, referitor la pregătirea mesei. Servitorul pregătea masa în felul cum îi cerea stăpânul său, şi nu se apuca să strângă masa până nu avea semnul dat de stăpânul său. Dacă stăpânul după ce îşi spăla mâinile, le ştergea şi punea ştergarul neîmpăturat pe farfurie, însemna că el a terminat de mâncat, iar servitorul putea curăţa masa. Însă dacă stăpânul după ce îşi spăla mâinile şi le ştergea, împătura ştergarul şi-l punea lângă farfurie, chiar dacă pe moment se ridica de la masă şi pleca, acesta era semnul că el va veni înapoi. Şi într-adevăr Isus la înviere şi-a împăturat şergarul, fapt prin care a anunţat că va veni înapoi, aşa cum de altfel a făcut-o, mângâind-o pe Maria Magdalena, încurajându-i pe ucenicii de la Emaus, întărindu-i pe ceilalţi apostoli, şi rămânând cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20). De aceea Petru a putut să spună hotărât: “Dumnezeu l-a înviat a treia zi şi i-a îngăduit să ni se arate” (Fap 10,40).

Undeva în Anglia este un cimitir în care se găseşte o piatră de mormânt deosebită. În piatra de marmură este gravat un înger care ţine într-o mână o cheie cu care vrea să deschidă un lacăt. Mâna cealaltă este dusă streaşină la ochi, iar privirea lui este îndreptată în sus. La baza pietrei stă scrisă următoarea inscripţie: „Până vine el.” Sculptorul a voit ca până la venirea lui Cristos, care va deschide spre slavă toate mormintele credincioşilor, oamenii să vadă moartea prin ochii îngerului.

Iată ce epitaf şi-a scris Benjeamin Franclin (1706-1790), diplomat, om de stiință, inventator, filozof, profesor și om politic american: „Trupul lui Benjeamin Franklin, ca o carte veche al cărei cuprins a fost smuls, zace aici în mormânt hrană pentru viermi; însă lucrarea nu va rămâne întru totul pierdută, căci după cum a crezut, va învia, va apărea încă o dată într-o ediţie nouă şi mult mai bună, corectată şi îmbunătăţită de însuşi Autorul vieţii.”

Sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897), spunea şi ea: „La sfârşit, nu moartea va veni ca să ne caute, ci bunul Dumnezeu”.

Cristos a înviat şi noaptea cea lungă şi întunecată a lumii a trecut; Cristos a înviat şi dezamăgirile noastre au trecut; Cristos a înviat şi au dispărut şi toate temerile noastre: „Seara ne va sălăşlui plânsul, iar dimineaţa bucuria”! (Ps 29,5); Cristos a înviat şi viaţa stăpâneşte şi domneşte; Cristos a înviat înviat şi toţi cei morţi vor ieşi într-o zi din morminte (cf. 1Cor 15,14-20); Cristos a înviat din morţi şi  lumina a răsărit pentru toţi cei care îl urmează (cf. In 8,12); Cristos a înviat din morţi, şi îngerii împreună cu oamenii se bucură în cer şi pământ cântând: Aleluia!  

În romanul său clasic „Mantia”, Lloyd C. Douglas (1877-1951) dă viaţă unui personaj pe nume Marcellus, care a fost cucerit de Isus. Marcellus îi trimite mai multe scrisori logodnicei sale Diana, care se afla în Roma, şi îi vorbeşte despre învăţătura lui Isus, despre minunile lui, despre răstignirea lui şi în final, despre învierea lui. Iar în final îi aduce la cunoştinţă că el însuşi a devenit ucenicul lui Isus. În scrisoarea de răspuns, Diana i-a scris: „Mă temeam că te va afecta. Este o poveste frumoasă. Şi aşa trebuie să şi rămână. Nu trebuie să avem nici o legătură cu ea”. Atunci Marcellus îi răspunde: “Fără o legătură intimă cu Cristos, mort şi înviat pentru noi, vom muri fără a putea învia şi fără a putea fi fericiţi pe vecie”!

„El să fie Paştele în noi”, spunea preotul şi poetul iezuit englez, Gerard Manley Hopkins (1844-1889), la moartea a 5 călugăriţe franciscane, în naufragiul navei Deutschland din 1875, de pe Tamisa. Cum se poate lucrul acesta? În trei moduri cu totul minunate: prin credinţa care se înalţă deasupra îndoielii, prin nădejdea care biruie deznădejdea, prin dragostea care face dreptate.

Unui bolnav din Anglia, încetul cu încetul, picioarele au început să-l trădeze. Apoi şi-a pierdut şi vocea complet. Cu câteva zile înainte să moară, chiar în dimineaţa de paşte, cu mâna tremurândă, a scris o scrisoare către fiica sa, căreia îi zicea: „Este îngrozitor să te trezeşti în dimineaţa de Paşte şi să nu poţi striga „Cristos a înviat”, pentru că nu mai ai voce. Dar mai teribil şi mai îngrozitor lucru este să ai voce şi să nu vrei să strigi: Cristos a înviat”!

Sfântul Paul, ne arată astăzi, cum să trăim Paştele: “Dacă aţi înviat cu Cristos râvniţi la lucrurile de sus, unde Cristos şede de-a dreapta lui Dumnezeu. Năzuiţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi viaţa voastră a fost ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” ( Col 3,1-2)”; apoi tot Paul, în alt loc ne îndeamnă: “Îndepărtaţi din viaţa voastră drojdia veche, pentru a fi un aluat nou” (1Cor 5,7). Dacă se cugetă la cele de sus şi dacă se aruncă drojdia a păcatului din viaţa noastră, atunci va începe să apară chipul omului nou, după chipul lui Isus înviat.

Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), patriarhul Constantinopolului, a fost un om care a cugetat numai la cele de sus, a aruncat drojdia păcatului, şi a lăsat să se vadă în el chipul omului nou. Ni se relatează în viaţa că împăratul roman a dispus să fie arestat sub acuzarea de a fi creştin: “Dacă nu te lepezi de Cristos, atunci te voi expulza din imperiu. Nu ai cum să faci lucrul acesta pentru că lumea întreagă este împărăţia Tatălui meu. Atunci am să-ţi iau viaţa. Nu ai cum pentru că viaţa mea este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu. Îţi voi confisca averea. Cu neputinţă deoarece comoara mea se găseşte, împreună cu inima mea, în ceruri. Împăratul a mai făcut o încercare: Atunci te voi izgoni de aici şi nu vei mai avea nici un prieten. Nici asta nu ai cum, pentru că eu am un Prieten de care tu nu mă poţi despărţi. Tu nu îmi poţi face nici un rău.

Cu adevărat, de când Isus a înviat din morţi, nimeni nu ne mai poate face vreun rău, viața noastră este ascunsă de acum cu Cristos în Dumnezeu (cf. Col 3,3).

                                                                                                                     Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la NOAPTEA  ÎNVIERII  2013

„Voi toţi, ce-aţi plâns în întuneric, şi nimeni nu v-a mângâiat; din lunga voastră îngenunchere, sculaţi, Cristos a Înviat”! (Alexandru Vlauţă)

Cristos a înviat!

În această Noapte preasfântă, am înconjurat altarul, mormântul gol al lui Isus din mijlocul nostru, pentru a celebra împreună: minunea minunilor, misterul misterelor şi bucuria bucuriilor, învierea Domnului!

Înainte ca Maria Magdalena şi ceilalţi ucenici să ajungă la mormânt, îngerul Domnului dăduse la o parte piatra de la intrare în mormânt. Învierea triumfătoare a lui Isus avusese deja loc atunci când îngerul le-a spus femeilor uluite: „A înviat”! (Lc 24,6). Un mormânt gol nu ar fi fost un motiv de bucurie, dar vestea că Isus a înviat din morţi, a fost şi este cu adevărat o mare bucurie.  

Când cineva, într-o zi de Vinerea Mare, l-a întrebat pe un creştin bun: „Ce făcea Dumnezeu, când Fiul său agoniza şi murea pe cruce?”, acesta i-a răspuns: „Îi pregătea învierea!”

În această noapte preasfântă de Paşti, noi celebrăm învierea lui Isus, pe care Tatăl şi Duhul Sfânt, i-au pregătit-o lui Isus în Vinerea Mare. Dar în noaptea preasfântă de Paşti, noi celebrăm şi învierea strălucită pe care Tatăl şi Duhul Sfânt ne-au pregătit-o şi nouă: „Într-adevăr, dacă am fost sădiţi într-o moarte asemănătoare cu a lui, vom fi una cu el şi printr-o înviere asemănătoare cu a lui” (Rom 6,5).

În noaptea sfântă a învierii sale, Isus, ne-a dat curajul şi puterea să putem striga fără teamă: “Unde îţi este moarte, boldul? Unde îţi este iadule, biruinţa” (cf. Os 13,14; 1Cor 15,54-55)?  

În noaptea sfântă a învierii sale, putem exclama cu sfântul Augustin (354-430): „O, fericit păcat al lui Adam, căci prin învierea lui Isus din morţi, am câştigat mai mult decât am pierdut prin tine”!

Dacă în Vinerea sfântă ne-am bucurat la crucea lui Isus, pentru că acolo el a plătit preţul iertării noastre. În Noaptea învierii sfinte, la mormântul gol al lui Isus, ne bucurăm şi mai mult, căci aici învierea lui Isus, ne asigură însoţire continuă şi un loc alături de el în cer. La mormântul lăsat gol de către Isus înviat, ni se spune cu certitudine că: „morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi că noi vom fi schimbaţi” (1Cor 15,52). Aceasta este marea bucurie şi suprema  noastră speranţă.

Se povesteşte că, pe timpul persecuţiilor împăratului roman, Diocleţian (244–311), un tânăr creştin a fost arestat, împreună cu mulţi alţii, de către prefectul oraşului pentru motivul că este creştin şi că nu aduce cult împăratului, autoproclamat zeu. Nedorind să-şi lepede credinţa, tânărul a fost torturat în cele mai teribile moduri. Pentru a-şi bate joc de el, călăul îl întrebă: “Ce zice acum învăţătorul tău văzându-te că mori şi tu, la fel cum a murit şi el?” Tânărul, destul de mirat, l-a întrebat: “Dar de unde ştii tu că Învăţătorul meu a murit?” Călăul i-a răspuns: “Am citit în cărţile voastre”! Şi mai mirat parcă, tânărul a continuat: “Dacă ai citit că a murit, de ce nu ai continuat lectura care spune că, după trei zile, a şi înviat?” Şi, plin de speranţă în învierea lui Isus şi încrezător în promisiunile că îi va învia fericit pe toţi cei care-l mărturisesc, s-a lăsat ucis pentru numele lui. Numărul mare de oameni care au murit pentru Cristos, arată clar adevărul învierii lui.

Ceremoniile din această Noapte preasfântă de Învierea Domnului, vor să ne spună că: lumina se naşte din întuneric; speranţa se naşte din deznădejde; bucuria se naşte din durere; iar viaţa se naşte din mormânt şi din moarte. De aceea când trecem prin toate acestea trebuie să înţelegem că suntem pe calea cea bună a măririi cereşti.

Lecturile sfinte pe care le-am citit în această Noapte preasfântă de Paşti, ne spun că prin moartea şi învierea sa, Isus: a născut o nouă creaţie formată din răscumpăraţi (cf. Gen 1,1-2,2); a născut un nou popor care va aduce o jertfă plăcută Domnului (cf. Gen 22,1-18); a născut un nou popor salvat din orice sclavie prin apa botezului (cf. Ex 14,15-21); a născut un nou popor de care se va îndura Domnul (cf. Is 54, 5-14); a născut un nou popor cu care Domnul va încheia un legământ veşnic (cf. Is 25, 1-11); a născut un nou popor care va fi luat dintre toate popoarele şi care va spori prin păzirea poruncilor Domnului (cf. Bar 3,9-4,4); a născut un nou popor care va avea o inimă nouă şi un duh nou (cf. Ez 36,16-28); a născut un nou popor nou care va muri pentru păcat şi va trăi numai pentru Domnul (cf. Rom 6,3-11); a născut un nou popor care va trăi din speranţa învierii fericite (cf. Lc 24,1-12); a născut un nou popor care se va împărtăşi de fericirea sfinţilor (cf. Litania tuturor sfinţilor); a născut un popor care se va hrăni din Cuvânt şi din Euharistie (cf. Sfânta Liturghie).

În această sfântă Noapte a învierii Domnului, sfânta Biserica, prin toate riturile, lecturile şi rugăciunile, ne arată că: Adevărul învierii este mai tare decât minciunile satanei şi ale duşmanilor; Lumina învierii este mai tare decât întunericul păcatului; Dragostea divină este mai tare ca ura; Binele învierii este mai tare ca răul; Pacea lui Isus este mai tare ca violenţa; Viaţa divină este mai tare ca moartea.

În noaptea învierii sale, Isus, ne-a deschis mai multe uşi încuiate până acum: uşa prin care putem scăpa de păcatul nostru; uşa prin care putem intra în viaţa şi bucuria veşnică; uşa prin care găsim o cale spre viaţă din belşug divin. Dar pentru ca toate aceste uşi să ne fie cu adevărat deschise, trebuie ca mai întâi noi să ne deschidem uşa inimii pentru Isus (cf. Ap 3,20).  

Începând cu Joia sfântă, şi continuând apoi cu Vinerea sfântă, cu Noaptea sfântă şi cu toate sărbătorile care vor urma, am văzut că am primit nenumărate şi nemaiauzite daruri cereşti. Suntem noi oare recunoscători şi mulţumitori pentru aşa de mari daruri primite de Paşti?

Cunoscutul biblist italian, arhiepiscopul de Arezzo, Angelo Tafi (1921-2000), ţinând un curs de Biblie preoţilor, pe tema recunoştinţei faţă de Dumnezeu, le-a povestit un caz real şi impresionant petrecut în Lorenzo. Un căţel a fost abandonat şi aruncat într-o groapă. Un muncitor, întorcându-se seara de la lucru, l-a scos din groapă şi l-a adus acasă. Câinele s-a ataşat total de salvatorul său. Dimineaţa îl însoţea până la staţia de autobuz, seara îl aştepta la staţia de autobuz. Dar s-a întâmplat că omul a murit într-un bombardament şi nu s-a mai întors acasă. Era în 1943. Timp de 18 ani, până în 1958 când a murit, câinele în fiecare seară a mers la staţia de autobuz, aşteptându-şi stăpânul. În noiembrie 1957, municipalitatea i-a acordat medalia de aur pentru fidelitate şi recunoştinţă, şi i-a ridicat un monument în piaţa publică, pe care se poate citi: Lui Fido, câinele fidel. Peste câteva luni a murit şi a fost înmormântat aproape de mormântul stăpânului său; dincolo de gardul cimitirului. Ah, zicea biblistul, dacă aş putea şi eu să-l iubesc pe Domnul şi să-i fiu recunoscător pentru toate darurile primite, aşa cum căţelul Fido, şi-a iubit salvatorul şi a fost recunoscător faţă de el!

Am citit pe o foaie de calendar cu meditaţii că, despre un pescar credincios, care în timp ce a rămas într-una din nopţi pe barca sa legată de mal, auzi un zgomot. Ştia că deţinătorul iahtului din apropierea sa se îmbăta deseori. Fără să zăbovească, se aruncă în apa rece. Cu greu reuşi să-l salveze pe bărbatul aproape înecat şi să-l ducă pe iahtul său. Îi făcu respiraţie artificială şi îl puse pe pat. După ce făcu tot posibilul, înotă înapoi la barca sa.

A doua zi vâsli spre iaht, pentru a vedea cum îi merge bărbatului. „Nu vă priveşte!“, a răspuns acesta respingător. Pescarul i-a amintit bărbatului că şi-a riscat viaţa pentru a-l salva. Dar în locul unei mulţumiri, a fost întâmpinat cu vorbe urâte. Cu lacrimi în ochi, creştinul vâsli înapoi la locul său. Privind spre cer, se rugă: „Doamne, abia acum înţeleg ce simţi atunci cân oamenii îţi refuză mântuire şi nu sunt recunoscători faţă de tine”!

Pentru că şi astăzi sunt atât de mulţi creştini nerecunoscători pentru dărurile sale şi mai ales pentru darul învierii, prin Cristos, Dumnezeu ni se poate plânge astăzi cu vorbele lui Vasile Militaru (1885-1959): “Din bucata mea de pâine am hrănit un om şi-un câine. Câinele mă recunoaşte, omul nu ma mai cunoaşte”.

Poetul englez, William Wordsworth (1770-1850), poet englez din prima perioadă a romantismului,   într-o poezie a sa, ne vorbeşte despre un tânăr călător spre un ocean; acesta spre a se ajuta în drumul său, în clipele grele şi de descurajare, ducea la ureche o scoică oceanică, unde asculta freamătul şi vraja oceanului şi astfel a ajuns la ţinta călătoriei sale, oceanul infinit.

Şi noi suntem în drum spre oceanul infinit de pace, linişte şi fericire din Împărăţia lui Dumnezeu, şi noi întâmpinăm multe încercări şi obstacole; dar şi noi am primit o putere prin ajutorul căreia, să ne atingem ţinta: Învierea lui Cristos; privind prin prisma învierii toate greutăţile, obstacolele, necazurile şi suferinţele, vom obţine curajul şi puterea să ne continuăm călătoria noastră spre infinita fericire a cerului.

Papa Francisc, ne invită în acest timp să trăim mântuirea realizată de Isus, prin patima, moarte şi învierea sa, ca pe cel mai mare dar, şi să fim mereu mulţumitori şi recunoscători pentru tot ceea ce a făcut el pentru noi. Iar prima recunoştinţă a noastră să fie aceea de a purta în lume pacea şi speranţa aduse de Isus prin învierea lui.  Cristos a înviat!

                                                                                                             Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la VINEREA  MARE  2013

El era străpuns pentru păcatele noastre (cf. Is 53,4).

O femeie s-a urcat pe clădirea Empire State Building, din New York City, SUA, o clădire cu 102 etaje şi o înălţime de 443 metri. S-a uitat în jos spre oamenii care treceau pe trotuare, şi i se păreau ca nişte furnici. Atunci şi-a zis: „Îmi închipui că tot aşa arată şi oamenii în ochii lui Dumnezeu”. E adevărat, lipsa de sens a vieţii pentru mulţi oameni, îşi are obârşia în faptul că ei se simt ca nişte furnici în ochii lui Dumnezeu, adică se simt neînsemnaţi, uitaţi, nebăgaţi în seamă, neiubiţi şi neobservaţi.

Dar dacă voim să ştim exact cum arată oamenii în ochii lui Dumnezeu, Biserica ne invită astăzi, de Vinerea Mare, să ne urcăm nu pe o clădire înaltă, ci să ne urcăm pe Golgota, şi să ne uităm la Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om, şi care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, a suferit şi a murit în locul nostru.

Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, el l-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în el (cf. 2Cor 5,21). Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se blestem pentru noi. (cf. Gal 3,13). Aceasta este vestea bună pe care ne-o dă Biserica astăzi: Isus a murit în locul nostru, iar noi am intrat în cer datorită jertfei lui.

Se spune despre sfântul Francisc de Assisi (1181-1226) că atât de mult iubea animalele, încât dacă vedea pe drum o omidă, un vierme îl lua cu mâna şi îl punea la marginea drumului ca nu cumva cineva trecând pe drum să-l calce cu picioarele, să-l strivească. Dar ce aţi zice dacă un om şi-ar fi dat viaţa ca să salveze viaţa unui vierme? Acesta ar fi fost un lucru imposibil! Şi totuşi a fost cineva care şi-a dat viaţa pentru un vierme, a fost Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

De aceea, sfântul apostol Ioan ne spune atât de frumos: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat pe Fiul său unul născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci săi aibă viaţă veşnică” (In 3,16). Ştiţi de câte ori repetă Ioan în evanghelia sa acest fapt nemaiîntâlnit? De 50 de ori! De aici şi parabola creată de sfântul Alfons Maria Ligouri (1696-1787), cu acel rege minunat care şi- sacrificat fiul pentru ca un vierme să se poată spăla în sângele său şi să trăiască. Iată aşa suntem noi preţuiţi în ochii lui Dumnezeu!

De aceea, şi sfântul Paul ne spune: “Căci, pe când eram noi încă fără putere, Cristos, la timpul cuvenit a murit pentru cei nelegiuiţi. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; şi pentru un binefăcător poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (cf. Rom 5,6-8).

În prima lectură de astăzi, luată din cartea profetului Isaia, ni se arată lucrarea făcută de Isus pentru noi la cruce: a purtat suferinţele noastre; a luat durerile noastre asupra lui; a fost pedepsit, lovit şi smerit de Dumnezeu pentru nelegiuirile noastre; a fost străpuns pentru păcatele noastre; a fost zdrobit pentru fărădelegile noastre; edeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste el; prin rănile lui am fost vindecaţi; Domnul a făcut să cadă asupra lui nelegiuirea noastre ale tuturor; a fost şters de pe pământul celor vii; a fost lovit de moarte pentru păcatele noastre; a luat asupra sa povoara nelegiuirilor noastre, şi ne-a pus într-o stare după voia lui Dumnezeu (cf. Is 53,4-6).

De fapt aici este sintetizată şi întraga evanghelie Patimii de astăzi (cf. In 18,1-19,42).

Acelaşi lucru ni-l arată şi autorul scrisorii către evrei, în cea de-a doua lectură de astăzi: “A învăţat ce este ascultarea din cele ce a pătimit. Ajungând astfel desăvârşit, a devenit pentru toţi cei care ascultă de el, cauză de mântuire veşnică” (Evr 5,8-9).  

Toate religiile vorbesc despre ceea ce oameni trebuiau să facă pentru dumnezeii lor; în schimb religia creştină vorbeşte despre ceea ce Dumnezeu a făcut pentru oameni, mai exact de jertfa pe care Dumnezeu a făcut-o pentru oamenii păcătoşi. Deci, oamenii sunt inivitaţi să primească lucrarea pe care Dumnezeu, prin Isus, a făcut-o pentru ei la cruce.

Într-o zi o fetiţă mergea pentru prima oară în viaţa ei cu trenul. Privea fascinată cu ochii mari maşinile, oamenii şi pomii. Când trenul s-a apropiat de un râu, fetiţa a strigat speriată: “Mămico, cădem în apă!” Dar un pod a fost la locul potrivit şi trenul a ajuns cu bine pe malul celălalt. Mai târziu, trenul se îndrepta cu viteză spre un munte. Fetiţa s-a speriat din nou şi a ţipat: “Mămico, ne izbim de munte!” Dar la baza muntelui se afla un tunel şi trenul a trecut cu viteză prin munte. “Oh”, răspunse fetiţa, în sfârşit, lămurită de cele ce se întâmplau în jurul ei: “Cineva a mers înaintea noastră şi a făcut un pod şi un tunel”.

Isus a mers înaintea noastră şi prin patima, moartea şi învierea sa, a făcut pentru noi un pod şi un tunel, în drumul nostru spre Tatăl ceresc. Prin moartea sa, el ne-a făcut un pod de legătură cu Tatăl, iar prin învierea sa ne-a făcut un tunel de leagătură între mormintele noastre şi înviere.  

Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre chivotul alianţei (cf. Ex 37,1-9), şi ne spune că în acest chivot erau trei lucruri: vasul de aur cu mana, toiagul lui Aaron şi cele doua table de piatra pe care Dumnezeu a scris cele zece porunci. Toate ceste lucruri simbolozează revolta omului împotriva Lui Dumnezeu. Vasul de aur cu mana, reprezintă refuzul hranei lui Dumnezeu din timpul celor 40 de ani în pustiu. Toiagul lui Aaron reprezintă respingerea autorităţii lui Dumnezeu. Iar tablele legii reprezinta refuzul standardelor de sfintenie ale lui Dumnezeu. Acest chivot este închis cu un capac, pe care străjuiau doi îngeri, simbolul ochilor lui Dumnezeu. Iar capacul care acoperea chivotul cu păcatele oamenilor, se numeşte capacul ispăşirii, pentru că anual se turna sânge de jertfă peste el, ca Dumnezeu să nu mai privească la păcatele oamenilor, ci la sângele de jertfă turnat peste el (cf. Evr 9,4-5).

Astăzi, de Vinerea Mare, Isus, Marele nostru Preot, care a ajuns desăvârşit prin suferinţă şi rugăciune (cf. Evr 4,16-5,9), a stropit cu propriul său sânge şi a sigilat veşnic capacul ispăşirii aflat pe chivotul alianţei (cf. Evr 9,23-26). Deci, din ziua Vinerii mari, omul păcătos care crede în Cristos şi care şi-a mărturisit păcatele lui Cristos, când vine înaintea lui Dumnezeu, nu trebuie să se mai teamă că nu corespunde standardelor cerute, căci Dumnezeu văzând sângele Fiului său de pe capacul ispăşirii, nu se mai uită niciodată la păcatele noastre aşezate în acest chivot, ci se uită numai la sângele lui Isus care a închis şi sigilat pentru vecie, chivotul cu păcatele noastre.  

“Când a luat Isus oteţul, Isus a zis: s-a sfârşit! Şi plecandu-şi capul, şi-a dat duhul” (In 19,30).

În Biblie este un cuvânt: „telestai”; el era scris pe chitanţele de plată de pe vremea lui Isus, şi însemna „plătit în totalitate”. Acest cuvânt „plătit în totalitate”, l-a scris şi Isus pe chitanţa trimisă Tatălui său ceresc, atunci când murind pe cruce a plătit pentru noi, şi a spus: „s-a săvârşit” (In 19,30). De aceea, sfânta Tereza de Calcuta (1910-1997), a spus: "Eu îi aparţin în totalitate lui Isus. De aceea, el are dreptul să mă folosească fără să mă consulte”.

Într-o zi s-a prezentat la poarta paradisului un om care avea mâna stângă mânjită de sânge proaspăt. Cine eşti tu, l-a întrebat îngerul de serviciu? Sunt Dismas, un tâlhar răstignit pentru multe fărădelegi!  Un tâlhar care a săvârşit multe fărădelegi! Cum îndrăzneşti să te prezinţi la poarta paradisului cu mâinile mânjite de sânge? Dar nu este un sânge oarecare, este sângele lui Isus Cristos, împreună cu care am fost răstignit. Pe când eram răstignit lângă Isus, am reuşit să-mi scot mâna din legătoare, şi am cules câţiva stropi care curgeau din coasta lui Isus. Vâzând sângele lui Cristos, îngerul Domnului a îngenuncheat şi i-a permis lui Dismas să intre în paradis.

„Sângele lui Cristos ne curăţă de orice păcat” (1In 1,7).

O Legenda creştină ne povesteşte că, Isus Cristos răstignit, la răstignirea sa, a lăsat să cadă o picătură din sângele său pe o mică floare albă. Această floare se numeşte astăzi “Floarea coroanei”. Atinsă de sângele divin, floarea s-a s-a transformat: imediat s-a colorant în rosu, imediat corola a luat forma coroanei de spini, imediat cele 3 stiluri ale pistilului au luat forma cuielor, iar staminele imediat au luat forma ciocanului.

Ne plac toate relatările frumoase despre cruce, însă rostul lor nu este să ne legene, ci să ne înghiontească. Noi suntem astăzi acele flori în care Isus voieşte să-şi întipărească semnele pătimirii sale, căci semnele pătimirii sunt şi semnele gloriei noastre cereşti. Când la judecată Dumnezeu va vedea semnele pătimirii sale în noi, ne va aşeza lângă el în cer.

Să nu uităm că la înviere Isus a apărut cu semnele pătimirii, ceea ce l-a făcut pe Toma să credă. (cf. In 20,25-28). Să nu uităm că sfântul Macarie (+ 390) l-a refuzat pe diavol, ce era deghizat în chipul lui Cristos, pentru că nu avea semnele pătimirii. Semnele pătimirilor noastre împreună cu Cristos, vor fi semnele după care vom fi recunoscuţi ca oameni creştini de către semeni, dar vom fi recunoscuţi de ucenici ai lui Cristos şi  în cer. De aceea, să ne luăm crucea în fiecare zi şi să-l urmăm pe drumul gloriei sale (cf. Lc 9,23).

                                                                                                             

                                                                                                                        Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la  JOIA MARE  2013

Euharistia, "este izvorul şi apogeul întregii vieţi creştine" (cf. LG 11)

Este Joia Mare şi Sfântă! Este ziua în care Isus a întemeiat tainele Preoţiei şi ale Euharistiei! Este ziua în care Isus ne-a lăsat trupul său jertfit şi sângele lui vărsat pe cruce, în pâinea şi vinul consacrate pe altar!  Este ziua în care Isus ne lasă în Preoţie şi Euharistie întreg tezaurul de haruri de care avem trebuinţă pentru viaţa aceasta şi pentru viaţa veşnică! Este ziua când Isus ne lasă în Euharistie antidotul tuturor relelor şi cheia tuturor binefacerilor! Este ziua în care Isus ne adună într-o unică familie, aşa cum au fost adunate boabele de grâu şi cele de struguri pentru Euharistie. Este ziua când Isus a voit să facă din noi o singură pâine şi un singur vin pentru viaţa lumii.    

“Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că a sosit ceasul ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit” (In 13,1).

Da, Isus, în Euharistie, ne iubeşte "până la sfârşit"! Da, ne iubeşte în toate zilele vieţii noastre şi în veşnicie; ne iubeşte până acolo, încât ni se dăruieşte cu totul pe sine însuşi pentru noi; în Euharistie, Isus ne iubeşte aşa cum ne-a iubit pe cruce, căci Euharistia, este memorilalul jertfei sale de pe cruce (cf. 1Cor 11,26).

Când oamenii vechiului popor ales îl părăseau pe Domnul, pentru închinarea la idoli, Domnul s-a apropiat de ei, s-a coborât la ei în Egipt, ca să-i salveze din sclavie şi din moarte, prin jertfa Mielului său (cf. Ex 12,1-14). Când acelaşi popor ales îl părăsea din nou pe Dumnezeu, Dumnezeu s-a coborât iarăşi la ei, prin Fiul său care a coborât din înălţimi (cf. Lc 1,78), ca să-i mântuiască, făcându-se pe sine “miel de jertfă”. Iar pe când ei se pregăteau ca să-l ucidă, Isus, le-a lăsat Trupul şi Sângele, ca  mâncând ei trupul său şi bând ei sângele său, să învie din morţi şi să ajungă la viaţa cea veşnică (cf. In 6,54); iar întemeind el Preoţia şi Euharistia, în Joia Mare, a voit să-i iubească, să se jertfească pentru ei, şi să-i hrănească cu izvorul şi culmea tuturor harurilor, până la sfârşitul lumii (cf. LG 11).

În seara Joii Sfinte, a început “nunta Fiului de Împărat”, vestită de evanghelie (cf. Mt 22,1-14; Lc 14,15-24), nuntă la care suntem chemaţi şi unul fiecare dintre noi creştinii. Însă veşnicul ospăţ nupţial, a lui Cristos cu noi, Biserica sa, începe de aici de pe pământ prin participarea la ospăţul Cuvântului şi al Euharistiei. Din voinţa lui Cristos, participarea noastră din această viaţă la Ospăţul Cuvântului şi al Euharistiei, devine pentru noi o garanţie sigură a învierii fericite şi a participării la ospăţul cel veşnic (cf. In 6,54). În acest interval de timp, din seara Joii Mari şi până la banchetul veşnic din paradis, Isus şi Biserica sa, îi caută şi-i adună pe toţi aleşii din lume, pentru a le spăla picioarele (cf. In 13,5-9), adică pentru a le ierta păcatele şi pentru a-i hrăni cu Euharistia, pentru ca toţi să fie aflaţi vrednici atunci când va începe veşnicul ospăţul de nuntă.

Mai multe popoare au o legendă, care spune că undeva pe pământ există o mană ascunsă, numită “ambrozia” şi un izvor divin ce nu seacă niciodată, numit “nectar”; potrivit acestei legende, mana ascunsă şi apa acestui izvor divin, au puteri divine şi fac minuni nemaiauzite. Astfel cei morţi aduşi la această mană şi la apa acestui izvor, învie; bolnavii aduşi la această mană ascunsă şi la apa acestui izvor, se vindecă; bătrânii aduşi la această mană ascunsă şi apa acestui izvor, întineresc; nefericiţii şi întristaţii aduşi la mana ascunsă şi la apa acestui izvor, se umplu de zâmbet şi bucurie; flămânzii şi însetaţii aduşi la această mană ascunsă şi la apa acestui izvor, nu mai flămânzesc şi nu mai însetează niciodată.   

Acestă mană ascunsă şi acest izvor divin, din legendă, au existat numai în visurile, dorinţele şi poveştile oamenilor. Însă, Dumnezeu, la plinirea timpului, le-a făcut realitate pentru noi copiii săi, în Taina trupului şi sângelui lui Cristos :”Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte” (Ap 2,17). Sfânta Euharistie este cu adevărat, “ambrozia divină” şi “nectarul divin”, al trupului şi sângelui său minunat, jrtfite pe cruce. Ele sunt cele care învie pe cei morţii, care întineresc bătrânii, care vindecă bolnavii, care îmbucură întristaţii şi care satură pe cei flămânzi şi însetaţi; cu un cuvânt, cele care mântuiesc pe toţi oameni care le primesc, făcându-i veşnic vii, fericiţi, sănătoşi, tineri (cf. In 6,35.54).

Euharistia, astfel a fost constituită de Isus, ca să-i fie omului izvor de împlinire a tuturor dorinţelor bune, şi remediu contra tuturor relelelor.

De aceea sfântul Augustin ne spune că: “Dumnezeu care este înţelepciunea întruchipată, nu a ştiut să ne dea ceva mai bun ca Euharistia; Dumnezeu care fiind atotputernicia întruchipată nu a ştiu să ne dea ceva mai bun ca Euharistia; Dumnezeu care fiind bunătatea întruchipată, nu a ştiut să ne dea ceva mai bun ca Euharistia”.

De aceea, şi Conciliul Vatica II, ne spune că Euharistia este: “Izvorul şi culmea tuturor harurilor” (cf. LG 11). Iată acum un mic chestionar:

Vrei să trăieşti intim unit cu Isus, ca mireasa cu mirele ei? Vino la Euharistie! Mireasa din cartea Cântarea cântărilor, iubind pe mirele ei, îşi dorea mult “să fie sărutată de sărutările gurii lui” (cf. Ct 1,2)! Origene comentând aceste cuvinte, spune: “La banchetul euharistic, Isus “te sărută cu sărutările gurii lui”, şi tot acolo “se lasă sărutat de sărutările gurii tale”.

Vrei să trăieşti în unire cu Isus şi cu toţi oamenii, ca într-o familie, pentru ca şi în ceruri să fii tot o familie cu Isus şi semenii? Vino zilnic la Euharistie! Căci aşa cum multele boabe de grâu şi de struguri, pe altar devin o singură pâine şi un singur vin, tot astfel cei mulţi care se împărtăşesc, devin una cu Cristos şi între ei, în timp şi în veşnicie (1Cor 10,16-17).

Vrei să-ţi împlineşti datoriile de preot, profet şi rege, primite la botez (1Pt 2,9; 2,4-5; SC 14)? Vino zilnic la Euharistie! Venind des la Euharistie, vesteşti lumii moartea şi învierea lui Isus până când el va reveni în slavă (cf. 1Cor 11,26), şi te învredniceşti de domnia veşnică cu el în ceruri.

Vrei să-i aduci lui Dumnezeu adoraţia, lauda, mulţumirea şi cererea cele mai perfecte? Vino zilnic la Euharistie! Părintele Jean-Baptiste Saint-Jure (1588-1657), preot și scriitor iezuit din Franţa, ne spune că dacă am avea atâtea guri câte fire de praf sunt în lume, şi atâtea inimi câte fire de iarbă sunt pe pământ, tot n-am putea adora, lauda, mulţumi şi a cere ceva lui Dumnezeu, cât o putem face printr-o singură sfântă Liturghie”.

Vrei să duci o viaţă curată? Vino la Euharistie! În cartea Psalmilor, se spune că: “Dumnezeu le-a dat oamenilor ca să mânânce pâinea îngerilor” (Ps 78,24-25). Sfântul Ciril al Alexandriei (378-444), comentând acest verset din psalm, spune: “Hrana potrivită îngerilor şi duhurilor de sus, este Cuvântul Tatălui, este Isus Cristos. De aceea, pe acelaşi Cristos, Dumnezeu ni l-a dat şi nouă oamenilor ca hrană în Euharistie, pentru ca şi noi să putem ajunge, încă din această viaţă, la curăţia şi la bucuria îngerilor din cer”.   

Eşti bolnav? Vino la Euharistie!  Sfânta Georgiana (335-373, sora sfântului Grigore din Nazianz (329-390), contractase o boală despre medicii timpului spuneau că este incurabilă. Atunci a intrat într-o biserică, a îngenunchiat în faţa Preasfântului Sacrament al altarului, şi cu lacrimi în ochi l-a rugat pe Isus care “a vindecat orice neputinţă şi boală în popor” (Mt 4,23), să o vindece şi pe ea. Iar încrederea şi speranţa ei nu au au fost înşelate (cf. Rom 5,5), căci ridindu-se din faţa altarului, era complet vindecată.

Eşti slab în faţa păcatului? Vino des şi bine la Euharistie! Sfântul Filip Neri (1515-1595), ne povesteşte despre un tânăr care se lupta greu cu un păcat care îi amăra viaţa, şi căruia i-a recomandat Spovada şi Împărtăşania. De 12 ori s-a spovedit şi s-a împărtăşit şi tot de atâtea ori a fost biruit. A 13 oară, însă a biruit el, reuşind să scape de acel păcat.

Ai duşmani şi multe probleme în viaţă? Euharistia te ajută să le rezolvi bine! Evreii, din prima lectură, prin consumarea cine pascale, formată din pâine azimă şi carne de miel, ambele prefigurări ale lui Isus euharisticul, au scăpat de sclavia egipteană, de duşmani, au biruit în lupte, şi au ajuns cu bine în Ţara promisă. Sfântul Petru de Alcantara (1499-1562), când voia să obţină un ajutor deosebit, oferea trei sfinte Liturghi şi trei sfinte Împărtăşanii, şi dobândea tot ce-şi dorea.

Vreţi multe haruri de la Domnul? Primiţi-l şi vizitaţi-l des pe Isus Euharisticul! Sfântul Ioan Bosco (1815-1888), spune: “Orice veţi cere lui Isus euharisticul, din cele necesare, el vă va da”.  

Vrei să îl birui pe diavol? Vino des la Euharistie!  Iată ce spun sfinţii despre aceasta: Sfântul Ioan Crisostom (354-407): “Euharistia este un foc care îl arde pe diavol”; sfântul Ioan Bosco (1815-1888): “De nimic nu se teme mai mult diavolul decât de împărtăşania bine făcută şi de vizitele frecvente la sfântul Sacrament; Nu uita că Isus este în tabernacol pentru tine”; A sta departe de Euharistie e acelaşi lucru cu a te arunca în braţele diavolului”. sfânta Tereza de Lisieux (1873-1897): “Atunci când diavolul reuşeşte să îndepărteze un suflet de la sfânta Împărtăşanie, şi-a atins scopul”.  

Vrei să-ţi recapeţi bucuria pierdută? Vino la Euharistie! Cunoscutul scriitor şi jurnalist italian, Vittorio Messori (n. 16 aprile 1941), în cartea sa „Cufundaţi în moarte”, ne povesteşte ce i s-a întâmplat într-o zi neoiluministului italian, Luigi Firpo (1915-1989), care pe când era într-o biserică, a văzut intrând acolo un grup de bărbaţi şi femei, toţi îmbrăcaţi sărăcăcios şi cu feţele triste; după ce au primit Euharistia, toţi aceşti oameni au început să cânte cu bucurie: „Eu cred că voi învia; eu cred că prin acest trup al meu îl voi vedea pe Mântuitorul”!

Venerabilul preot şi călugăr spaniol, iezuitul Thomas Sanchez (1550-1610), a spus: “În sfânta Euharistie, primim comori atât de minunate, daruri atât de scumpe, bunuri atât de trebuincioase pentru viaţa de aici şi pentru viaţa veşnică, că pentru a le crede ne trebuie virtutea credinţei. Şi aşa cum din mări şi oaceane poţi scoate oricâtă de multă apă voieşti fără a le seca, tot astfel din Euharistie poţi scoate haruri şi ajutoare cât voieşti, fără a o epuiza”.

Monseniorul Louis-Gaston Adrien de Segur (1820-1881) , spunea: “Cea mai mare nenorocire care i se poate întâmpla unui suflet, este aceea de a face o Împărtăşanie sacrilegă; iar a doua mare nenorocire care i se poate întâmpla unui suflet, este aceea de a nu primi sfânta Împărtăşanie atunci când poate să o facă”.

Închei cu un gând al sfintei Tereza de Lisieux (1873-1897), care spune aşa: “Dacă lumea ar cunoaşte valoarea Euharistiei, intrarea în biserici ar trebui să fie controlată de forţe de ordine”!

                                                                                                                   Pr. Ioan Lungu