Reflecţie la Solemnitatea Tuturor Sfinţilor - 2013

"Fiţi desăvârşiţi, precum este desăvârşit Tatăl vostru ceresc" (Mt 5,48)

Luna octombrie a fost luna culesului roadelor de pe câmp, din livezi, din vii; intrând în luna noiembrie, oamenii încep să se bucure de roadele muncii lor din anul respectiv. Acest aranjament al lui Dumnezeu a lucrurilor din natură ne face să ne gândim la un alt aranjament al lui Dumnezeu din planul spiritual al lucrurilor, la culesul roadelor spirituale şi la bucuria lor din împărăţia cerurilor.

În portul mântuirii, în locul fără lacrimi şi durere, în locul fără diavol şi moarte (cf. Ap 21,4), au ajuns deja mulţi oameni din toate naţiunile şi rasele, din toate popoarele şi limbile. Prin sărbătoarea de la 1 noiembrie, Biserica aduce un omagiu solemn celor care, urmând chemarea lui Dumnezeu, au împlinit cuvântul lui Cristos: "Fiţi desăvârşiţi, precum este desăvârşit Tatăl vostru ceresc" (Mt 5,48), şi în acelaşi timp ne cheamă şi pe noi la această realizare.

Este o poveste frumoasă care ne spune că, odată, un cocor care vâna broaşte într-o baltă murdară s-a întâlnit cu o frumoasă lebădă regală.

"Bună ziua!"

"Bună ziua!"

"Ce faci, cocorule?", a întrebat lebăda.

"Prind broaşte pe balta asta murdară! Dar tu ce faci, de unde vii?, a întrebat cocorul pe lebădă.

"Vin din cer, de la Dumnezeu!", i-a răspuns lebăda.

"Şi cum este în cer?", a reluat cocorul.

"Nespus de frumos! Îţi stă mintea în loc; aşa ceva nu s-a mai auzit, şi nici nu s-a mai văzut!"

"Ia, spune-mi tu mie, dragă lebădă, în cer acolo, la Dumnezeu, ai văzut tu broaşte?"

"Nu-mi amintesc să fi văzut aşa ceva acolo!"

"Atunci, ştii ce, nu mă interesează un rai fără broaşte!"

Cocorul şi lebăda din această poveste trăiesc astăzi printre noi, oamenii, printre noi, creştinii. Mulţi dintre oamenii de astăzi, asemenea cocorului din poveste sau ca un anume "Ivan", dintr-o poveste a lui Ion Creangă, întreabă dacă în rai există broaşte, adică alcool, distracţii lumeşti, desfrâu etc. Normal că aşa ceva nu pot exista în rai. Acolo sun bunuri şi bucurii care depăşesc infinit cele pe care le gustă oamenii de pe pământ.

În timp ce oamenii amăgiţi de diavol, caută bucuriile şi plăcerile care nu satură şi nu umplu sufletul; căci, după cuvântul sfântului Augustin (354-430), Dumnezeu astfel a constituit inima omului, pentru ca nimic şi nimeni să n-o încapă, decât el însuşi; cei credincioşi îl cred pe Dumnezeu care le-a vorbit prin Cristos şi Duhul Sfânt şi caută bucuriile cereşti, renunţând la tot ceea ce i-ar împiedica ca să ajungă acolo. Cei buni îl iubesc pe Dumnezeu cel întreit şi unic, chiar mai mult decât pe tata, pe mama, pe fratele, pe sora, pe soţia, pe soţul, pe copiii şi rudele, pe vite şi ogoare, pe ranguri şi funcţii, pe sănătate şi viaţa lor proprie; se leapădă de sine şi îşi ia crucea în fiecare zi şi merg după Isus (cf. Lc 9,23; 14,26).

Oamenii care au ales să-l caute pe Dumnezeu şi împărăţia lui se aseamănă cu oamenii din evanghelie, care căutau comori de mare preţ şi mărgăritare frumoase; şi, în momentul când le-au găsit, au lăsat totul şi au vândut toate şi le-au procurat (cf. Mt 13,44-46).

Orice împărăţie, orice regat, orice ţară au o constituţie după care se conduc. Evanghelia de astăzi ne prezintă constituţia împărăţiei lui Dumnezeu, redactată pentru noi de Isus în opt puncte.

Vă prezint în continuare cele opt puncte ale Constituţiei lui Dumnezeu, Constituţia Fericirilor, dar şi înţelesurile lor:

1. "Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor" (Mt 5,3). Omul care împlineşte acest punct al Constituţiei împărăţiei cerurilor, atât de mult crede şi iubeşte împărăţia cerurilor; atât de mult iubeşte bogăţia sa, că singur se lipseşte de orice bun pământesc, pentru a şi-o procura. Pentru Isus, noi am fost comoara de mare preţ. De dragul nostru şi al mântuirii noastre, Isus din bogat s-a făcut sărac, pentru ca noi să ne îmbogăţim (2Cor 8,9). Pentru noi comoara trebuie să fie Isus şi împărăţia lui. Iată ce ne spune sfântul Paul: "De dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos şi să mă aflu în el" (Fil 3,8); la fel au făcut şi apostolii: "Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat" (Mt 18,27); la fel a făcut şi căutătorul de comori din evanghelie (cf. Mt13,44-46). La fel au făcut şi sfinţii: Antonie cel Mare (251-356); Paul Pustnicul (230-335); Francisc din Assisi (1181-1226) şi Clara de Assisi (1193-1253); ei, după exemplul lui Cristos, din bogaţi, s-au făcut săraci, pentru a-i putea sluji mai bine lui Dumnezeu. Deci, săraci, nu sunt calicii lumii care aleargă cu disperare după cele pământeşti; ci săraci sunt aceia care, având bunuri, de bună voie se leapădă de ele, de bună voie se fac săraci, de dragul lui Isus şi al împărăţiei sale.

2. "Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi consolaţi" (Mt 5,4). Omul care împlineşte acest punct al Constituţiei împărăţiei cerurilor atât de mult crede şi iubeşte împărăţia cerurilor, că aici pe pământ plânge de dorul venirii ei. Plânge din cauza păcatelor care întârzie venirea ei. Plânge şi pentru că alţii nu o primesc şi nu o aşteaptă. De această durere a plâns Isus, a plâns Paul, au plâns apostolii şi plâng toţi păstorii de suflete. Deci, nu toţi oamenii care plâng pe această lume sunt numiţi fericiţi, ci numai cei care plâng de dorul lui Isus, de dorul împărăţiei cerurilor, de durerea păcatelor. Aşa cum Isus a plâns pentru păcatele Ierusalimului şi ale lumii întregi în Ghetsimani şi Ierusalim (cf. Lc 19,41; 22, 44 ); tot astfel fiecare iubitor şi doritor de împărăţia cerurilor, trebuie să-şi plângă păcatele. Petru a înţeles aceasta şi şi-a plâns amar păcatul trădării (cf. Mt 26,75), iar Isus după înviere l-a reabilitat. Paul şi-a plâns şi el păcatul prigonirii (cf. 1Cor 15,9), şi Dumnezeu l-a reabilitat şi pe el. De fapt pe toţi păcătoşii care-şi plâng păcatele Dumnezeu îi reabilitează. Să ne gândim numai la câţiva sfinţi iviţi din plângerea păcatelor: Maria egipteanca (344-421), Taisa egipteanca (sec. IV), Pelagia din Antiohia (+ 390), Augustin din Hippona (354-430), Margareta din Cortona (1247-1297), Francisc din Assisi (1181-1226) etc.

3. "Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul" (Mt 5,5). Omul care împlineşte acest punct al Constituţiei împărăţiei cerurilor atât de mult crede şi iubeşte blândeţea lui Isus şi a împărăţiei sale, că se face blând în ciuda firii sale violente şi a violenţelor de care are parte. Cine a fost oare mai puternic ca Isus, că duşmanii lui numai cât au întrebat de el au şi căzut seceraţi la pământ (cf. In18,6)? Dar el din dragoste faţă de Tatăl şi din dragoste faţă de noi şi de mântuirea noastră, s-a făcut blând ca un miel dus la înjunghiere (cf. Fap 8,32). Nu toţi blânzii pământului care aşa au venit pe lume sunt fericiţi; ci numai aceia care, de dragul împărăţiei cerurilor, deşi aprigi din fire, ca Moise (cf.Num 12,3), ca Ieremia (cf. Ier 11,19), ca Paul (cf. 2Cor 10,1), ca Francisc de Sales (1567-1622), se fac ei blânzi, după modelul leului din tribul lui Iuda, Isus (cf. Ap 5,5), care a fost blândeţea întruchipată (cf. Is 53,7-8).

4. "Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei vor fi săturaţi" (Mt 5,6). Omul care împlineşte acest punct al Constituţiei împărăţiei cerurilor atât de mult crede şi iubeşte dreptatea împărăţiei cerurilor, că o caută numai pe ea şi nu-l mai interesează dreptatea omenească şi trecătoare.

De dragul nostru şi al mântuirii noastre, pe Isus l-a interesat numai cum să împlinească dreptatea divină (cf. Mt 3,15). Avea putere să-şi facă singur dreptate în relaţia cu fariseii, cărturarii şi călăii, dar l-a lăsat pe Tatăl să-i facă dreptate şi i-a făcut-o, mântuindu-ne pe noi. Nu toţi căutătorii de dreptate din lume şi nu toţi cei care îşi fac singuri dreptate sunt fericiţi; ci numai acei care caută şi aşteaptă dreptatea lui Dumnezeu vor fi fericiţii îndestulaţi. Dacă legile civile îi interzic omului să-şi facă singur dreptate, cu atât mai mult interzice Legea divină. De aceea, Isus a spus să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi chiar să le facem bine (cf. Mt 5,44), pentru a lăsa dreptatea în mâinile sale, căci el este dreptatea noastră (cf. 1Cor 1,30). Toţi drepţii de la Abel încoace, care au suferit pe nedrept, aşteaptă dreptatea lui Dumnezeu, care în vedere ceva mai bun pentru ei (cf. Evr 11,40); la sfârşit, Dumnezeu îi va separa pe cei răi de cei buni şi-i va trimite pe cei răi în osânda veşnică, iar pe cei drepţi în bucuria veşnică (cf. Mt 25,46).

5. "Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire" (Mt 5,7). Omul care împlineşte acest punct al Constituţiei împărăţiei cerurilor atât de mult crede şi iubeşte mila lui Dumnezeu, că de bună voie lasă orice scuză şi se face milostiv. Aşa cum Isus s-a făcut milostiv cu noi, cei care nu meritam milă, căci l-am răstignit prin păcatele noastre (cf. Rom 5,8-10), tot astfel noi trebuie să ne facem milostivi, cu toţi cei care nu merită milă. Nu toţi cei care fac milă cu alţii, aşa cum făceau fariseii şi cărturarii, pentru slava lor şi umilirea săracului, sunt fericiţi; sau cei care fac milă din furat şi înşelat; ci numai aceia care fac mila şi cu cei care nu merită, şi în secret, pentru a nu fi spre slava lor, ci spre slava lui Dumnezeu (cf. Mal 1,8; Mt 6,1-6); nu spre umilirea săracului, ci spre onoarea lui: Isus spunea oamenilor să nu spună nimănui cine l-a ajutat (cf. Mt 8,4); sfântul Nicolae de Mira (280-345) arunca ajutorul lui în curtea săracului, fără să fie văzut; sfântul Ioan Milostivul (+ 620) dădea milostenie şi la cei care îl înşelau; sfinţii Venceslau (907-929), Ludovic al IX-lea (1214-1270), Elisabeta de Turingia (1207-1231) mergeau deghizaţi să împartă ajutoare, fără fie remarcaţi. Aceasta este milostenia, care îţi deschide poarta spre mila veşnică a lui Dumnezeu.

6. "Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu" (Mt 5,8). Omul care împlineşte acest punct al Constituţiei împărăţiei cerurilor atât de mult crede şi iubeşte puritatea lui Dumnezeu şi a împărăţiei sale, că renunţă singur la orice formă de necurăţie a gândurilor, a privirilor, a auzului, a vorbirii şi a faptelor, pentru a se face imagine a acestei împărăţii (cf. Lc 20,35), şi cât mai asemănători lui Isus, "Crinul văilor" (cf. Ct 2,1), de care vor sta alături în veşnicie. Nu toţi cei care trăiesc solitari sunt fericiţi; unii trăiesc cast pentru că au venit pe lume fără această putere; alţii că au fost făcuţi eunuci de boli sau de oameni; ci numai aceia care au ales să fie curaţi pentru împărăţia cerurilor şi pentru promovarea ei în lume (cf. Mt 19,11-12); numai cei curaţi cu inima, numai cei care de dragul lui Isus şi al împărăţiei sale, deşi puteau să se întineze, nu au făcut-o; numai cei care s-au păzit nu numai de întinare trupească, ci şi întinare a minţii, a gândurilor, a privirilor, a auzul, a vorbirii, a atingerilor, a apropourilor etc.; numai cei care au luptat ca să rămână curaţi, ca Francisc din Assisi (1181-1226), care s-a aruncat într-o tufă de spini; ca Bernard of Clairvaux (1090-1153), care s-a aruncat în lacul îngheţat pentru a învinge o ispită murdară; ca Iosif care a preferat să fie aruncat în închisoare (cf. Gen 39,7-20), numai ca să rămână curat; ca Baldwin de Flandra (1171-1206) care s-a lăsat mutilat decât să încalce jurământul matrimonial; ca martirii din Coreea care s-au lăsat răstigniţi decât să consimtă păcatului de sodomie cerut de regele lor păgân etc.

7. "Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu" (Mt 5,9). Omul care împlineşte acest punct al Constituţiei împărăţiei cerurilor atât de mult crede şi iubeşte pacea divină, că, de dragul lui Isus şi de dragul împărăţiei cerurilor, renunţă singur şi de bunăvoie la orice formă de război cu Dumnezeu şi cu semenii săi. Nu toţi cei care nu poartă război sunt fericiţi. Unii sunt paşnici din cauza lipsei de energie, alţii din cauza bolii, din cauza dezinteresului; numai cei care se fac ei pacifici de dragul lui Dumnezeu şi al împărăţiei sale sunt numiţi fericiţi; Isus este Dumnezeu în veci, are puteri divine, are legiuni de îngeri, dar de dragul nostru a renunţat la ele şi s-a făcut paşnic cu toţi: cu prietenii şi cu duşmanii; chiar pe Iuda, care îl vindea şi-l dădea la moarte, l-a numit "prieten" (cf.Mt 26,50). Din dragoste faţă de Dumnezeu, deşi puteau să se răzbune, sfinţii au preferat să rămână paşnici: David nu l-a pedepsit pe Şimei care îl blestema (cf. 2Sam 16,5-14); sfântul Ioan Gualberto (+ 1073), l-a iertat pe ucigaşul fratelui său; un copil, l-a iertat pe ucigaşul părinţilor săi şi i-a dus flori de ziua lui etc.

8. "Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate, pentru că a lor este împărăţia cerurilor" (Mt 5,10). Omul care împlineşte acest punct al Constituţiei împărăţiei cerurilor atât de mult crede şi iubeşte răsplata veşnică pregătită de Dumnezeu celor credincioşi, că de bunăvoie primeşte suferinţa, prigoana şi moarte, numai ca să ajungă acolo. Dar nu toţi persecutaţii şi cei care suferă în lume sunt fericiţi; unii sunt pentru persecutaţi şi pentru că sunt hoţi, delicvenţi (cf. 2Pt 4,15-16); nu aceştia sunt fericiţi, ci numai aceia care au ales să sufere de dragul lui Cristos şi al împărăţiei sale, care puteau să scape de suferinţe şi moarte, dar de dragul lui Dumnezeu şi al împărăţiei sale n-au făcut-o: ca preotul Eleazar (cf. 2Mac 6,18-19); ca cei 7 fraţi Macabei (cf. 2Mac 7,1-42); ca sfântul Ignaţiu de Antiohia (30-117); ca sfântul Foca (+ 403); ca fetiţa care, putând să fie vindecată, a refuzat pentru a suferi cu Isus; ca toţi martirii ştiuţi şi neştiuţi, care putând să scape prin renegarea credinţei, de dragul lui Dumnezeu şi a împărăţiei sale nu au făcut-o.

Numai oamenii care au trăit după această constituţie a împărăţiei cerurilor au intrat în cer, iar aceştia nu sunt puţini, căci sunt o mulţime imensă care nu poate fi numărată (cf. Ap 7,9). Numai oameni care vor trăi după această Constituţie vor auzi cuvintele: "Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că mare va fi răsplata voastră în ceruri" (Mt 5,12); "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, spune Domnul, şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28), şi vor spori numărul aleşilor. Numai cei curaţi cu inima se bucură de vederea lui Dumnezeu, faţă-n faţă, ne spune lectura a doua de astăzi (cf. 1In 3,1-3). Numai cei care şi-au păstrat mâinile nepătate şi inima curată stau acum pe muntele Domnului şi în locul cel sfânt al său, ne spune psalmistul astăzi (cf. Ps 23,2-2).

Prin sărbătoarea de astăzi cu sfinţi din toate neamurile, popoarele şi limbile; cu sfinţi din ambele sexe şi din toate vârstele; cu sfinţi din toate categoriile sociale, începând de la regi până la cerşetori, cu sfinţi pe care nimeni nu poate să-i numere, Biserica ne spune că sfinţenia la care Dumnezeu ne cheamă pe toţi oamenii este posibilă şi chiar uşor accesibilă tuturor, de vreme ce Cristos a murit şi a înviat şi de vreme ce aşa mulţime de oameni a realizat-o. Acest adevăr l-a făcut pe sfântul Augustin să exclame: "Dacă atâţia şi atâtea au putut, eu de ce nu aş putea"? Şi a putut. Şi noi vom putea dacă voim.

O istorioară ne vorbeşte despre un melc care încerca să se urce într-un vişin, într-o zi de primăvară rece şi cu vânt. Vrăbiuţele de pe copacul vecin se distrau din plin urmărindu-l cum se căţăra. Apoi una din ele zbură înspre el şi îl întrebă: "Oare nu vezi că în pom nu sunt vişine?" Fără ca să-şi întrerupă urcuşul, melcul a răspuns: "Când voi ajunge acolo sus, vor fi!"

Numai când vom ajunge acolo sus, în cer; numai după ce ne vom fi ostenit toată viaţa să semănăm şi să culegem roade de credinţă, ne vom bucura de ele pentru veşnicie, aşa cum acum toamna ne bucurăm de roadele grădinilor, livezilor şi viilor, pentru care am muncit tot anul. Până la roadele bucuriilor veşnice, este frig, bate vânt, este nevoie de efort susţinut şi suferim. Lumea ne va lua în râs şi chiar ne va împiedica. Dar Scriptura ne încurajează pe toţi, spunându-ne: "Priviţi la agricultor: el speră să adune rodul preţios al pământului, aşteptând cu răbdare ploaia cea timpurie şi cea târzie. Fiţi, deci, şi voi răbdători şi întăriţi-vă inimile, pentru că venirea Domnului este aproape" (Iac 5,7-8). "Fraţilor, eu sunt convins că suferinţele timpului de faţă nu înseamnă nimic în comparaţie cu măreţia care va fi descoperită în noi" (Rom 8,18). Deci, curaj, se poate, şi se merită orice efort pentru a ajunge în împărăţia cerurilor!

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica 30 de peste an – C

„Când strigă cel sărman, Domnul îl ascultă” (Ps 34,7)

Domnul Isus, care îşi continuă urcarea la Ierusalim, vrea să ne înveţe astăzi calea cea mai scurtă spre patria cerească şi spre mântuire, şi care este umilinţa, ne spune parabola a doi oameni care s-au dus la templu să se roage; unul era fariseu şi celălalt era vameş. Nu s-ar fi putut găsi doi oameni mai diferiţi decât aceştia. Fariseul se afla pe treapta cea mai de sus a scării religioase. Vameşul se afla pe treapta cea mai de jos. Şi într-adevăr fariseul respecta legea şi făcea şi ceva în plus, iar vameşul era într-adevăr un călcător de Lege, şi care nu împlinea nici măcar minimul necesar.

Ce ne surprinde pe toţi la această parabolă, este verdictul dat de Isus: Vameşul cel rău s-a întors îndreptăţit acasă; ia fariseul, căutător atent al Legii, nu. De ce? Pentru că tot cel care se înalţă va fi smerit, iar tot cel care se smereşte va fi înălţat (cf. Lc 18,14).

Dumnezeu este singura fiinţă perfectă şi nemărginită din întreg universul, şi care ar fi îndreptăţit să se laude cu realizările sale, dar nu a făcut-o şi nici nu o face. Şi când un om, ca de exemplu fariseul, care este o fiinţă mărginită, şi pe deasupra căzută şi în păcat; când o fiinţă mărginită şi păcătoasă, care trăieşte numai din mila şi bunătatea lui Dumnezeu, vine şi se crede deasupra tuturor oamenilor, şi chiar egal cu Dumnezeu, aşa cum se credea şi satana; o fiinţă care nu recunoaşte că tot ceea ce este, are şi ceea ce realizează este numai darul lui Dumnezeu; o fiinţă care prin lauda lui diabolică fură din cinstea rezervată numai lui Dumnezeu, este normal ca acea fiinţă care se crede a fi egal cu Dumnezeu, să fie lăsată de Dumnezeu cu mâinile goale.

Nimeni nu se poate îndreptăţi singur în faţa lui Dumnezeu, căci groapa în care ne-a aruncat satana prin păcat este prea mare; că datoria lăsată nouă de Adam este incalculabilă; că veninul strecurat în noi de satana, prin păcat, nu are antidot pe pământ; iar puterile noastre au fost paralizate. Scăparea noastră poate veni numai de la mila şi ajutorul lui Dumnezeu.

Este o poveste hazlie, în care doi oameni naivi au nimerit în mijlocul unui „nisip mişcător”. Unul dintre ei şi-a dat seama că nu au cum scăpa de acolo fără un ajutor de afară. Celălalt, însă, a zis că el se va apuca de părul capului, se va trage singur afară; apoi va căuta o frânghie de salvare şi îi i-o va întinde şi celuilalt. Nimic mai fals. Nimeni nu se poate scoate dintr-o prăpastie, trăgându-se de păr în sus. Ca acel mare naiv din această poveste, a fost fariseul mândru care credea că se poate salva singur, prin puterile şi faptele sale, prin care se lăuda. Dar, ca acel naiv din povestea noastră, este şi orice om mândru care nu aleargă la Dumnezeu pentru mântuirea lui.

Vameşul a realizat din prima că, este o fiinţă mărginită şi păcătoasă, că este o fiinţă fără putere şi posibilităţi, că este o fiinţă care nu se poate salva singură, că este o fiinţă care nu merită nici măcar să ridice ochii spre Dumnezeu cel sfânt, că este o fiinţă care are mereu şi la orice pas nevoie de harul şi iertarea lui Dumnezeu; de aceea, şi-a exprimat cu umilinţă toate aceste limite ale sale, şi cu lacrimi în ochi, din cel din urmă loc, a strigat: „Dumnezeul meu, ai milă de mine, păcătosul!” (Lc 18,13).

Este normal ca acea fiinţă, care plecându-se pe sine până la pământ, care abia îşi şoptea rugăciunea lui de iertare, pentru a lăsa să se vadă numai măreţia şi iubirea lui Dumnezeu, pentru a lăsa loc să se audă numai glasul său atotputernic, să primească iertarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Prima lectură ne spune că: „Rugăciunea celui sărac străbate norii” (Sir 35,21). Iar psalmistul de astăzi ne spune: „Când cel sărac strigă, Domnul îl ascultă” (Ps 34,7).

Sfântul Bernard (1091-1153), le răspunde celui care se plânge că se roagă şi nu este ascultat: „Nu fără motiv nu eşti ascultat. Eşti stăpânit de mândrie: de mândria inimii, de mândria gurii, de mândria minţii, de mândria faptei, de mândria îmbrăcămintei, de mândria averii. Şi nu priveşti la Isus, la naştere sa smerită, la părinţii săi smeriţi, la grajdul său smerit, la localitate sa smerită, la păstori smeriţi, la apostolii săi smeriţi, la cruce smerită, la tabernacolul său smerit, la sufletele smerite în care intră” (cf. In Cantica 54,8).

Diavolul, îşi pierde orice putere în faţa umilinţei omului. Un bătrân călugăr din Tebaida Egiptului, mergea într-o zi să-şi vândă rogojinile. Pe drum s-a întâlnit cu un om posedat şi în chinuri. Cum l-a văzut satana pe călugăr, a venit şi i-a tras o palmă. Dar, călugărul liniştit, după porunca lui Isus, a întors şi celălalt obraz. Văzând smerenia călugărului, diavolul şi-a părăsit victima, şi a fugit. Numai Dumnezeu ştie câţi diavoli putem alunga din noi şi din alţii, când ne umilim, şi ştim să întoarcem şi celălalt obraz (cf. Mt 5,39).

Un alt călugăr bătrân din Tebaida Egiptului, le spunea novicilor săi: „Parabola vameşului şi a fariseului, ne arată că smerenia mântuieşte fără multe fapte şi fără multe cuvinte; iar mândria pierde pe om, chiar dacă are multe fapte şi multe cuvinte”.

Fariseul, şi orice om mândru, care se umflă ca să apară el în prim plan, şi nu Dumnezeu, fără de care nimic nu este cu putinţă (cf. In 15,5), şi nu Dumnezeu care i-a dat harul său (cf. 1Cor 15,10), se aseamănă cu măgarul împodobit al unui om bogat, dintr-o povestire a fabulistului rus, Ivan Andreievici Krîlov (1769-1844); măgarul din această fabulă, împodobit cu şea frumoasă de stăpânul său, se lăuda că oamenii îl aplaudă pe el şi nu pe stăpânul său. Şi, într-o seara, după ce stăpânul i-a luat şeaua de pe el ca să poată dormi mai bine, el în loc să se culce, a ieşit prin localitate ca să primească laudele oamenilor; când oamenii au văzut un măgar slobod prin localitate, în loc de laude, l-au cocoşat în bătaie; atunci a înţeles el că pentru el era doar bătaia, iar aplauzele erau pentru stăpânul său. Tot aşa şi fariseul şi mulţi alţi oameni, nu înţeleg că pentru ei este ocara, iar pentru Dumnezeu lauda; iar dacă întâmplător au ceva bun în ei, este numai darul lui Dumnezeu, căruia trebuie să-i dea toată lauda. „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1Cor 4,7).

Scriptura ne vorbeşte de nişte farisei convertiţi: Nicodim, Iosif din Arimatea, şi Paul. Să-l analizăm puţin pe sfântul Paul, căci el ne vorbeşte în lectura a doua de astăzi (cf. 2Tim 4,6-18). Paul, împreună cu Barnaba, predicau odată la Listra; după ce prin puterea lui Dumnezeu, au vindecat acolo un olog, localnicii au început să strige: „zei, în chip de oameni, s-au coborât la noi”, şi voiau să le aducă jertfe. Dar ei, a folosit această ocazie pentru a se arăta nişte „mici slujitori” ai credinţei, pentru a-l preamări pe Dumnezeu în faţa păgânilor, ca aceştia să lase zeii şi să vină la Dumnezeul adevărat (cf. Fap 14,8-18).

Dacă vom privi în Scriptură, vom vedea că sfântul Paul în toată viaţa sa de după convertire, „a crescut mic”, a crescut în umilinţă. De fapt şi numele de Paul, înseamnă „cel mic”. Astfel: în anul 59, spunea: „Sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli” (1Cor 15,9); în anul 64, spunea: „Sunt cel mai neînsemnat dintre toţi creştinii” (Ef 3,8); iar în anul 65, spunea: „Sunt cel mai păcătos dintre toţi oamenii” (1Tim 1,15).

Şi pentru că toată viaţa şi-a dat silinţa „să crească mic”, adică să fie smerit, Dumnezeu l-a întărit să predice evanghelia, să ducă lupta cea bună, să-şi păstreze credinţa; apoi Dumnezeu, i-a fost mereu alături, l-a scos din „gura leului”, l-a scăpat şi de orice rău, l-a mântuit şi l-a condus la împărăţia cerească (cf. 2Tim 4,6-18). Asta va face Dumnezeu cu orice om care va alege să trăiască smerit în această viaţă.

Şi dacă se întâmpla, ca unii oameni smeriţi, să nu poată opri laudele oamenilor, ei asemenea sfântului Francisc din Assisi (1181-1226), le îndreptau pe toate spre Dumnezeu, care a ales să fie cinstit prin viaţa şi activitatea umililor săi; aceştia, deşi oameni simpli, neputincioşi, şi imperfecţi, au fost aleşi de Dumnezeu pentru a-i da de ruşine pe ci mândri (cf. 1Cor 1, 26-31).

Ca să devenim smeriţi, trebuie mai întâi să cunoaştem bine bunătatea lui Dumnezeu şi starea noastră de păcătoşenie (cf. Ap 3,17), fără a ne compara cu alţi păcătoşi; apoi, privind la Isus răstignit, să cunoaştem bine suferinţele lui pentru păcatele noastre, şi apoi să cunoaştem bine nevoia noastră de convertire şi pocăinţa. Lipsa unei dintre aceste cunoaşteri, dă naştere orgoliului pierzător. Căci, pe acela care îşi pune singur lanţuri pentru păcatele sale, adică se recunoaşte păcătos şi face pocăinţă, Dumnezeu îl dezleagă, îl iartă, şi îl duce în cer alături de el, şi de vameşul cel smerit.

Călugării din Tebaida Egiptului, spuneau că dacă însuşi satana, ar rosti cu umilinţă rugăciunea vameşului: „Dumnezeul meu, ai milă de mine, păcătosul!” (Lc 18,13), ar deveni iarăşi înger strălucitor. Cu atât mai mult noi, dacă vom rosti deseori şi cu umilinţă această rugăciune, vom fi iertaţi şi mântuiţi.

Brentano Clemens Wenceslaus de La Roche (1778-1842) a fost un scriitor german. A avut un suflet mândru şi zbuciumat. După multe erori s-a întors la Dumnezeu. A găsit mare mângâiere în rugăciunea vameşului. Adesea spunea: „Reluarea rugăciunilor şi învăţăturilor primite de la mama, au fost singura mea scândură de salvare. Restul nu mi-a slujit la nimic”.

Dumnezeu, ne spune toate acestea, prin Siracide, prin psalmistul de astăzi, prin sfântul Luca şi prin sfântul Paul, pentru ca noi să fugim de cel mai greu şi cel mai devastator dintre păcate, mândria; mândria care a pierdut deopotrivă îngeri şi oameni; şi, apoi, ne chemă să îmbrăţişăm umilinţa, care i-a înălţat pe toţi cei care s-au făcut mici şi smeriţi, ca: Abel, Iacob, Moise, Iosue, Ghedeon, David, Maria, Iosif, Paul, Isidora, Francisc din Assisi, Tereza Pruncului Isus. etc.

Dar prin lecturile de astăzi şi prin autorii lor, Dumnezeu ne mai spune ceva: ne mai spune că trebuie ca în lumea în care trăim, să fim vestitori şi mesageri ai acestor adevăruri, aşa cum au fost şi ei. Căci a ne păstra credinţa, ca şi pentru Paul, înseamnă a o vesti şi a o mărturisi. De aceea, cântul de la evanghelie, ne spune: „Dumnezeu a împăcat lumea cu sine prin Cristos, iar nouă ne-a încredinţat misiunea de a vesti lumii împăcarea” (2Cor 5,8). Să mergem şi să vestim mesajul mântuitor al acestor sfinte lecturi de astăzi!

                                                                                                                             Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica XXX  de peste an – C

„Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!“ (Lc 18,13).

Dacă vom privi la categoriile oameni pe care le-a întâlnit Isus în drumul său din Galileea până la Ierusalim, din ţinutul păcatului până în ţinutul laudelor lui Dumnezeu, vom vedea şi vom deosebi trei feluri de oameni: oameni care nu-l cunosc pe Dumnezeu şi nu îl cinstesc; oameni care deşi nu-l cunosc bine pe Dumnezeu, dar care se convertesc şi îl cinstesc corect; şi oameni care deşi îl cunosc pe Dumnezeu, dar care refuză să-l cinstească corect, din cauza mândriei care îi stăpâneşte.  

Evanghelia de astăzi ne prezintă ultimele două din aceste categorii de oameni: oameni care deşi nu-l cunosc bine pe Dumnezeu, dar care se convertesc şi îl cinstesc corect, ca vameşul; şi oameni care deşi îl cunosc pe Dumnezeu, dar care refuză să-l cinstească corect, din cauza mândriei, ca fariseul.   

Chiar de la început trebuie să spunem că, apelativul de „fariseu”, nu este un nume care li s-a dat, ci este un nume pe care fariseii şi l-au luat singuri. Fariseii, care se credeau „clasa de sus”, „clasa conducătoare”, care „se credeau drepţi şi îi dispreţuiau pe alţii” (Lc 18,9), şi-au luat singuri numele de „farisei”. În limba ebraică, cuvântul „fariseu”, înseamnă „om pus deoparte”, „om separat de păcătoşi”, „om sfânt”. Însă, prin numele pe care fariseii şi l-au luat, l-au sfidat pe Dumnezeu, care singur este drept, care singur este mare, care singur este sfânt. Prin acest abuz, fariseii nu se deosebeau cu nimic de păgânii care se numeau pe ei înşişi „dumnezei” şi pretindeau onoruri şi plecăciuni. Isus însuşi spune despre ei că le plac ca să se plece oamenii în faţa lor şi să-i numească „rabi” şi „povăţuitori” (cf. Mt 23,7.16). Prin aceasta ei, au uzurpat onoarea Tatălui căruia singur trebuie să i se închine oamenii (cf. Mt 4,10; au uzurpat onoarea Fiului, care singur este Învăţătorul (cf. Mt 23,8); au uzurpat onoarea Duhului, care singur este povăţuitor spre adevăr (cf. In 16,13).

Din punctul acesta de vedere, am putea spune că, fariseul s-a dus la templu, aşa cum un rege se duce în vizită la un alt rege. Şi aşa cum regii la întâlnirile lor îşi etalează unii altora realizările şi performanţele, tot astfel şi fariseul îşi etala în faţa lui Dumnezeu realizările şi performanţele sale materiale şi spirituale, uitând că este un simplu om, şi un sărman păcătos (cf. Ps 53,3; Rom 3,12).

Cine se raportează numai la alţi păcătoşi, va găsi mereu unul mai mare decât el şi motiv de a nu se îndrepta. Cine se raportează la alţi păcătoşi, v-a spune mereu că nu este prea păcătos; de exemplu, va spune: am înjurat „numai de 3 ori pe zi”, ca şi cum lui i-ar fi fost permis să o facă de mai multe ori; am lipsit de la biserică „numai de două ori pe lună”; am furat „numai o pensie”, ca şi cum el ar fi fost bun şi că ar trebuit să fie premiat că a păcătuit „aşa de puţin”. etc. Dar, ca să ne osândim, oare de câte păcate de moarte este nevoie? De 100, de 50, de 30, de 20, de 10, de 2? Ca cineva să se osândească, are nevoie de numai un singur păcat de moarte, neiertat, în toată viaţa! Şi tu care ai „numai 3”, sau mai multe pe zi, ce vei face? Crezi că pentru tine este o lege aparte? Nu te înşela, ci converteşte-te cât mai ai timp, şi fă pocăinţă atâta timp cât Dumnezeu mai este milostiv cu tine, căci numai pe pământ se pot ierta păcatele (cf. Mc 2,10).

Dar cine se raportează la Dumnezeu cel sfânt, îşi va plânge mereu păcatele, şi se va căi şi pentru un singur păcat săvârşit. Să nu ne jucăm cu păcatul. A fost şi este cea mai mare catastrofă din univers. A pierdut îngeri şi oameni deopotrivă.

Dreptatea divină este necruţătoare cu păcatul, care a făcut să moară Fiul său preaiubit pe cruce.

Când Adam şi Eva au mâncat din Pomul oprit, au pierdut imediat paradisul şi bucuria vieţii (cf. Gen 3,16-19). Când faraon a zis: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul lui?“ (Ex 5.2), curând a ajuns în vâltoarea apelor Mării Roşii (cf. Ex 14,28). Când Nabucadneţar, l-a dispreţuit pe Domnul, a fost coborât la nivelul animalelor (cf. Dan 4,23-33). Când Belşaţar a profanat vase sfinte de la templu, imediat şi-a pierdut domnia şi viaţa (cf. Dan 5,30). Nevasta lui Ieroboam, cel care a rupt regatul lui David, a voit să-l înşele profetul Ahia care era orb, a fot judecată pe loc (cf. 1Rg 14,1-10). Când Petru s-a încrezut în sine, a fost lăsat să cadă (cf. Mt 26,33; Mt 26,69-75). Când fariseii nu şi-au recunoşteau păcătoşenia, le-a descoperit-o Isus (cf. Mt 23,14; Mc 7,11), şi curând au căzut pentru totdeauna.

Cred că nimic nu este mai respingător ca un rufos să se laude cu hainele sale de gală; ca un lepros să se laude cu tenul său curat; ca un păcătos să se laude cu neprihănirea sa; ca un nebun să se creadă înţelept. Mulţi scriitori au creat fabule, ca să arate ridicolul fariseismului. Astfel avem: Esop: fabula ciorii care s-a împăunat cu penele colorate ale altor păsări; Ivan Andreievici Krîlov: fabula măgarului care se împăuna cu povoara stăpânului pe care o purta; Esop: fabula puricelui din spatele elefantului care se lăuda cum tropăie el pe pod; Jean de la Fontaine: fabula broaştei, care voind să crească cât un bou, s-a umflat până a crăpat; Anton Pann: fabula vrejului de bostan căţărat pe un copac, care se lăuda că el a crescut într-un an, cât a crescut cât copacul în mai mulţi ani, etc. În acest ridicol a căzut fariseul de astăzi, şi în acest ridicol cad şi toţi care şi-ar zice că nu sunt păcătoşi ca toţi ceilalţi oameni (cf. Lc 18,9).

Această eroare cu privire la realitatea stării lor de păcătoşenie, i-a dus pe farisei la respingerea lui Isus, şi a mântuirii aduse de el; la prigoană împotriva lui Isus şi a ucenicilor săi (cf. 2Tim 4,6-18), dar şi la acumulare de ruşine şi ocară veşnică. Şi pe mulţi oameni mândri de astăzi, nerecunoaşterea păcătoşeniei lor, îi conduce ca şi pe farisei, la respingerea lui Isus şi a mântuirii sale, la prigoană împotriva lui Bisericii şi a apostolilor care predică evanghelia mântuirii; uitând ca prin toate acestea îşi adună ocară, ruşine, şi osândă veşnică.

Biserica, pentru a-i feri pe oameni să nu mai cadă în păcatul mândriei; în mândria care orbeşte până a nu-ţi mai vedea şi recunoaşte păcatul; în mândria care duce la respingerea lui Isus şi a mântuirii sale; în mândria care duce la prigoana apostolilor; în mândria care duce la acumularea de dispreţ din partea oamenilor oamenilor, dar şi în mândria care duce la ocară şi osândă veşnică; zic, Biserica, a pus la cântul de la evanghelia de astăzi, cuvintele Scripturii: „Dumnezeu a împăcat lumea cu sine prin Cristos, iar nouă ne-a încredinţat misiunea de a vesti lumii împăcarea” (2Cor 5,19). Iar prin cuvintele sfântului Petru, ne aminteşte că la botez, am fost constituiţi „o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al lui, ca să vestim lucrările minunate ale aceluia care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1Pt 2,9). Ne aminteşte că trebuie să fim apostoli.

Iar, răspunsul sfântului Paul la această chemare, în ciuda prigoanei din partea oamenilor cu spirit fariseic, a fost acesta: „Am luptat lupta cea bună, am ajuns la ţintă, mi-am păstrat credinţa, am vestit până la capăt evanghelia. Domnul mi-a stat alături; m-a întărit, m-a scăpat de gura leului. Domnul mă va scăpa şi pe mai departe de orice rău, mă va mântui şi mă va conduce la împărăţia cerească. Lui să-i fie mărire în vecii vecilor. Amin” (2Tim 4,7.17-18). Acesta trebuie să fie răspunsul nostru la chemare Biserici de a vesti lumii împăcarea.

Să vestim şi noi faptele măreţe ale aceluia care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină, căci cine primeşte aceste cuvinte, cine se lasă convins de această realitate, se smereşte, şi îşi recunoaşte starea pierdută înaintea lui Dumnezeu, şi prin jertfa lui Isus de la cruce, devine dintr-un om vinovat, un om drept; dintr-un pierdut, un moştenitor al vieţii veşnic fericite, împreună cu Isus.

Sunt două mari lucrări ale Domnului pe care trebuie să le credem şi să le vestim: 1. Că Dumnezeu ne-a iubit mai întâi, trimiţându-ni-l pe Fiul său în trup omenesc. 2. Şi că pe acest Fiu al său, „care n-a cunoscut păcat, Dumnezeu l-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în el“ (2Cor  5,21). 

Odată ce un om primeşte acest adevăr, el bea „apa vieţii eterne“, şi se converteşte, părăsind spiritul fariseic al lumii. Isus a spus despre Cuvântul său, că: Oricine va bea din apa pe care i-o va da el, nu va mai înseta niciodată, căci la Golgota, el a devenit pentru toţi cei care îi primesc Cuvântul, un izvor care ţâşneşte spre viaţa cea veşnică (In 4,13-14).

Să ne oprim adesea în faţa crucii şi să înţelegem că, Isus cu cununa de spini pe cap, Isus care atârnă între cei doi tâlhari ca un alungat, ca un vinovat, ca un blestemat, este unicul Fiu al lui Dumnezeu, este Domnul vieţii, este Creatorul tuturor lucrurilor! De fiinţa lui atârnă toată povara gândurilor, cuvintelor şi faptelor noastre rele. El a primit întreaga pedeapsă pe care o meritam. Isus a fost părăsit de Dumnezeu pentru păcatul nostru şi în locul nostru, căci Tatăl ne putând suporta urâciunea păcatului nostru, luat de Isus asupra sa, şi-a întors privirea de la el, deşi era în mari chinuri. El, suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra lui. El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra lui şi prin rănile lui suntem vindecaţi (cf. Is 53,4-5).

Vameşul din evanghelia de astăzi, conştient că s-a născut în păcat (cf. Ps 51,5), conştient că nimeni nu poate face binele (cf. Ps 14,1), conştient că singur nu se poate mântui, conştient că mântuirea este numai prin Cristos, prin har şi nu prin fapte (cf. Ef 2,8), aleargă la Dumnezeu în rugăciune de adorare, în rugăciune de recunoaştere a păcătoşeniei sale şi în rugăciune de cerere de iertare şi îndurare (cf. Ps 51,2-4). Iar Dumnezeu a privit la smerenia slujitorului său, şi i-a acordat iertarea şi îndreptăţirea (cf. Lc 18,14). Cine îşi ia locul de păcătos pierdut înaintea lui Dumnezeu; cine strigă din toată inima, asemenea vameşului, „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!“, va fi auzit şi scăpat, va fi înălţat şi glorificat lângă Isus, la dreapta Tatălui.

Dacă cel mândru are o părere înaltă despre sine, şi îşi atribuie cinstea care îi aparţine numai lui Dumnezeu; cel smerit îi recunoaşte vina şi este scăpat de orice povară. Se spune că într-o zi, Frederic al II-lea, cel Mare (1712-1786), regele Prusiei, a vizitat o închisoare, stând de vorbă cu fiecare dintre deţinuţi. Evident a auzit un şir nesfârşit de poveşti despre cât de nevinovaţi sunt, despre cât de neînţeleşi au fost. La ultima celulă regele s-a oprit şi s-a uitat la deţinutul care tăcea. “Ei bine, presupun că şi tu eşti o victimă inocentă, nu?” “Nu, maiestate, nu sunt”, i-a răspuns omul. “Sunt vinovat şi merit pedeapsa.” Întorcându-se către gardieni, regele a spus: “eliberaţi-l acest ticălos până nu îi corupe pe toţi aceşti prizonieri corecţi şi nevinovaţi!” Iată încă o dată adeverită afirmaţia biblică: “Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, însă celor smeriţi le dă har” (1Pt 5,5).

Cam aşa s-a întâmplat şi cu vameşul din evanghelia de astăzi; şi tot cam aşa se întâmplă şi cu toţi vameşii păcătoşi din toate timpurile, care cu umilinţă vin la Isus, îşi mărturisesc cu părere de rău şi cu hotărâre de îndreptare păcatele, şi îşi cer iertare. Cei care au venit la Dumnezeu cu umilinţă şi căinţă au fost iertaţi. De exemplu: vameşul; păcătoasa din casa lui Simon fariseul; femeia prinsă în adulter; apostolul Petru care s-a lepădat de Isus; vameşii Matei şi Zaheu; Simon zelotul; Paul care a prigonit Biserica lui Dumnezeu,etc.

Cu peste o sută de ani în urmă, s-a stabilit un semnal de alarmă pe mări şi oceane, valabil pentru toate vapoarele. Deoarece englezii dominau mările şi oceanele la acea vreme, semnalul a fost o expresie englezească: „Save Our Souls”! (Salvaţi sufletele noastre!), prescurtat: „S.O.S. Întreaga lume se aseamănă unui vapor aflat în naufragiu. Versiunea biblică a acestui semnal, pentru orice om în pericol de naufragiu spiritual, este: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!“ (Lc 18,13).

Toate textele de astăzi confirmă răspunsul bun al cerului la strigătul nostru după ajutor: „Rugăciunea celui credincios ajunge până la cer” (Sir 35,20). „Când cei drepţi strigă, Domnul îi aude şi-i scapă din orice strâmtorare (cf. Ps 34,18). Paul: “Domnul însă mi-a stat alături; el m-a întărit ca să vestesc până la capăt evanghelia ” (2Tim 4,17). Vameşul s-a întors acasă îndreptăţit (cf. Lc 18,14).

                                                                                                                           Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la sărbătoarea sfântului Dumitru, ostaş martir.

Mare este Dumnezeul lui Dumitru!

Este ziua de 26 octombrie, iar bisericile creştine care au cultul sfinţilor, îl cinstesc pe sfântul Dumitru (+ 306), diacon al bisericii din Sirmium, comandant militar al lui Maximilia Hercules, prefect în Tesalonic, proconsul al Greciei şi martir al Bisericii lui Cristos. Sfântul Dumitru a trăit pe timpul împăraţilor Diocletian (244–311) şi Maximian Hercules (250-310), doi dintre cei mai crânceni prigonitori ai Bisericii de la început, care dorind o reînvigorare a păgânismului, au declanşat o crudă prigoană a creştinilor. Dumitru, s-a născut la Tesalonic, în Grecia, din părinţi nobili şi creştini, dar care asemenea lui Nicodim şi Iosif din Arimatea, care veneau numai noaptea la Isus de frica iudeilor, şi ei practicau credinţa mai mult pe ascuns, de frica păgânilor prigonitori (cf. In 3,1; In 19,38). Tatăl sfântului Dumitru a fost prefectul Tesalonicului. Ca fiu de prefect, Dumitru a avut posibilitatea să studieze la şcolile înalte ale timpului şi să dobândească o vastă cultură şi o clară viziune asupra vieţii.

La vârsta de 20 de ani îi moare tatăl, fapt care îl îndurerează profund, pe el, dar şi pe toţi locuitorii de Tesalonic. De la tatăl său, Dumitru, a moştenit, pe lângă o frumoasă avere, un caracter şi un nume bun. Ştiinţa şi calităţile sale nobile, au ajuns şi la urechile împăratului Maximian Hercules, care l-a chemat la ordin, şi l-a numit comandant peste armatele sale din Tesalonic, prefect al Tesalonicului în locul tatălui său, dar şi proconsul peste întreaga Grecie, aşa cum confirmă şi o scriere veche. În aceste funcţii, el trebuia să reprezinte numai interesele împăratului, dar şi să poarte luptele împăratului contra creştinilor. Dar el era creştin, iubea creştinii şi îi proteja. Ba mai mult el îi trata cu dragoste şi pe păgâni şi le vorbea de Cristos, fapt care îi făcea pe foarte mulţi păgâni din popor şi din armată, să devină creştini.

Aşa cum satana a stârnit furtuni, puhoaie de apă şi războaie, pentru a-l clătina pe Iob (cf. Iob 1,6-22; 2,1-8); pe Abraham, Isaac şi Iacob (cf.Idt 8,25-27); pe Biserica şi fiii ei de la început (cf. Ap 12,1-6). Tot astfel, în diferite perioade ale istoriei, satana a ridicat fel de fel de furtuni şi puhoaie, pentru a-i îneca pe aleşii care cred în Isus. Dar aceştia prin puterea lui Dumnezeu, care nu permite niciodată ca cineva să fie încercat peste puterile lui (cf. 1Cor 10,13), au ieşit şi vor ieşi din aceste furtuni, mai întăriţi şi mai proaspeţi, aşa cum ies pomii sănătoşi din furtuni.

Zece furtuni năpraznice, sub şapte împăraţi feroce, a ridicat satana numai în primele trei secole creştine, şi care au făcut să moară peste 16 milioane de creştini (cf. Ap 13,1). Dar cele 10 valuri de prigoane, nu au dus la moarte creştinismului, asa cum visa împăratul Diocleţian, ci la moartea păgânismului, prin victoria lui Constantin cel Mare, asupra lui Maxenţiu (278-312), fiul lui Maximilian Hercules, asociatul lui Diocleţia la domnie şi prigoană.  

Şi este interesant de observat că, în anul 306, anul martiriului sfântului Dumitru, Maximilian Hercules, a fost forţat de Diocleţian să abdice în favoarea fiului său Maxenţiu, ultimul prigonitor al primului val de persecuţii, ucis de Constantin cel Mare, în 312, anul proclamării libertăţii Bisericii, prin Edictul de la Milan.

După acest prim val de 10 prigoane, val încheiat cu cel de pe timpul sfântului Dumitru, satana, în decursul istoriei, a mai ridicat multe alte valuri de prigoane, şi mai ridică încă sub diferite chipuri, cu scopul vădit de a distruge Biserica, care nu poate fi distrusă de porţile iadului (cf. Mt 16,18). 

Biserica, prin prima lectură din cartea Esterei, ne spune astăzi că, ceea ce a fost Haman edomitul, care căuta exterminarea evreilor din Babilon, de pe timpul reginei Estera şi a unchiului ei, Mardorheu; tot aceea a fost şi împăratul Maximilian Hercules pentru creştinii din Tesalonic şi din întreaga Grecie, de pe timpul sfântului Dumitru şi a prietenilor săi Nestor şi Lupul (cf. Est 13,8-17).

Această ultimă prigoană, din primul val de 10 prigoane, a fost declanşată de împăratul Maximilian Hercules, asociatul lui Diocleţian la domnie, care întorcându-se biruitor de la un război contra sciţilor şi a sarmaţilor, şi care crezând că zeii păgâni i-au dat biruinţa, a decis să le aducă jertfa de mulţumire în Tesalonic. Cu acest prilej l-a chemat şi pe Dumitru, cel investit de el cu multe funcţii importante, să vină şi să jertfească zeilor păgâni înaintea armatei şi înaintea locuitorilor din Tesalonic. Atunci, Dumitru, a înţeles ca a sosit ceasul ca să-l mărturisească pe Cristos, atât înaintea împăratului cât şi înaintea tuturor locuitorilor din Tesalonic. Atunci, comandantul, guvernatorul, proconsulul, dar mai ales diaconul, Dumitru, aducându-şi aminte de ce a zis sfântul Paul: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom 10, 10), a păşit în faţa şi a mărturisit cu mare îndrăzneală împăratului şi tuturor celor de faţă, că nu zeii i-au dat biruinţa, ci Dumnezeul creştinilor, care este adevăratul Dumnezeu. Căci, Dumnezeul creştinilor este cel ce a făcut cerul şi pământul şi în nemăsurata lui milostivire faţă de oameni, l-a trimis în lume pe Fiul său, care a luat trup omenesc din Fecioara Maria, care s-a făcut întru toate asemenea nouă, afară de păcat, şi i-a mântuit pe oameni din robia diavolului şi din toate celelalte robii, prin patima şi moartea sa pe cruce, iar prin învierea sa din morţi, le-a deschis celor care cred în el şi îl primesc ca mântuitor, cale spre viaţa cea veşnică (cf. 2Tim 4,2-5).

Această mărturisire publică a credinţei sale, i-a încurajat foarte mult pe creştinii şi ostaşii din oraş, care nu erau încă decişi clar şi i-a determinat pe mulţi păgâni dintre civili şi ostaşi să îmbrăţişeze credinţa creştină. Însă, această curajoasă mărturie, i-a înfuriat la culme pe păgâni, în frunte cu împăratul păgân Maximilian Hercules, care a decretat arestarea tuturor creştinilor, ostaşi şi laici din oraş, şi a declanşat o crudă prigoană împotriva lor. Primul care a fost arestat, a fost Dumitru, care a fost atât de fericit că, Isus i-a oferit ocazia de a suferi pentru el (cf. Mt 5,12); şi împreună cu Dumitru, toţi ceilalţi creştinii arestaţi, au fost cuprinşi de aceeaşi bucurie. În ei s-a împlinit şi cuvântul sfântului Paul: "Vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în Isus, ci să şi pătimiţi pentru el" (Fil 1,29).

Maximian Hercules, avea printre apropiaţii săi, un mercenar dintre vandali, cu numele de Lie. Era un bărbat solid şi puternic, ceva gen Goliat din Biblie. Creştinii au fost închişi într-un amfiteatru păgân, căptuşit pe interior cu suliţe înfipte în pământ. Acest, Lie, acest Goliat al lui Maxian Hercules, trecea printre creştini şi aleatoriu, lua continuu când pe unul când pe altul dintre creştini, şi cu mare uşurinţă îi arunca în acele suliţe înfipte în pământ, spre deliciul împăratului şi al păgânilor din oraş. Acest Lie, asemenea lui Goliat din Biblie, aducea mereu injurii lui Isus Cristos, şi-i provoca pe creştinii închişi la luptă cu el (cf. 1Sam 17,25-58). Atunci, s-a ridicat un tânăr creştin, închis şi el pentru credinţă, unul mic şi plăpând ca David, s-a dus la Dumitru, - diaconul, prefectul şi consulul - şi l-a întrebat dacă îi permite să lupte cu Lie, căci în el simte o putere care îi dă speranţă. Dumitru, a încuviinţat, dar i-a spus atât lui Nestor, cât şi celorlalţi creştini închişi, ca în taină toţi să se roage pentru victorie, pentru cinstea lui Dumnezeu, şi pentru statornicia lor, căci prevedea o mare furie a păgânilor contra lor.

La următoarea provocare a lui Lie, s-a ridicat Nestor, acest tânăr plăpând, şi a spus că acceptă provocarea. Când l-au văzut păgânii aşa de tânăr şi plăpând, au izbucnit în hohote de dispreţ. Lupta s-a dat pe un pod înalt din arenă. Ajuns pe acel pod, micuţul şi tânărul Nestor, l-a prins şi la aruncat pe uriaşul Lie în suliţele înfipte pe marginea arenei, cu uşurinţa cu care el îi arunca mai înainte pe creştini (cf. Lc 1,51-52). Murind Lie atât de repede, împăratul şi păgânii s-au cutremurat, şi unii şi-au zis în inima lor: "Mare este Dumnezeul lui Dumitru"! Cu acea ocazie, mulţi dintre păgâni s-au făcut creştini, dar şi mulţi au rămas îndărătnici în păgânism, şi au continuat prigoana. Împăratul, ruşinat şi întristat de moartea lui Lie, a poruncit ca Nestor, să fie prins, şi să i se taie capul. Iar, pe Dumitru care l-a încurajat pe Nestor să lupte, să-l străpungă cu suliţele.  

Creştinii din primele veacuri, copleşiţi de bucuria promisă de Isus în predica de pe munte: "Fericiţi veţi fi când vă vor defăima şi prigoni şi minţind vor spune tot răul împotriva voastră din cauza mea! Bucuraţi-vă şi fiţi veseli, căci plata voastră este mare în ceruri" (Mt 5,11), se întreceau în a-l lăuda pe Dumnezeu şi în a-i cere favoarea şi fericirea martiriului. Jertfa lui Dumitru, jertfa prietenilor săi şi a tuturor creştinilor martirizaţi pe timpul lui, au fost printre ultimele dinaintea libertăţii Bisericii.

Mare lucru este să ai părinţi buni creştini, mare lucru să le urmezi exemplele şi învăţăturile; mare lucru este să-ţi alegi prieteni sfinţi, cu care să mergi împreună spre casa şi slujirea lui Dumnezeu, ca sfântul Dumitru (cf. Ps 42,4). Să ne rugăm astăzi, pe lângă curaj în trăirea şi mărturisirea credinţei, şi pentru aceste bunuri.

Imediat după moarte, din rănile lui sfântului Dumitru a început să curgă un lichid plăcut parfumat, care se simte şi astăzi la mormântul său. Buna mireasmă creştină pe care Dumitru a împrăştiat-o încă din timpul vieţii, prin cuvintele, faptele şi viaţa sa întreagă, se continuă şi după moartea lui, ca o confirmare a cerului pentru virtuţile şi viaţa lui sfântă.

Acest parfum de la mormântul sfântului Dumitru, şi de la toţi sfinţii izvorâtori de mir, le aminteşte tuturor creştinilor că, de cel puţin trei lucruri: 1. orice ucenic al lui Cristos trebuie să o împrăştie şi el în jurul său, mireasma vieţii trăite în Cristos (cf Ef 5,2; Fil 4, 18).  2. morţii nu sunt morţi după moarte, căci Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii (cf. Mt 22,32); 3. sfinţii după moarte, îşi petrec cerul făcând mereu bine pe pământ, lucrând alături de Tatăl şi de Fiul, pentru fericirea şi mântuirea oamenilor (cf. In 5,17). Aceste adevăruri sunt confirmate de minunile care încep chiar de la moartea sfinţilor, şi continuă până la cea de-a doua venire a lui Isus, prin atingerea de hainele şi lucrurile care le-au aparţinut, prin atingerea de moaştele şi mormântul lor.   

Noi, creştinii de astăzi, trebuie să ştim despre cultul moaştelor şi al relicviilor, că îşi are obârşia în Biblie. Iată câteva pasaje biblice unde se vorbeşte de acest cult: Elisei a murit şi a fost îngropat. În anul următor, au intrat în ţară nişte cete de moabiţi. Şi, pe când îngropau un om, iată că au zărit una din aceste cete venind; de teamă, au aruncat pe omul acela în mormântul lui Elisei. Când mortul s-a atins de oasele lui Elisei, a şi înviat, şi s-a sculat pe picioare. (cf. 2Rg 13,20-21). Primii creştini, „scoteau pe bolnavi chiar pe uliţe, şi îi puneau pe paturi şi pe aşternuturi, pentru ca, atunci când va trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei” (Fap 5,14-15). Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin Paul, “până acolo că peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri, care fuseseră atinse de trupul lui, şi-i lăsau bolile, şi ieşeau afară din ei duhurile rele” (Fap 19,11-12).

Un dicton spune că: „Omul sfinţeşte locul”. Sfinţii sunt acei oameni care la propriu şi la figurat, sfinţesc locurile unde au vieţuit, lucrurile care le-au aparţinut, şi locurile unde aşteptă învierea glorioasă.

Iată câteva cazuri, care se confirmă că sfântul Dumitru îşi petrece cerul făcând bine pe pământ:

Când sfântul Dumitru a fost străpuns de suliţe în temniţă, de faţă era şi credinciosul său slujitor, care se chema, Lupul. Acesta, a luat haina stăpânului său îmbibată cu sânge şi inelul plin de asemenea de sânge, şi cu ele a atins pe mulţi bolnavi şi îndrăciţi, şi toţi s-au vindecat. Şi, aflând acestea împăratul Maximian Hercules, a poruncit ca fericitul Lupul să fie prins şi să i se taie capul. Şi astfel, sluga cea bună şi credincioasă, s-a dus la Domnul, lângă stăpânul său, sfântul Dumitru (cf. In 12,26).

Odată, un nobil bogat, şi bun credincios, pe nume Leontie, fiind cuprins de o grea boală incurabilă, a alergat cu credinţă la mijlocirea sfântului Dumitru. Numai cât s-a apropiat de mormântul sfântului Dumitru, s-a şi vindecat. Leontie, drept mulţumire, a ridicat o biserică în cinstea sfântului, la Tesalonic; apoi, luând o bucată din pânza de înmormântare a sfântului Dumitru, s-a dus în ţara lui, şi a ridicat şi acolo o biserică în cinstea sfântului Dumitru, unde se fac şi astăzi multe minuni, la atingerea cu acea bucată de pânză.

Într-o vreme de foamete, sfântul Dumitru s-a arătat unor corăbieri pe mare, şi i-a dirijat spre Tesalonic.

În anul 740, în ziua sărbătorii lui, din timpul domniei lui Leon Isaurul (685-741), sfântul Dumitru a oprit un cutremur devastator, în Constantinopol, chiar în apogeul lui.

Odată sfântul Dumitru i s-a arătat unui tânăr, Onisifor, care îngrijind de o biserică în cinstea lui, fura din lumânările ce ardeau acolo, şi l-a vindecat de hoţie.

Altădată s-a ridicat din mormânt, şi asemenea lui Avraam care a mijlocit pentru Sodoma (cf. Gen 18,23-32), a mijlocit cu succes pe lângă doi îngeri trimişi să nimicească cetatea Tesalonicului.

Altădată, sfântul Dumitru, precum arhanghelul Mihael care l-a luat pe profetul Abacuc şi l-a dus în Babilon cu hrană pentru Daniel din groapa cu lei (cf. Dan 14,31-37), aşa a luat el două fecioare răpite de barbari, şi le-a adus înapoi în biserica sa din Tesalonic, de unde au fost răpite, spre bucuria poporului creştin.

Altădată, spre convertire, i-a părăsit pe cei din Tesalonic, care au stat o perioadă sub turci, şi aşa s-au convertit.

Minunile sfântului Dumintru sunt incalculabile. Însă, aceste câteva care au fost păstrate de la sfântul Dumitru, sunt ca un mesaj codat pentru timp de prigoană, ca nişte minuni profetice, care anunţă creştinilor buni, mult mai mult decât s-a realizat la săvârşirea lor. Aceste minuni sunt ca un mesaj de curaj pentru cei aflaţi în prigoane sau greutăţi; ele spun creştinilor de pretutindeni şi din toate timpurile că, sfântul Dumitru, de lângă Isus, din slava cerească, se ocupă de hrana, fericirea şi mântuirea lor veşnică; le stăvileşte cutremurele şi furtunile declanşate de satana împotriva lor; mijloceşte pe lângă Isus iertarea lor; coboară la ei în necazurile şi durerile lor; se procupă de curăţia şi sfinţenia vieţii lor; îi cheamă mereu la convertire; dar că îi şi dojeneşte pentru rătăcirile lor. etc.

Pe noi toţi, Dumnezeu, asemenea lui Isus şi a sfântului Dumitru, ne-a rânduit şi ne-a chemat, să facem bine şi lumină pe ori unde trecem (cf. Fap 10,38), căci mulţi oameni dresc şi aşteaptă acest bine şi această lumină spre credinţă de la noi; apoi, Dumnezeu, la toţi ne-a dat harul să dorim a face acest bine şi această lumină (cf. Rom 7,18-23). Însă ca să putem realiza acest bine şi această lumină pentru care am fost chemaţi şi rânduiţi, trebuie să ne sfinţim viaţa zi de zi, şi să ne mărturisim zilnic şi public credinţa, ca şi sfântul Dumitru (cf. 1Pt 1,16).  

La mulţi şi fericiţi ani, tuturor barbaţilor şi femeilor, care poartă nume legate de numele sfântului Dumitru!

                                                                                                                            Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica 29 de peste an – C

Conştiinţa, judecătorul cetăţii sufletului

Isus îşi continuă drumul spre Ierusalim, iar ucenicii şi poporul încep să conştientizeze, că Isus prin patimă, moarte şi înviere, va fi luat de la ei, şi că vor rămâne fără apărare în faţa răutăţii oamenilor. De aceea, Isus, astăzi, caută să-i mângâie, spunându-le că, aşa cum văduva săracă din parabolă, care a avut de luptat cu un judecător nedrept, necredincios şi inuman, a fost ajutată şi întărită, prin credinţa şi rugăciunea ei; tot aşa şi ei vor fi ajutaţi şi întăriţi, tot aşa şi ei vor izbuti în ciuda tuturor nedreptăţilor de pe pământ, dacă vor crede şi se vor ruga asemenea ei; şi mai ales dacă se vor ruga prin mijlocirea lui, Tatălui ceresc. Căci, dacă el trebuie să fie luat de la ei, dacă el trebuie să sufere şi să moară, asta o face pentru că aşa a voit Tatăl împreună cu el, ca să fie tot spre folosul lor; căci dacă îşi va da viaţa ca preţ de răscumpărare, Tatăl îl va învia şi glorifica la dreapta sa; iar de acolo de sus, de lângă Tatăl, le va asigura mai bine mântuirea veşnică, le va asculta şi împlini mai bine rugăciunile, îi va întări mai bine în toate necazurile şi încercările lor (cf. In 14,13; 16,23-24), şi le va trimite şi pe Duhul Sfânt, mângâietorul, care să rămână cu ei până la venirea lui (In 16,7).

Evanghelia de astăzi ne spune că într-o cetate era un judecător nedrept (cf. Lc 18,1). Din porunca lui Dumnezeu, fiecare cetate trebuia să aibă un judecător (cf. Dt 16,18). Aceste relatare biblică, are şi un înţeles duhovnicesc. Fiecare om este considerat a fi o cetate a lui Dumnezeu. Aceasta interpretare o face însuşi Isus în parabola de astăzi; dar această interpretare o face şi sfântul Augustin (354-430), în „De civitate Dei” şi sfânta Tereza de Avila (1515-1582), în „Castelul interior”, şi chiar pesimistul Franz Kafka (1883-1924), în opera sa „Castelul”.

În fiecare om, ca şi în fiecare cetate, Dumnezeu a pus câte un judecător: „conştiinţa”. Când conştiinţa, judecătorul din om, este supus lui Dumnezeu, atunci omul urmează căile sfinte ale lui Dumnezeu; iar când conştiinţa nu este supusă lui Dumnezeu, atunci omul lucrează contrar legilor lui Dumnezeu, exact ca şi judecătorul din evanghelia de astăzi.

Supunerea şi nesupunerea, vorbesc despre cele două firi din om: firea veche care a fost înecată în apele botezului şi firea nouă pe care a primit-o omul la ieşirea din apele botezului.

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte de o văduvă săracă şi de un pârâş; văduva săracă reprezintă firea cea nouă, iar pârâşul reprezintă firea cea veche; mai exact, văduva săracă reprezintă prezenţa lui Cristos din om, iar pârâşul reprezintă puterea lui satan din om (cf. Ap 12,10). În această dispută din lăuntrul omului, între Isus şi satana, apare judecătorul, conştiinţa. De conştiinţa omului depinde cine va fi biruitorul din om.

Normal ar fi ca, judecătorul, conştiinţa, să-i dea dreptate văduvei sărace, firii celei noi, căreia i-a murit bărbatul, Isus, pe cruce, şi să condamne pârâşul, firea veche, aliatul diavolului care o prigoneşte, şi din cauza căruia i-a murit bărbatul. Dar, din păcate, conştiinţa, judecătorul pus de Dumnezeu în om, de multe ori ţine partea pârâşului, a diavolului, a firii celei vechi, şi prigoneşte firea nouă, văduva săracă, căreia i-a murit Isus pe cruce, sufocând-o cu lucrurile pământeşti, uitând că bărbatul ei, Isus, a înviat, este pururi viu şi plin de putere (cf. Ap 1,18), şi că într-o zi neprevăzută, v-a apare şi îi va cere cont (cf. Lc 12,46).

Deci, dacă judecătorul, conştiinţa, este aliatul lui Cristos, va face dreptate văduvei, firii celei noi. Iar dacă judecătorul, conştiinţa este aliatul diavolului, va face dreptate pârâşului, adică firii vechi.

Prin această parabolă, Isus îşi îndeamnă ucenicii săi, să rămână credincioşi, în ciuda tuturor necazurilor şi prigoanelor, şi se roage lui Dumnezeu, judecătorul suprem, Judecătorul judecătorilor, care este bun şi iubitor, ca să le lumineze pe conştiinţele, să facă dreptate firii celei noi, în luptă cu firea cea veche, aliată satanei.

Despre lupta dintre văduva săracă şi pârâş, dintre firea cea nouă şi firea cea veche, ne lămureşte şi prima lectură de astăzi. În această lectură, Iosue, copilul de suflet al lui Moise, - firea cea nouă născută din Dumnezeu - , se luptă cu cu Amalec copilul de suflet al lui Esau, cel care a părăsit calea lui Dumnezeu pentru un blid de linte (cf. Gen 36,12), - care reprezintă firea cea veche născută din ascultarea de diavol - şi care luptă contra lui Dumnezeu. Aici, Iosue, Moise, Arron şi Hur, imagini ale firii celei noi născută din Dumnezeu, prin credinţă şi rugăciune, biruiesc pe amaleciţii lui Esau, imaginea firii celei vechi.

Până la întâlnirea cu laşul şi vicleanul, Amalec, poporul condus de Moise şi Iosue, nu au avut de luptat cu nimeni, căci Dumnezeu i-a purtat toate luptele lor cu Faraon din Egipt şi cu toţi ceilalţi duşmani, iar ei numai îl lăudau pe Dumnezeu. Dar, de la ieşirea din Egipt, pentru că Domnul voia ca stima lor în faţa popoarelor din jur să crească (cf. Dt 4,5-6), Dumnezeu a ales, ca în unele situaţii, să lupte pentru ei, dar din interiorul lor, aşa cum a voit în lupta cu Amalec.

Faraon şi Amalec, reprezintă cele două capcane ale diavolului; Faraon reprezintă ispita lucrurilor materiale, care l-a făcut pe Esau să piardă binecuvântările veşnice, şi pe mulţi să se întoarcă înapoi în Egipt (cf. Num 14,4), pierzând libertatea Canaanului. Iar Amalec, reprezintă frica şi groaza de neprevăzut.

În această luptă a poporului ales cu Faraon şi Amalec, se află ascunsă istoria fiecărui creştin, istoria fiecărui urmaş al lui Cristos.

Pentru cei credincioşi, Dumnezeu însuşi luptă pentru ei, prin Cristos şi crucea lui, aşa cum odinioară a luptat pentru evrei, prin Moise şi toiagul său; prin victoriile lui Cristos, Dumnezeu ne redă toate bunurile pierdute în paradis, inclusiv pe Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, şi ne scoate afară din Egiptul păcatului, conducându-ne spre Canaanul ceresc.

La Botezul nostru, firea veche a fost numai înecată şi slăbită, urmând ca noi s-o ucidem în fiecare zi, prin lupta până la sânge cu păcatul (cf. Evr 12,4). Iar firea cea nouă a fost născută şi a prins viaţa, urmând ca noi să o hrănim şi să o întărim. Dacă vom cugeta şi vom căuta mai mult lucrurile pământeşti, se va întări firea veche. Dacă cugeta, vom năzui şi vom căuta mai mult cele de sus, se va întări mai mult firea cea nouă (cf.Col 3,1-2).

Prin înduplecarea judecătorului de către văduva rugătoare, prin câştigarea luptei cu amaleciţii datorită credinţei şi rugăciunii lui Moise, şi prin convertirea lui Paul la credinţa în Isus, prin mărturia şi rugăciunea lui Ştefan, Dumnezeu ne spune astăzi, că nu trebuie să ne pierdem încrederea niciodată, şi că trebuie să ne rugăm mereu fără să ne lăsăm, căci toate sunt cu putinţă celui care crede şi se roagă (cf. Mc 9,23).

Trebuie să alergăm în rugăciune la Isus, care stă la dreapta lui Dumnezeu, ca să mijlocească pentru noi (cf. 1In 2,1), fără să obosească ca Moise, pentru că se află în gloria cerului (cf. Ex 17,12). Noi nu trebuie să uităm astăzi că, rugăciunea se naşte din credinţă, iar credinţa se hrăneşte din rugăciune.

Prin întrebarea sa: „Oare, Fiul Omului v-a mai găsi credinţă pe pământ, atunci când va reveni”, Isus, nu ne vorbeşte  numai de apropiata sa plecare, dar şi de revenirea sa în glorie, atunci când îi va răsplăti pe cei credincioşi şi pentru a-i judeca pe cei răi. Să avem mare încredere în el, căci nimeni din cei care s-au încrezut în el nu a rămas de ruşine (cf. Ps 21,4-5).

Să păstrăm tare şi curată firea cea nouă primită la Botez, prin credinţă, rugăciune, citirea Scripturilor, căutarea lucrurilor de sus şi prin participarea noastră la vestirea evangheliei, aşa cum ne cere Paul şi Biserica astăzi, şi atunci vom avea biruinţe asupra pârâşului nostru diavolul şi a tuturor aliaţii lui, iar la sfârşit, când va reveni Domnul Isus în slavă, vom fi purtaţi în lăcaşurile veşnice. Amin.

                                                                                                                    Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a XXIX-a de peste an  - C

Ziua  Mondială a Misiunilor:  “Cine nu misionează, demisionează din calitatea ce creştin”!

Isus îşi continuă drumul spre Ierusalim ceresc, drum care trece prin Ierusalimul pământesc al patimilor şi morţii. În acest drum al său, Isus, ne spune tuturor care credem în el: „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea” (In 16,33). Isus, ne dă astăzi tuturor secretul biruinţei: rugăciunea. Isus însuşi, spre exemplul nostru s-a rugat şi a izbândit. Astfel s-a rugat înainte de a-şi începe activitatea publică (cf. Lc 3,21), şi diavolul nu l-a putut învinge (cf. Lc 4,13); s-a rugat înainte de a-şi alege ucenicii (cf. Lc 6,12-13), iar Tatăl i-a revelat pe cine să aleagă; s-a rugat înainte de învierea lui Lazăr, şi Tatăl l-a ascultat, înviindu-l pe acesta (cf. In 11,41-44); s-a rugat înainte de patimă şi moarte (cf. Lc 20,39-45), şi Tatăl l-a ajutat să treacă cu bine prin ele, iar apoi l-a înviat, l-a înălţat şi l-a glorificat la dreapta sa.

Astăzi, Isus, cu puţin înainte de „trecerea sa la Tatăl” (In 13,1), - căci astfel a numit el patima şi moartea sa, - ne-a învăţat şi pe noi, aşa cum am spus deja, secretul biruinţei depline, care este rugăciunea.

Rugăciunea este cea mai puternică formă de energie accesibilă omului de pe pământ. Rugăciunea este 112, telefonul nostru de urgenţă la Dumnezeu. Rugăciunea este aceea care ne face fericiţi  chiar în necazuri şi ne dă forţa necesară pentru a duce la îndeplinire cele ce ne sunt cerute de Dumnezeu. Rugăciunea este cea mai puternică armă a creştinului. Da, rugăciunea este aceea prin care biruim şi pe cei care nu se tem nici de Dumnezeu, şi pe cei care nu au ruşine (cf. Lc 18,2); rugăciunea biruie şi pe cei mai mari duşmani ai noştri, aşa cum i-a biruit Iosue prin rugăciunea lui Moise, pe amaleciţii ieşiţi din coapsle lui Esau şi ale lui Ismael, doi mari potrivnici ai lui Israel (cf. Gen 36,2); aşa cum i-a biruit Ghedeon pe madianiţi, cei ieşiţi tot din coapsele lui Ismael (cf. Jud 8,24-26), cei care i-au cerut lui Balaam să-l blesteme pe Israel, şi cei care l-au târât pe Israel spre idoli (cf. Num 22 şi 25); aşa cum i-a biruit Elizeu pe sirieni, care se trăgeau din Aram, un fiu al lui Sem, un fiu al lui Noe, un fiu al lui Lameh care ceruse răzbunare 70x7, un fiu al lui Cain (cf. Gen 4,23-24); aşa cum i-a biruit Iuda Macabeul pe greci, iarăşi nişte duşmani ai evreilor, care urmăreau depărtarea lui Israel de Dumnezeul cel adevărat (cf. Dan 11,31-33; 1Mac 1,60; 2Mac 6,18).

Amaleciţii, despre care vorbeşte prima lectură de astăzi, (cf. Ex 17,813), au dus o luptă murdară contra lui Israel care traversa pustiul spre Canaan, atacându-i pe cei din urma coloanei de evrei, adică atacându-i pe bătrânii, pe bolnavii şi pe copii care încheiau coloana. Doar satana mai procedează aşa, atacându-i pe cei slăbiţi  Să ne amintim cu satana, l-a atacat virulent pe Isus, când era slăbit de postul de 40 de zile şi 40 de nopţi; să ne amintim cu l-a atacat pe Iob ajuns sărac şi bolnav, tot din cauza lui; să ne amintim cum i-a atacat pe ucenicii săi Domnului, când Domnul a fost răpit de lângă ei. Amaleciţii, datorită acestui atac, în stil satanic, au intrat sub blestem şi trebuiau să fie nimiciţi (Dt 25,19; 1Sam 15:2-3).

Amaleciţii, aşa cum am mai spus, provin din Esau, care după ce şi-a vândut binecuvântările veşnice, pentru un blid de linte trecător, devenind astfel simbolul tuturor celor care abandonează speranţele veşnice de dragul lucrurilor trcătoare (cf. Evr 12,16-17), apoi, contrar voinţei lui Dumnezeu şi a părinţilor săi, Isaac şi Rebeca, s-a şi căsătorit poligam, cu Ada și Oholibama, doua fete hetite, și cu Basmat, fata lui Ismael, femei care pe lângă faptul că erau păgâne, mai proveneau şi din popoare duşmane ai lui Israel (cf. Gen 36,2).

Biblia a reţinut acest fapt spre avertizarea şi învăţătura noastră, căci mulţi oameni şi chiar mulţi creştini, în faţa tentaţiilor de tot felul, vor fi ispitiţi să nu asculte de Dumnezeu şi de legile sale, de legile închinării şi de legile căsătoriei, şi pentru “un blid de linte” pământesc, să lase binecuvântarile veşnice, ca Esau şi urmaşii săi, amaleciţii (cf. Gen 25,30; 36,1.8.19). De aceea şi Isus este întrabător cu privire la credinţă.

Isus însuşi, a prevăzut această mare amăgire a timpurilor de pe urmă, adică a timpurilor de după înălţarea sa la cer, când dragostea şi credinţa multora se va răci (Mt 24,12), şi de aceea a rostit şi întrebarea cu privire la credinţă  (cf. Lc 18,8). Prin parabola văduvei sărace, Isus recomandă rugăciunea. Iar Paul recomandă citirea şi predicarea sfintelor Scripturi (cf. 2Tim 3,14-4,2).

Bătălia împotriva amaleciţilor are loc după incidentul de la, Massa şi Meriba, locul unde evreii abia eliberaţi de Dumnezeu din Egipt prin mari semne şi minuni, care i-au uimit până şi pe păgânii din jur, dar semne şi minuni care pe ei i-au lăsat reci şi insensibili, şi chiar i-au făcut să se îndoiască de puterea lui de a le da apă de băut şi chiar de prezenţa lui în mijlocul lor, şi că le va putea da apă de băut şi pâine de mâncat, şi de aceea s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise (cf. Ex 17,2-4).  

Evreii, se obişnuiseră atât de mult cu idolii, pe care îi pipăiau şi îi purtau acolo unde voiau ei, că acum când au apărut în viaţa lor un Dumnezeu puternic şi intangibil, un Dumnezeu care îi purta pe unde nu le plăce lor, îi deranja. Vechea ispită din paradis, ispita pierzătoare de a fi ca Dumnezeu (cf. Gen 3,5), se arată clar aici, dar şi de-a lungul întregii istorii umane. Omul vrea mereu ca Dumnezeu să facă ceea ce vrea el; dar el nu este dispus să facă ceea ce vrea Dumnezeu.

Prin victoria de la Rafidim în faţa unor duşmani înverşunaţi, şi prin biruinţa văduvei sărace care cerea dreptate de la un judecător nedrept, Dumnezeu vrea să ne arate, că fără de el, oamenii nu pot face nimic (cf. In 15,5). În bătălia de la Rafidim, punctul culminant nu este lupta din vale, ci rugăciunea lui Moise de pe munte, cu toiagul minunilor în mână. În parabola văduvei sărace, punctul culminant nu este nedreptatea judecătorului, ci biruinţa ei prin rugăciune şi prin puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu face deosebirea dintre Israel şi Amalec, dintre văduva săracă şi judecătorul nedrept. Dumnezeu face deosebirea dintre învingători şi învinşi. Dumnezeu face deosebirea dintre mântuiţi şi pierduţi.

Ce bine este pentru creştinii buni că, Isus i-a învăţat aceasta, că Biserica le predică aceasta, că părinţii le-au insuflat aceasta şi că ei practică aceasta. Dar, astăzi, creştinii buni, sunt chemaţi să se gândească şi la toţi aceea care rătăcesc din cauză că nu-l cunosc încă pe Isus şi învăţătura lui. De aceea, Biserica, de 87 de ani încoace, văzând că mai sunt încă mulţi oameni din lume, şi chiar creştini, care nu-l cunosc încă pe Isus, puterea credinţei şi a rugăciunii, prin glasul Papei, ne cheamă în fiecare an, la reînnoirea mandatului misionar, primit la Botez, ca vestea cea bună a lui Cristos, evanghelia, să ajungă la toţi cei care nu o cunosc, la toţi cei care nu o cunosc îndeajuns, l-a toţi cei care au uitat-o, sau abandonat-o.  

Papa Francisc I, mergând pe urmele predecesorilor săi, dar mai ales pe urmele lui Isus şi ale apostolilor, spune: „Fiecare comunitate devine "adultă" numai atunci când mărturiseşte credinţa, când o celebrează cu bucurie în liturgie, când o trăieşte în caritate şi când vesteşte fără încetare cuvântul lui Dumnezeu, ieşind din propriul „ţarc” pentru a-l duce şi în "periferii", mai ales celor care încă n-au avut oportunitatea de a-l cunoaşte pe Cristos” (cf. Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru Cea de-a 87-a Zi Mondială a Misiunilor, 20 octombrie 2013).

Vorbind despre amaleciţii care au luptat şi i-au atacat mişeleşte pe cei din slăbiţi din urma convoiului lui Israel, care călătorea prin pustiu spre ţara Canaanului, Biblia spune că trebuie să fie nimiciţi (Dt 25,19; 1Sam 15:2-3). Aici, expresia „a nimici”, trebuie citită prin „a converti”. În decursul zbuciumatei lor istorii, amaleciţii, deşi o parte au mai continuat să lupte împotriva lui Israel, din secolul V î.C., o bună parte din ei au intrat în ţara lui Iuda şi s-au aşezat la sud de Hebron (Idumea). Iuda Macabeul i-a supus (1Mac 5,65) iar Ioan Hyrcanus (135 î.Cr.-105 î.Cr.) i-a obligat să se taie împrejur şi i-a încorporat în poporul evreu. Israel va finaliza convertirea lor în ziua de Rusalii, când printre cei convertiţi, se aflau şi ei (cf. Fap 2,9).

O astfel de „nimicire”, a prevăzut Dumnezeu, pentru toţi păgânii, pentru toţi duşmanii Bisericii, pentru toţi creştinii cu numele. Şi la o astfel de “nimicire”, mai întâi personală (cf. Rom 8,13), şi apoi şi a altora, ne-a chemat Dumnezeu ca să lucrăm şi noi.

Privind astăzi la văduva săracă care „l-a biruit” pe judecătorul nedrept cu umilinţa şi rugăciunea; privind la Iosue, Moise, Aron şi Hur, care i-au biruit pe amaleciţi cu credinţa şi rugăciunea; privind la Saul din Tars, un alt judecător nedrept, care a fost biruit de mărturia şi rugăciunea lui Ştefan, să înţelegem că nu trebuie să ne fie teamă de nimic; nici de păgânii care ne aşteaptă cu sabia şi lanţurile, nici de creştinii cu numele care ne aşteaptă cu defăimare şi batjocora. Trebuie să mergem la ei cu iubirea lui Cristos, şi să-i misionăm, căci nu există inimă de piatră pe care Dumnezeu să n-o poată muia. Dar, Dumnezeu cere mai întâi: credinţa, iubirea, umilinţa, propovăduirea, rugăciunea şi munca noastră apostolică, căci de aceea ne-a trimis înaintea lui pentru a-i pregăti şi netezi calea (cf. Lc 10,1; Is 40,3); şi ne-a cerut şi rugăciuni pentru noi lucrători în secerişul său (cf. Mt 9,37-38).

Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura, spune Isus; căci, numai cine va crede şi va fi botezat se va mântui (Mc 16,15-16). „Te implor înaintea lui Dumnezeu şi a lui Cristos Isus, care va veni să judece pe cei vii şi pe cei morţi, în numele venirii lui şi al împărăţiei lui, vesteşte cuvântul, insistă în orice împrejurare, potrivită şi nepotrivită, atrage atenţia, dojeneşte, îndeamnă, dar cu multă răbdare şi grijă de a instrui”, îi spune sfântul Paul, ucenicului său Timotei (2Tim 4,1-2).

Biserica are două misiuni mari: una printre păgâni şi alta printre creştinii; iar misiunea printre creştini se împarte în două: una pentru menţinerea şi întreţinerea credinţei şi alta pentru readucerea oiţelor rătăcite şi bolnave înapoi la staul. Faptul că în câmpul de misiune printre păgâni sunt mai puţini lucrători, ar putea să ne sugereze că munca printre ei este mai uşoară decât cea dintre creştini.  

Mi-amintesc, că un preot misionar în Kenia, mi-a povestit că, acolo păgâni sunt dornici de a auzi şi primi învăţătura lui Isus; că fac pregătire cu anii pentru a deveni creştini; şi că vin gloate pentru a primii credinţa; că stau mult timp pe liste de aşteptare pentru catehizare; că mulţi îşi încep pregătirea creştină pe cont propriu pentru a uşura munca misionarilor; că trăiesc viaţa de credinţă cu bucurie.

Mai grea pare munca apostolică printre creştini cu vechime, căci mulţi dintre ei au ajuns creştini doar numele: au duminică numai de câteva ori pe an; pregătirea catehetică au abandonat-o; sfânta Spovadă şi Împărtăşanie o fac numai la mai mulţi ani; viaţa fără cununie religioasă este la tot pasul; dezinteresul pentru suflet şi pentru cele sfinte este mare; cele mai elementare noţiuni de credinţă şi suflet sunt uitate sau chiar abandonate.

Dar, nicăieri  munca apostolică nu este imposibilă. În acest sens, Biserica, aminteşte de convertirea unor creştini, deveniţi tâlhari feroce, şi ajunşi sfinţi prin puterea evangheliei: sfântul pustnic David, din Egipt; sfântul martir Vârvar, din Grecia; sfântul pustnic Moise din Etiopia. Apoi aminteşte de convertirea unor creştine devenite desfrânate înrăite, dar care au ajuns sfinte, tot prin puterea evangheliei: Maria Egipteanca, Pelagia, Thaisia şi Maria, nepoata pustnicului Avraam. etc. Să nu ne descurajăm, căci nu există întuneric pe care lumina lui Cristos să nu-l poată risipi; nu există “fiare”, pe care evanghelia şi rugăciunea să nu le poată îmblânzi (cf. 1Cor,15,32). “La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1,37).

 

Grea muncă, dar mare veşnică răsplată... mântuire, strălucire, scaune de domnie, stăpânire peste cetăţi cereşti, ospăţ veşnic, viaţă veşnică (cf. Mt 19,28-30; Dan 12,3; Iac 5,20). Grea muncă, dar trebuie făcută cu bucurie şi dăruire. Grea muncă, dar Dumnezeu abia o aşteaptă de la unul fiecare dintre noi.

Dumnezeu abia aşteaptă ca ca noi să aducem la el oiţele lui care nu-l cunosc, oiţele lui sălbătăcite sau rătăcite, că de primit, îmblânzit şi de schimbat, se ocupă el; aşa a mai schimbat înainte pe amaleciţi, pe ninivitenii, pe judecătorul nedrept, pe Paul prigonitorul, pe Maria Magdalena, pe fiul risipitor, pe Zaheu, pe tâlharul de pe cruce, pe mine şi pe mulţi alţii. Mare bucurie este în cer pentru un păcătos care se converteşte (cf. Lc 15,7), căci acesta ocupă un loc liber lăsat de îngerii răi, şi că se face la rândul său apostol, ca cei amintiţi mai sus. “Rodul celui drept este ca un pom al vieții, căci cel înțelept câştigă suflete” (Prov 11,30).  

Astăzi, ca şi în timpurile descrise de Biblie, este nevoie de apostoli ca: văduva săracă şi rugătoare; ca Ştefan care să predice, să se roage şi să se jertfească; ca Moise, Aron, Hur şi Iosue, care să creadă în puterea rugăciunii; ca Paul, care se convertescă, să predice şi să ridice şi alţi apostoli. Când noi ne vom împlini astfel activitatea misionară, mulţi păgâni, mulţi nedrepţi, mulţi încăpăţinaţi în rău, se vor converti. Să avem încredere, căci „ajutorul nostru vine de la Domnul, care a făcut cerul şi pământul” (Ps 120,2).

Oare cine a crezut vreodată că se va schimba judecătorul nedrept din evanghelia de astăzi, la rugăciunea văduvei sărace? Cine ar fi crezut vreodată că, amaleciţii, descendenţi din doi mari duşmani ai poporului evreu, Esau şi Ismael, se vor schimba? Cine ar fi crezut vreodată că se va schimba Ninive la predica lui Iona? Cine ar fi crezut vreodată că se va schimba Saul din Tars, la mărturia, predica şi rugăciunea lui Ştefan? Cine ar fi crezut vreodată că se va schimba sfântul Augustin (354-430), la rugăciunea mamei sale, Monica (332-387) şi la predica sfântului Ambrozie (340-397)? Cine ar fi crezut vreodată că, Paul Perdinand, se va schimba la rugăciunea soţiei sale, sfinta Rita de Cascia (1381-1457)? Cine ar fi crezut vreodată că, Alexandru, se va schimba la rugăciunea victimii sale, sfinta Maria Goretti (1890-1902)? Cine ar fi crezut vreodată că păgânii canibalii din Oceania se vor schimba la predica şi rugăciunea sfântului Petru Chanel (1803-1841)? Cine ar fi crezut vreodată că, banditul Henri Prazzini, se va schimba la rugăciunea sfintei Tereza Pruncului Isus (1873-1897)?

Sintetizăm: prima lectură ne arată cum rugăciunea statornică a lui Moise aduce victorie poporului israelit în faţa duşmanilor săi; evanghelia, ne arată că rugăciunea statornică a biruit judecătorul nedrept; lectura a doua ne arată cu predica şi rugăciunea lui Ştefan, l-a biruit pe prigonitorul Saul. Însă reţinem şi întrebarea lui Isus: "Fiul Omului, când va veni, va găsi el oare credinţa pe pământ?". Dacă ne vom ruga, dacă vom citi sfintele Scripturi, dacă vom predica fără frică şi ruşine evanghelia, atunci va fi credinţă şi biruinţă în încercări. „Cuvântului lui Dumnezeu este viu şi plin de putere” (Evr 4,12). Citind şi vestind acest Cuvânt, devenim colaboratorii lui Isus la opera mântuirii, dar şi părtaşi cu el la bucuriile cerului.

Închei cu un vechi dicton creştin, dicton pe care l-am mai amintit şi alte dăţi: “Cine nu misionează, după chemarea lui Isus şi a Bisericii, demisionează din calitatea ce creştin”!

                                                                                                                     Pr. Ioan Lungu