Reflecţie la  DUMINICA  XXVII  DE  PESTE  AN  „C”

„Cel care nu are sufletul drept va pieri, iar cel drept va trăi datorită credinţei lui" (Hab 2,4).

Călătoria lui Isus spre Ierusalim este aproape de sfârşit; patima şi moartea lui pentru mântuirea lumii sunt de acum foarte aproape; de aceea, Isus, în evanghelia duminicii de astăzi, caută să-i pregătească şi să-i întărească pe ucenicii săi, pentru a întâmpina cu maturitate scandalului crucii lui, dar şi scandalul nedreptăţilor şi suferinţelor care vor veni şi peste ei, din cauza urmării lui.

În curând Isus va fi trădat, va fi arestat, va fi judecat, va fi condamnat pe nedrept la moarte. Dar ei nu trebuie să se scandalizeze căci, tocmai de toate acestea erau nevoie pentru mântuirea lumii: „Aşa este scris, Cristos trebuia să pătimească şi să învie din morţi a treia zi” (Lc 24,46).

În curând şi ei înşişi vor fi insultaţi, prigoniţi, arestaţi, judecaţi, condamnaţi pe nedrept la moarte. Dar în nici acest caz nu trebuie să se scandalizeze, căci aceasta este unica calea de urmat în continuarea operei mântuirii începută de el. „Dacă M-au prigonit pe mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul meu, şi pe al vostru îl vor păzi” (In 15,20).

În curând, ei vor striga după ajutor, şi poate nu vor primi, aşa cum nici Isus nu a primit, atunci când a strigat către Tatăl: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce mai părăsit”! (Mt 27,46). Nu vor primi, căci tocmai momentul suferinţei, este momentul de har pentru realizarea mântuirii. Căci, după păcat, singura cale de mântuire rămasă, este crucea şi suferinţa. Dacă ar mai fi fost o alta, Dumnezeu avea să i-o dea Fiului său preaiubit. 

Cei din Vechiul Testament nu aveau lumina necesară pentru a înţelege valoarea suferinţei pentru mântuire, de aceea strigau revoltaţi la Dumnezeu din cauza ei: „Până când voi striga către tine, şi tu nu vei asculta? Până când voi striga la tine „Violență!”, şi tu nu mântuieşti”? (Hab 1,2). Abia, în Noul Testament, Isus ne va lumina, ca să înţelegem valoarea suferinţei pentru mântuire.

Asta nu înseamnă că cei răi nu-şi vor primi răsplata pentru răul făcut. La timpul hotărât de Dumnezeu, toţi cei care au provocat dureri şi suferinţe în jurul lor, vor plăti scump răutatea lor, şi se va arăta astfel dreptatea lui. Iată ce ne spune Domnul în prima lectură de astăzi: „Dacă ţi se pare că dreptatea întârzie, aşteapt-o: ea va veni cu siguranţă la vremea ei. Iată, cel care nu are sufletul drept va pieri, iar cel drept va trăi în viaţă datorită credinţei lui" (Hab 2,4).    

Undeva, în miez de noapte, o casă a luat foc. În grabă toţi au ieşit din casă. Însă a mai rămas un copil de 5 ani care dormea. Speriat de trosnetele focului, a ieşit la geam. Nu vedea pe nimeni din cauza fumului. Tatăl însă îl vedea bine. Sari, îi spuse tatăl, că te prind. Nu te văd, tată. Sari, că te văd eu. A sărit şi a fost salvat. Să avem încredere, că Tatăl ceresc ne va salva şi pe noi cei credincioşi, aşa cum l-a salvat pe Lot şi pe fiicele lui din Sodoma (cf. Gen 19,15-17).

Opusul acestei întâmplări, este cu un om matur, care a lunecat de pe o stâncă şi a căzut în gol. În cădere a reuşit să se prindă de un ram de copac. S-a rugat lui Dumnezeu pentru salvare. A auzit un glas: „Dă drumul ramurii, că te prind”. N-a avut încredere, ci s-a legat cu ultimele puteri de acel ram. Dimineaţa trecătorii au văzut un om mort de frig, legat de un ram, la numai la o mică distanţă de pământ. A murit ca cei de pe timpul lui Noe, foarte aproape de uşa corăbiei (cf. Gen 7,16).

Trebuie să avem încredere în Dumnezeu, care din mare iubire ni i-a trimis pe Isus şi pe Duhul Sfânt, ca să rezolve cum e mai bine pentru noi, atât suferinţa care acum ni se pare acum nedreaptă, cât şi problema celor răi care ne-o provoacă. Morile lui Dumnezeu macină încet, dar sigur. Nici un nelegiuit n-a scăpat de pedeapsa lui Dumnezeu. Unde sunt acum ucigaşii profeţilor, ai lui Isus, ai apostolilor, ai martirilor? Ceea ce a spus Isus despre Iuda care l-a dat pe mâinile celor răi, e valabil şi astăzi pentru toţi cei care fac răul: „Fiul Omului merge după cum a fost scris despre el, dar vai omului aceluia prin care Fiul Omului este trădat! Mai bine ar fi fost pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut!" (Mt 26,24).

Ca şi Isus, şi noi mergem aşa cum a fost scris şi despre noi, că va trebuie să suferim împreună cu Isus, căci "nouă ni s-a dat harul nu numai să credem în el, ci să şi pătimim pentru el" (Fil 1,29); dar vai de aceea care provoacă suferinţe aleşilor săi. Noi suntem „cei drepţi” pe care Isus îi chemă astăzi să trăiască prin credinţă, pentru a nu muri ca cei răi. „Dar cel drept va trăi prin credinţa lui” (Hab 2,4).

În acest sens lecturile de astăzi ne chemă ca să nu ne plângem: nici că am suferit prea mult, cum li s-a părut evreilor de pe timpul lui Habacuc (cf. Hab 1,2-3); nici să nu ne pară că am muncit prea mult, aşa cum li s-a părut ucenicilor (cf. Lc 17,3-4. 7-10); nici că am îndurat prea multă ocară pentru Cristos, aşa cum li s-a părut unor creştini păstoriţi de Timotei (cf. 2Tim 1,8). 

Conform evangheliei de astăzi, „un rob al lui Dumnezeu”, „un ucenic al evangheliei”, chiar după ce a lucrat mult în „ogorul Domnului”, după ce s-a îngrijit mult şi bine de „oile Domnului”, nu trebuie să se plângă, nu trebuie să pretindă odihnă înainte de vreme, nu trebuie să-şi critice stăpânul de neînţelegere, nu trebuie să-şi piardă blândeţea şi smerenia; dar să repete mereu: „Nu sunt decât un slujitor netrebnic, care nu fac decât ceea ce sunt dator să fac”! (Lc 17,10).  

În lumina jertfei de la Calvar, chiar după ce, ca robi, am fi muncit, răbdat şi suferit, niciodată nu vom putea compensa îndeajuns ceea ce a suferit Domnul la cruce pentru păcătoşi. Toţi suntem păcătoşi de mântuit, şi, de aceea, toţi trebuie să ne aducem aportul nostru de muncă, de răbdare şi de suferinţă, la opera mântuirii. Iar dacă vom simţi că ne vine greu să înţelegem şi să facem toate acestea, să strigăm: „Doamne, măreşte-ne credinţa”! Şi vom primi puterea, căci şi apostolii au primit-o. Căci cine are credinţă, şi numai cât un grăunte de muştar, ar dezrădăcina şi transplanta duzi de pe uscat în mare (cf. Lc 17,6), şi ar muta şi munţii din loc (cf. Mt 17,20). Adică, s-ar dezrădăcina pe ei din păcate şi pe alţii; şi-ar înmuia inima lor şi a altora.

Dar ca să ajungem la un asemenea mod de a gândi şi acţiona, este nevoie ca unul fiecare dintre noi, să devină un alt „Habacuc”, adică „un om care îmbrăţişează”, căci asta înseamnă numele lui Habacuc; un om care îmbrăţişează cu drag urmarea lui Cristos cu toate costurile ei; un om care îmbrăţişează cu drag credinţa sub toate aspectele ei; un om care îmbrăţişează cu drag sinceritatea vieţii; un om care atunci când constată că nu are credinţă suficientă pentru o astfel de urmare a lui Cristos, strigă împreună cu apostolii: Doamne, măreşte-ne credinţa”!

Am putea spune că, astăzi, Isus, ne cere ca şi lui Petru, să venim la el, să mergem după el, prin apele învolburate ale vieţii. Cei ce au credinţă, merg; cei ce nu au credinţă, refuză (cf. Mt 14,28-31).

„Acum sufletul meu este tulburat şi ce voi spune: Tată, salvează-mă de ceasul acesta? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, preamăreşte numele tău!" Atunci a venit o voce din cer: "L-am preamărit şi iarăşi îl voi preamări" (In 12,27-28). Aşa trebuie să spunem şi unul fiecare dintre noi: în trudă, în suferinţă, în ocară pentru Cristos. „Tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, preamăreşte numele tău!"

Bruno Ferrero (n. 1946), un preot din congregaţia sfântului Ioan Bosco, povesteşte că un om credincios mergea prin oraş într-o zi geroasă de ianuarie şi văzu o fetiţă în zdrenţe care cerea de pomană. Atunci, îşi îndrepta gândul spre Dumnezeu şi zise: Doamne, cum poţi răbda una că asta? Te rog,fă ceva! Se culcă, iar în timpul nopţii, Dumnezeu îi spuse în vis: te-am făcut pe tine!

Da, Dumnezeu, ne-a făcut pe unul fiecare dintre noi, ca pe un remediu la problemele şi suferinţele altora.

De aceea, când vom vedea durerea sub toate aspectele ei, să nu uităm că Dumnezeu a găsit deja un remediu, ne-a găsit pe noi.

Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), pe care l-am sărbătorit pe 4 octombrie, a înţeles că el a fost remediul creat de Dumnezeu, la durerile oamenilor din timpul său, de aceea şi-a scris un program de lucru: „unde este ură s-aduc iubire,  unde este ofensa s-aduc iertare, unde este dezbinare s-aduc unire,  unde este greşeala s-aduc adevăr, unde este neîncredere s-aduc credinţă, unde este disperare s-aduc speranţă, unde este întuneric eu s-aduc lumină, unde este tristeţe s-aduc bucurie”.

Lui, Albert Schweitzer (1875-1965), medic voluntar în Africa, bolnavii îi spuneau: „Tu ai mâinile şi inima lui Dumnezeu!" Şi noi trebuie să avem mâinile şi inima lui Dumnezeu în slujirea fraţilor noştri.

Sfântul Luigi Giovanni Orione (1872-1940), scria aceste cuvinte: ”Trebuie să fim cârpe ale voinţei lui Dumnezeu. O cârpă se foloseşte la orice, apoi se aruncă într-un colţ. Trebuie să fim instrumente în mâna lui Dumnezeu, gata la orice semn al său, gata pentru orice muncă pe care ne-o încredinţează”.

Sfântul Paul recomandă discipolului şi colaboratorului său Timotei: „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de timiditate, ci un duh de putere, de iubire şi de înţelepciune. Nu te ruşina deci să dai mărturie pentru Domnul nostru, nu te ruşina nici de mine, care sunt în închisoare pentru el, şi ajutat de puterea lui Dumnezeu, ia parte împreună cu mine la suferinţa pentru evanghelie” (1Tim 1,7-8). Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi de Isus Cristos, înviat din morţi, pe care eu îl vestesc şi pentru care sufăr (cf. 2Tim 2,8-9).

 Să nu uităm de omul, dintr-o povestire a lui Rabindranath Tagore (1861-1941), care a dat regelui său numai un bob de grâu, pe motiv că e sărac, şi apoi a regretat tot restul vieţii, fără a mai putea îndrepta situaţia. Să nu uităm de, oamenii, dintr-o altă povestire, dar a lui Bruno Ferrero (n. 1946), care chemaţi să ducă apă regelui lor, au dus în vase mici, pe motiv că regele e bogat; şi când vasele le-au fost umplute cu aur, au regretat tot restul vieţii lor, dar fără a mai putea îndrepta situaţia vreodată. Toţi au primit numai cât au dat şi cât sau jertfit. Să dăm tot ce avem şi să ne jertfim cât de mult putem, căci într-o zi vom primi împărăţia cerurilor cu toate comorile ei.

Creştinul este omul care păstrează şi alimentează amintirea lui Cristos; o păstrează în el şi o alimentează şi în alţii. Nu se plânge de suferinţă, de muncă, de ruşine pentru Cristos. El face mereu recurs la Cristos, care a muncit, a îndurat ocară şi a suferit moartea pe cruce pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Iar din acest adevăr se hrăneşte şi spre acest adevăr îi îndrumă şi pe alţii.

Să nu uităm că dintre toate făgăduinţele şi dintre toate veştile bune şi de speranţă care sunt pe lume, nici una nu e mai dulce decât cea a mântuitorului Isus: “Pentru ca eu sunt viu si voi veţi fi vii” (In 14,19). Aici trebuie să avem gândul, şi atunci niciodată nu ni se va mai părea că am suferit prea mult, că am îndurat prea multe ocări şi că am muncit şi ne-am jertfit mai mult pentru mântuirea noastră şi a fraţilor noştri.

Psalmistul ne spune astăzi: „O, de aţi asculta astăzi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile ca la Meriba, ca în ziua de la Massa în pustiu, acolo m-au pus la încercare părinţii voştri, m-au pus la încercare, deşi au văzut lucrările mele" (Ps 94,8-9).

                                                                                                                     Pr. Ioan Lungu