Reflecţie la duminica a XXIX-a de peste an  - C

Ziua  Mondială a Misiunilor:  “Cine nu misionează, demisionează din calitatea ce creştin”!

Isus îşi continuă drumul spre Ierusalim ceresc, drum care trece prin Ierusalimul pământesc al patimilor şi morţii. În acest drum al său, Isus, ne spune tuturor care credem în el: „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea” (In 16,33). Isus, ne dă astăzi tuturor secretul biruinţei: rugăciunea. Isus însuşi, spre exemplul nostru s-a rugat şi a izbândit. Astfel s-a rugat înainte de a-şi începe activitatea publică (cf. Lc 3,21), şi diavolul nu l-a putut învinge (cf. Lc 4,13); s-a rugat înainte de a-şi alege ucenicii (cf. Lc 6,12-13), iar Tatăl i-a revelat pe cine să aleagă; s-a rugat înainte de învierea lui Lazăr, şi Tatăl l-a ascultat, înviindu-l pe acesta (cf. In 11,41-44); s-a rugat înainte de patimă şi moarte (cf. Lc 20,39-45), şi Tatăl l-a ajutat să treacă cu bine prin ele, iar apoi l-a înviat, l-a înălţat şi l-a glorificat la dreapta sa.

Astăzi, Isus, cu puţin înainte de „trecerea sa la Tatăl” (In 13,1), - căci astfel a numit el patima şi moartea sa, - ne-a învăţat şi pe noi, aşa cum am spus deja, secretul biruinţei depline, care este rugăciunea.

Rugăciunea este cea mai puternică formă de energie accesibilă omului de pe pământ. Rugăciunea este 112, telefonul nostru de urgenţă la Dumnezeu. Rugăciunea este aceea care ne face fericiţi  chiar în necazuri şi ne dă forţa necesară pentru a duce la îndeplinire cele ce ne sunt cerute de Dumnezeu. Rugăciunea este cea mai puternică armă a creştinului. Da, rugăciunea este aceea prin care biruim şi pe cei care nu se tem nici de Dumnezeu, şi pe cei care nu au ruşine (cf. Lc 18,2); rugăciunea biruie şi pe cei mai mari duşmani ai noştri, aşa cum i-a biruit Iosue prin rugăciunea lui Moise, pe amaleciţii ieşiţi din coapsle lui Esau şi ale lui Ismael, doi mari potrivnici ai lui Israel (cf. Gen 36,2); aşa cum i-a biruit Ghedeon pe madianiţi, cei ieşiţi tot din coapsele lui Ismael (cf. Jud 8,24-26), cei care i-au cerut lui Balaam să-l blesteme pe Israel, şi cei care l-au târât pe Israel spre idoli (cf. Num 22 şi 25); aşa cum i-a biruit Elizeu pe sirieni, care se trăgeau din Aram, un fiu al lui Sem, un fiu al lui Noe, un fiu al lui Lameh care ceruse răzbunare 70x7, un fiu al lui Cain (cf. Gen 4,23-24); aşa cum i-a biruit Iuda Macabeul pe greci, iarăşi nişte duşmani ai evreilor, care urmăreau depărtarea lui Israel de Dumnezeul cel adevărat (cf. Dan 11,31-33; 1Mac 1,60; 2Mac 6,18).

Amaleciţii, despre care vorbeşte prima lectură de astăzi, (cf. Ex 17,813), au dus o luptă murdară contra lui Israel care traversa pustiul spre Canaan, atacându-i pe cei din urma coloanei de evrei, adică atacându-i pe bătrânii, pe bolnavii şi pe copii care încheiau coloana. Doar satana mai procedează aşa, atacându-i pe cei slăbiţi  Să ne amintim cu satana, l-a atacat virulent pe Isus, când era slăbit de postul de 40 de zile şi 40 de nopţi; să ne amintim cu l-a atacat pe Iob ajuns sărac şi bolnav, tot din cauza lui; să ne amintim cum i-a atacat pe ucenicii săi Domnului, când Domnul a fost răpit de lângă ei. Amaleciţii, datorită acestui atac, în stil satanic, au intrat sub blestem şi trebuiau să fie nimiciţi (Dt 25,19; 1Sam 15:2-3).

Amaleciţii, aşa cum am mai spus, provin din Esau, care după ce şi-a vândut binecuvântările veşnice, pentru un blid de linte trecător, devenind astfel simbolul tuturor celor care abandonează speranţele veşnice de dragul lucrurilor trcătoare (cf. Evr 12,16-17), apoi, contrar voinţei lui Dumnezeu şi a părinţilor săi, Isaac şi Rebeca, s-a şi căsătorit poligam, cu Ada și Oholibama, doua fete hetite, și cu Basmat, fata lui Ismael, femei care pe lângă faptul că erau păgâne, mai proveneau şi din popoare duşmane ai lui Israel (cf. Gen 36,2).

Biblia a reţinut acest fapt spre avertizarea şi învăţătura noastră, căci mulţi oameni şi chiar mulţi creştini, în faţa tentaţiilor de tot felul, vor fi ispitiţi să nu asculte de Dumnezeu şi de legile sale, de legile închinării şi de legile căsătoriei, şi pentru “un blid de linte” pământesc, să lase binecuvântarile veşnice, ca Esau şi urmaşii săi, amaleciţii (cf. Gen 25,30; 36,1.8.19). De aceea şi Isus este întrabător cu privire la credinţă.

Isus însuşi, a prevăzut această mare amăgire a timpurilor de pe urmă, adică a timpurilor de după înălţarea sa la cer, când dragostea şi credinţa multora se va răci (Mt 24,12), şi de aceea a rostit şi întrebarea cu privire la credinţă  (cf. Lc 18,8). Prin parabola văduvei sărace, Isus recomandă rugăciunea. Iar Paul recomandă citirea şi predicarea sfintelor Scripturi (cf. 2Tim 3,14-4,2).

Bătălia împotriva amaleciţilor are loc după incidentul de la, Massa şi Meriba, locul unde evreii abia eliberaţi de Dumnezeu din Egipt prin mari semne şi minuni, care i-au uimit până şi pe păgânii din jur, dar semne şi minuni care pe ei i-au lăsat reci şi insensibili, şi chiar i-au făcut să se îndoiască de puterea lui de a le da apă de băut şi chiar de prezenţa lui în mijlocul lor, şi că le va putea da apă de băut şi pâine de mâncat, şi de aceea s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise (cf. Ex 17,2-4).  

Evreii, se obişnuiseră atât de mult cu idolii, pe care îi pipăiau şi îi purtau acolo unde voiau ei, că acum când au apărut în viaţa lor un Dumnezeu puternic şi intangibil, un Dumnezeu care îi purta pe unde nu le plăce lor, îi deranja. Vechea ispită din paradis, ispita pierzătoare de a fi ca Dumnezeu (cf. Gen 3,5), se arată clar aici, dar şi de-a lungul întregii istorii umane. Omul vrea mereu ca Dumnezeu să facă ceea ce vrea el; dar el nu este dispus să facă ceea ce vrea Dumnezeu.

Prin victoria de la Rafidim în faţa unor duşmani înverşunaţi, şi prin biruinţa văduvei sărace care cerea dreptate de la un judecător nedrept, Dumnezeu vrea să ne arate, că fără de el, oamenii nu pot face nimic (cf. In 15,5). În bătălia de la Rafidim, punctul culminant nu este lupta din vale, ci rugăciunea lui Moise de pe munte, cu toiagul minunilor în mână. În parabola văduvei sărace, punctul culminant nu este nedreptatea judecătorului, ci biruinţa ei prin rugăciune şi prin puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu face deosebirea dintre Israel şi Amalec, dintre văduva săracă şi judecătorul nedrept. Dumnezeu face deosebirea dintre învingători şi învinşi. Dumnezeu face deosebirea dintre mântuiţi şi pierduţi.

Ce bine este pentru creştinii buni că, Isus i-a învăţat aceasta, că Biserica le predică aceasta, că părinţii le-au insuflat aceasta şi că ei practică aceasta. Dar, astăzi, creştinii buni, sunt chemaţi să se gândească şi la toţi aceea care rătăcesc din cauză că nu-l cunosc încă pe Isus şi învăţătura lui. De aceea, Biserica, de 87 de ani încoace, văzând că mai sunt încă mulţi oameni din lume, şi chiar creştini, care nu-l cunosc încă pe Isus, puterea credinţei şi a rugăciunii, prin glasul Papei, ne cheamă în fiecare an, la reînnoirea mandatului misionar, primit la Botez, ca vestea cea bună a lui Cristos, evanghelia, să ajungă la toţi cei care nu o cunosc, la toţi cei care nu o cunosc îndeajuns, l-a toţi cei care au uitat-o, sau abandonat-o.  

Papa Francisc I, mergând pe urmele predecesorilor săi, dar mai ales pe urmele lui Isus şi ale apostolilor, spune: „Fiecare comunitate devine "adultă" numai atunci când mărturiseşte credinţa, când o celebrează cu bucurie în liturgie, când o trăieşte în caritate şi când vesteşte fără încetare cuvântul lui Dumnezeu, ieşind din propriul „ţarc” pentru a-l duce şi în "periferii", mai ales celor care încă n-au avut oportunitatea de a-l cunoaşte pe Cristos” (cf. Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru Cea de-a 87-a Zi Mondială a Misiunilor, 20 octombrie 2013).

Vorbind despre amaleciţii care au luptat şi i-au atacat mişeleşte pe cei din slăbiţi din urma convoiului lui Israel, care călătorea prin pustiu spre ţara Canaanului, Biblia spune că trebuie să fie nimiciţi (Dt 25,19; 1Sam 15:2-3). Aici, expresia „a nimici”, trebuie citită prin „a converti”. În decursul zbuciumatei lor istorii, amaleciţii, deşi o parte au mai continuat să lupte împotriva lui Israel, din secolul V î.C., o bună parte din ei au intrat în ţara lui Iuda şi s-au aşezat la sud de Hebron (Idumea). Iuda Macabeul i-a supus (1Mac 5,65) iar Ioan Hyrcanus (135 î.Cr.-105 î.Cr.) i-a obligat să se taie împrejur şi i-a încorporat în poporul evreu. Israel va finaliza convertirea lor în ziua de Rusalii, când printre cei convertiţi, se aflau şi ei (cf. Fap 2,9).

O astfel de „nimicire”, a prevăzut Dumnezeu, pentru toţi păgânii, pentru toţi duşmanii Bisericii, pentru toţi creştinii cu numele. Şi la o astfel de “nimicire”, mai întâi personală (cf. Rom 8,13), şi apoi şi a altora, ne-a chemat Dumnezeu ca să lucrăm şi noi.

Privind astăzi la văduva săracă care „l-a biruit” pe judecătorul nedrept cu umilinţa şi rugăciunea; privind la Iosue, Moise, Aron şi Hur, care i-au biruit pe amaleciţi cu credinţa şi rugăciunea; privind la Saul din Tars, un alt judecător nedrept, care a fost biruit de mărturia şi rugăciunea lui Ştefan, să înţelegem că nu trebuie să ne fie teamă de nimic; nici de păgânii care ne aşteaptă cu sabia şi lanţurile, nici de creştinii cu numele care ne aşteaptă cu defăimare şi batjocora. Trebuie să mergem la ei cu iubirea lui Cristos, şi să-i misionăm, căci nu există inimă de piatră pe care Dumnezeu să n-o poată muia. Dar, Dumnezeu cere mai întâi: credinţa, iubirea, umilinţa, propovăduirea, rugăciunea şi munca noastră apostolică, căci de aceea ne-a trimis înaintea lui pentru a-i pregăti şi netezi calea (cf. Lc 10,1; Is 40,3); şi ne-a cerut şi rugăciuni pentru noi lucrători în secerişul său (cf. Mt 9,37-38).

Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura, spune Isus; căci, numai cine va crede şi va fi botezat se va mântui (Mc 16,15-16). „Te implor înaintea lui Dumnezeu şi a lui Cristos Isus, care va veni să judece pe cei vii şi pe cei morţi, în numele venirii lui şi al împărăţiei lui, vesteşte cuvântul, insistă în orice împrejurare, potrivită şi nepotrivită, atrage atenţia, dojeneşte, îndeamnă, dar cu multă răbdare şi grijă de a instrui”, îi spune sfântul Paul, ucenicului său Timotei (2Tim 4,1-2).

Biserica are două misiuni mari: una printre păgâni şi alta printre creştinii; iar misiunea printre creştini se împarte în două: una pentru menţinerea şi întreţinerea credinţei şi alta pentru readucerea oiţelor rătăcite şi bolnave înapoi la staul. Faptul că în câmpul de misiune printre păgâni sunt mai puţini lucrători, ar putea să ne sugereze că munca printre ei este mai uşoară decât cea dintre creştini.  

Mi-amintesc, că un preot misionar în Kenia, mi-a povestit că, acolo păgâni sunt dornici de a auzi şi primi învăţătura lui Isus; că fac pregătire cu anii pentru a deveni creştini; şi că vin gloate pentru a primii credinţa; că stau mult timp pe liste de aşteptare pentru catehizare; că mulţi îşi încep pregătirea creştină pe cont propriu pentru a uşura munca misionarilor; că trăiesc viaţa de credinţă cu bucurie.

Mai grea pare munca apostolică printre creştini cu vechime, căci mulţi dintre ei au ajuns creştini doar numele: au duminică numai de câteva ori pe an; pregătirea catehetică au abandonat-o; sfânta Spovadă şi Împărtăşanie o fac numai la mai mulţi ani; viaţa fără cununie religioasă este la tot pasul; dezinteresul pentru suflet şi pentru cele sfinte este mare; cele mai elementare noţiuni de credinţă şi suflet sunt uitate sau chiar abandonate.

Dar, nicăieri  munca apostolică nu este imposibilă. În acest sens, Biserica, aminteşte de convertirea unor creştini, deveniţi tâlhari feroce, şi ajunşi sfinţi prin puterea evangheliei: sfântul pustnic David, din Egipt; sfântul martir Vârvar, din Grecia; sfântul pustnic Moise din Etiopia. Apoi aminteşte de convertirea unor creştine devenite desfrânate înrăite, dar care au ajuns sfinte, tot prin puterea evangheliei: Maria Egipteanca, Pelagia, Thaisia şi Maria, nepoata pustnicului Avraam. etc. Să nu ne descurajăm, căci nu există întuneric pe care lumina lui Cristos să nu-l poată risipi; nu există “fiare”, pe care evanghelia şi rugăciunea să nu le poată îmblânzi (cf. 1Cor,15,32). “La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1,37).

 

Grea muncă, dar mare veşnică răsplată... mântuire, strălucire, scaune de domnie, stăpânire peste cetăţi cereşti, ospăţ veşnic, viaţă veşnică (cf. Mt 19,28-30; Dan 12,3; Iac 5,20). Grea muncă, dar trebuie făcută cu bucurie şi dăruire. Grea muncă, dar Dumnezeu abia o aşteaptă de la unul fiecare dintre noi.

Dumnezeu abia aşteaptă ca ca noi să aducem la el oiţele lui care nu-l cunosc, oiţele lui sălbătăcite sau rătăcite, că de primit, îmblânzit şi de schimbat, se ocupă el; aşa a mai schimbat înainte pe amaleciţi, pe ninivitenii, pe judecătorul nedrept, pe Paul prigonitorul, pe Maria Magdalena, pe fiul risipitor, pe Zaheu, pe tâlharul de pe cruce, pe mine şi pe mulţi alţii. Mare bucurie este în cer pentru un păcătos care se converteşte (cf. Lc 15,7), căci acesta ocupă un loc liber lăsat de îngerii răi, şi că se face la rândul său apostol, ca cei amintiţi mai sus. “Rodul celui drept este ca un pom al vieții, căci cel înțelept câştigă suflete” (Prov 11,30).  

Astăzi, ca şi în timpurile descrise de Biblie, este nevoie de apostoli ca: văduva săracă şi rugătoare; ca Ştefan care să predice, să se roage şi să se jertfească; ca Moise, Aron, Hur şi Iosue, care să creadă în puterea rugăciunii; ca Paul, care se convertescă, să predice şi să ridice şi alţi apostoli. Când noi ne vom împlini astfel activitatea misionară, mulţi păgâni, mulţi nedrepţi, mulţi încăpăţinaţi în rău, se vor converti. Să avem încredere, căci „ajutorul nostru vine de la Domnul, care a făcut cerul şi pământul” (Ps 120,2).

Oare cine a crezut vreodată că se va schimba judecătorul nedrept din evanghelia de astăzi, la rugăciunea văduvei sărace? Cine ar fi crezut vreodată că, amaleciţii, descendenţi din doi mari duşmani ai poporului evreu, Esau şi Ismael, se vor schimba? Cine ar fi crezut vreodată că se va schimba Ninive la predica lui Iona? Cine ar fi crezut vreodată că se va schimba Saul din Tars, la mărturia, predica şi rugăciunea lui Ştefan? Cine ar fi crezut vreodată că se va schimba sfântul Augustin (354-430), la rugăciunea mamei sale, Monica (332-387) şi la predica sfântului Ambrozie (340-397)? Cine ar fi crezut vreodată că, Paul Perdinand, se va schimba la rugăciunea soţiei sale, sfinta Rita de Cascia (1381-1457)? Cine ar fi crezut vreodată că, Alexandru, se va schimba la rugăciunea victimii sale, sfinta Maria Goretti (1890-1902)? Cine ar fi crezut vreodată că păgânii canibalii din Oceania se vor schimba la predica şi rugăciunea sfântului Petru Chanel (1803-1841)? Cine ar fi crezut vreodată că, banditul Henri Prazzini, se va schimba la rugăciunea sfintei Tereza Pruncului Isus (1873-1897)?

Sintetizăm: prima lectură ne arată cum rugăciunea statornică a lui Moise aduce victorie poporului israelit în faţa duşmanilor săi; evanghelia, ne arată că rugăciunea statornică a biruit judecătorul nedrept; lectura a doua ne arată cu predica şi rugăciunea lui Ştefan, l-a biruit pe prigonitorul Saul. Însă reţinem şi întrebarea lui Isus: "Fiul Omului, când va veni, va găsi el oare credinţa pe pământ?". Dacă ne vom ruga, dacă vom citi sfintele Scripturi, dacă vom predica fără frică şi ruşine evanghelia, atunci va fi credinţă şi biruinţă în încercări. „Cuvântului lui Dumnezeu este viu şi plin de putere” (Evr 4,12). Citind şi vestind acest Cuvânt, devenim colaboratorii lui Isus la opera mântuirii, dar şi părtaşi cu el la bucuriile cerului.

Închei cu un vechi dicton creştin, dicton pe care l-am mai amintit şi alte dăţi: “Cine nu misionează, după chemarea lui Isus şi a Bisericii, demisionează din calitatea ce creştin”!

                                                                                                                     Pr. Ioan Lungu