Reflecţie la sărbătoarea sfântului Dumitru, ostaş martir.

Mare este Dumnezeul lui Dumitru!

Este ziua de 26 octombrie, iar bisericile creştine care au cultul sfinţilor, îl cinstesc pe sfântul Dumitru (+ 306), diacon al bisericii din Sirmium, comandant militar al lui Maximilia Hercules, prefect în Tesalonic, proconsul al Greciei şi martir al Bisericii lui Cristos. Sfântul Dumitru a trăit pe timpul împăraţilor Diocletian (244–311) şi Maximian Hercules (250-310), doi dintre cei mai crânceni prigonitori ai Bisericii de la început, care dorind o reînvigorare a păgânismului, au declanşat o crudă prigoană a creştinilor. Dumitru, s-a născut la Tesalonic, în Grecia, din părinţi nobili şi creştini, dar care asemenea lui Nicodim şi Iosif din Arimatea, care veneau numai noaptea la Isus de frica iudeilor, şi ei practicau credinţa mai mult pe ascuns, de frica păgânilor prigonitori (cf. In 3,1; In 19,38). Tatăl sfântului Dumitru a fost prefectul Tesalonicului. Ca fiu de prefect, Dumitru a avut posibilitatea să studieze la şcolile înalte ale timpului şi să dobândească o vastă cultură şi o clară viziune asupra vieţii.

La vârsta de 20 de ani îi moare tatăl, fapt care îl îndurerează profund, pe el, dar şi pe toţi locuitorii de Tesalonic. De la tatăl său, Dumitru, a moştenit, pe lângă o frumoasă avere, un caracter şi un nume bun. Ştiinţa şi calităţile sale nobile, au ajuns şi la urechile împăratului Maximian Hercules, care l-a chemat la ordin, şi l-a numit comandant peste armatele sale din Tesalonic, prefect al Tesalonicului în locul tatălui său, dar şi proconsul peste întreaga Grecie, aşa cum confirmă şi o scriere veche. În aceste funcţii, el trebuia să reprezinte numai interesele împăratului, dar şi să poarte luptele împăratului contra creştinilor. Dar el era creştin, iubea creştinii şi îi proteja. Ba mai mult el îi trata cu dragoste şi pe păgâni şi le vorbea de Cristos, fapt care îi făcea pe foarte mulţi păgâni din popor şi din armată, să devină creştini.

Aşa cum satana a stârnit furtuni, puhoaie de apă şi războaie, pentru a-l clătina pe Iob (cf. Iob 1,6-22; 2,1-8); pe Abraham, Isaac şi Iacob (cf.Idt 8,25-27); pe Biserica şi fiii ei de la început (cf. Ap 12,1-6). Tot astfel, în diferite perioade ale istoriei, satana a ridicat fel de fel de furtuni şi puhoaie, pentru a-i îneca pe aleşii care cred în Isus. Dar aceştia prin puterea lui Dumnezeu, care nu permite niciodată ca cineva să fie încercat peste puterile lui (cf. 1Cor 10,13), au ieşit şi vor ieşi din aceste furtuni, mai întăriţi şi mai proaspeţi, aşa cum ies pomii sănătoşi din furtuni.

Zece furtuni năpraznice, sub şapte împăraţi feroce, a ridicat satana numai în primele trei secole creştine, şi care au făcut să moară peste 16 milioane de creştini (cf. Ap 13,1). Dar cele 10 valuri de prigoane, nu au dus la moarte creştinismului, asa cum visa împăratul Diocleţian, ci la moartea păgânismului, prin victoria lui Constantin cel Mare, asupra lui Maxenţiu (278-312), fiul lui Maximilian Hercules, asociatul lui Diocleţia la domnie şi prigoană.  

Şi este interesant de observat că, în anul 306, anul martiriului sfântului Dumitru, Maximilian Hercules, a fost forţat de Diocleţian să abdice în favoarea fiului său Maxenţiu, ultimul prigonitor al primului val de persecuţii, ucis de Constantin cel Mare, în 312, anul proclamării libertăţii Bisericii, prin Edictul de la Milan.

După acest prim val de 10 prigoane, val încheiat cu cel de pe timpul sfântului Dumitru, satana, în decursul istoriei, a mai ridicat multe alte valuri de prigoane, şi mai ridică încă sub diferite chipuri, cu scopul vădit de a distruge Biserica, care nu poate fi distrusă de porţile iadului (cf. Mt 16,18). 

Biserica, prin prima lectură din cartea Esterei, ne spune astăzi că, ceea ce a fost Haman edomitul, care căuta exterminarea evreilor din Babilon, de pe timpul reginei Estera şi a unchiului ei, Mardorheu; tot aceea a fost şi împăratul Maximilian Hercules pentru creştinii din Tesalonic şi din întreaga Grecie, de pe timpul sfântului Dumitru şi a prietenilor săi Nestor şi Lupul (cf. Est 13,8-17).

Această ultimă prigoană, din primul val de 10 prigoane, a fost declanşată de împăratul Maximilian Hercules, asociatul lui Diocleţian la domnie, care întorcându-se biruitor de la un război contra sciţilor şi a sarmaţilor, şi care crezând că zeii păgâni i-au dat biruinţa, a decis să le aducă jertfa de mulţumire în Tesalonic. Cu acest prilej l-a chemat şi pe Dumitru, cel investit de el cu multe funcţii importante, să vină şi să jertfească zeilor păgâni înaintea armatei şi înaintea locuitorilor din Tesalonic. Atunci, Dumitru, a înţeles ca a sosit ceasul ca să-l mărturisească pe Cristos, atât înaintea împăratului cât şi înaintea tuturor locuitorilor din Tesalonic. Atunci, comandantul, guvernatorul, proconsulul, dar mai ales diaconul, Dumitru, aducându-şi aminte de ce a zis sfântul Paul: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom 10, 10), a păşit în faţa şi a mărturisit cu mare îndrăzneală împăratului şi tuturor celor de faţă, că nu zeii i-au dat biruinţa, ci Dumnezeul creştinilor, care este adevăratul Dumnezeu. Căci, Dumnezeul creştinilor este cel ce a făcut cerul şi pământul şi în nemăsurata lui milostivire faţă de oameni, l-a trimis în lume pe Fiul său, care a luat trup omenesc din Fecioara Maria, care s-a făcut întru toate asemenea nouă, afară de păcat, şi i-a mântuit pe oameni din robia diavolului şi din toate celelalte robii, prin patima şi moartea sa pe cruce, iar prin învierea sa din morţi, le-a deschis celor care cred în el şi îl primesc ca mântuitor, cale spre viaţa cea veşnică (cf. 2Tim 4,2-5).

Această mărturisire publică a credinţei sale, i-a încurajat foarte mult pe creştinii şi ostaşii din oraş, care nu erau încă decişi clar şi i-a determinat pe mulţi păgâni dintre civili şi ostaşi să îmbrăţişeze credinţa creştină. Însă, această curajoasă mărturie, i-a înfuriat la culme pe păgâni, în frunte cu împăratul păgân Maximilian Hercules, care a decretat arestarea tuturor creştinilor, ostaşi şi laici din oraş, şi a declanşat o crudă prigoană împotriva lor. Primul care a fost arestat, a fost Dumitru, care a fost atât de fericit că, Isus i-a oferit ocazia de a suferi pentru el (cf. Mt 5,12); şi împreună cu Dumitru, toţi ceilalţi creştinii arestaţi, au fost cuprinşi de aceeaşi bucurie. În ei s-a împlinit şi cuvântul sfântului Paul: "Vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în Isus, ci să şi pătimiţi pentru el" (Fil 1,29).

Maximian Hercules, avea printre apropiaţii săi, un mercenar dintre vandali, cu numele de Lie. Era un bărbat solid şi puternic, ceva gen Goliat din Biblie. Creştinii au fost închişi într-un amfiteatru păgân, căptuşit pe interior cu suliţe înfipte în pământ. Acest, Lie, acest Goliat al lui Maxian Hercules, trecea printre creştini şi aleatoriu, lua continuu când pe unul când pe altul dintre creştini, şi cu mare uşurinţă îi arunca în acele suliţe înfipte în pământ, spre deliciul împăratului şi al păgânilor din oraş. Acest Lie, asemenea lui Goliat din Biblie, aducea mereu injurii lui Isus Cristos, şi-i provoca pe creştinii închişi la luptă cu el (cf. 1Sam 17,25-58). Atunci, s-a ridicat un tânăr creştin, închis şi el pentru credinţă, unul mic şi plăpând ca David, s-a dus la Dumitru, - diaconul, prefectul şi consulul - şi l-a întrebat dacă îi permite să lupte cu Lie, căci în el simte o putere care îi dă speranţă. Dumitru, a încuviinţat, dar i-a spus atât lui Nestor, cât şi celorlalţi creştini închişi, ca în taină toţi să se roage pentru victorie, pentru cinstea lui Dumnezeu, şi pentru statornicia lor, căci prevedea o mare furie a păgânilor contra lor.

La următoarea provocare a lui Lie, s-a ridicat Nestor, acest tânăr plăpând, şi a spus că acceptă provocarea. Când l-au văzut păgânii aşa de tânăr şi plăpând, au izbucnit în hohote de dispreţ. Lupta s-a dat pe un pod înalt din arenă. Ajuns pe acel pod, micuţul şi tânărul Nestor, l-a prins şi la aruncat pe uriaşul Lie în suliţele înfipte pe marginea arenei, cu uşurinţa cu care el îi arunca mai înainte pe creştini (cf. Lc 1,51-52). Murind Lie atât de repede, împăratul şi păgânii s-au cutremurat, şi unii şi-au zis în inima lor: "Mare este Dumnezeul lui Dumitru"! Cu acea ocazie, mulţi dintre păgâni s-au făcut creştini, dar şi mulţi au rămas îndărătnici în păgânism, şi au continuat prigoana. Împăratul, ruşinat şi întristat de moartea lui Lie, a poruncit ca Nestor, să fie prins, şi să i se taie capul. Iar, pe Dumitru care l-a încurajat pe Nestor să lupte, să-l străpungă cu suliţele.  

Creştinii din primele veacuri, copleşiţi de bucuria promisă de Isus în predica de pe munte: "Fericiţi veţi fi când vă vor defăima şi prigoni şi minţind vor spune tot răul împotriva voastră din cauza mea! Bucuraţi-vă şi fiţi veseli, căci plata voastră este mare în ceruri" (Mt 5,11), se întreceau în a-l lăuda pe Dumnezeu şi în a-i cere favoarea şi fericirea martiriului. Jertfa lui Dumitru, jertfa prietenilor săi şi a tuturor creştinilor martirizaţi pe timpul lui, au fost printre ultimele dinaintea libertăţii Bisericii.

Mare lucru este să ai părinţi buni creştini, mare lucru să le urmezi exemplele şi învăţăturile; mare lucru este să-ţi alegi prieteni sfinţi, cu care să mergi împreună spre casa şi slujirea lui Dumnezeu, ca sfântul Dumitru (cf. Ps 42,4). Să ne rugăm astăzi, pe lângă curaj în trăirea şi mărturisirea credinţei, şi pentru aceste bunuri.

Imediat după moarte, din rănile lui sfântului Dumitru a început să curgă un lichid plăcut parfumat, care se simte şi astăzi la mormântul său. Buna mireasmă creştină pe care Dumitru a împrăştiat-o încă din timpul vieţii, prin cuvintele, faptele şi viaţa sa întreagă, se continuă şi după moartea lui, ca o confirmare a cerului pentru virtuţile şi viaţa lui sfântă.

Acest parfum de la mormântul sfântului Dumitru, şi de la toţi sfinţii izvorâtori de mir, le aminteşte tuturor creştinilor că, de cel puţin trei lucruri: 1. orice ucenic al lui Cristos trebuie să o împrăştie şi el în jurul său, mireasma vieţii trăite în Cristos (cf Ef 5,2; Fil 4, 18).  2. morţii nu sunt morţi după moarte, căci Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii (cf. Mt 22,32); 3. sfinţii după moarte, îşi petrec cerul făcând mereu bine pe pământ, lucrând alături de Tatăl şi de Fiul, pentru fericirea şi mântuirea oamenilor (cf. In 5,17). Aceste adevăruri sunt confirmate de minunile care încep chiar de la moartea sfinţilor, şi continuă până la cea de-a doua venire a lui Isus, prin atingerea de hainele şi lucrurile care le-au aparţinut, prin atingerea de moaştele şi mormântul lor.   

Noi, creştinii de astăzi, trebuie să ştim despre cultul moaştelor şi al relicviilor, că îşi are obârşia în Biblie. Iată câteva pasaje biblice unde se vorbeşte de acest cult: Elisei a murit şi a fost îngropat. În anul următor, au intrat în ţară nişte cete de moabiţi. Şi, pe când îngropau un om, iată că au zărit una din aceste cete venind; de teamă, au aruncat pe omul acela în mormântul lui Elisei. Când mortul s-a atins de oasele lui Elisei, a şi înviat, şi s-a sculat pe picioare. (cf. 2Rg 13,20-21). Primii creştini, „scoteau pe bolnavi chiar pe uliţe, şi îi puneau pe paturi şi pe aşternuturi, pentru ca, atunci când va trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei” (Fap 5,14-15). Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin Paul, “până acolo că peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri, care fuseseră atinse de trupul lui, şi-i lăsau bolile, şi ieşeau afară din ei duhurile rele” (Fap 19,11-12).

Un dicton spune că: „Omul sfinţeşte locul”. Sfinţii sunt acei oameni care la propriu şi la figurat, sfinţesc locurile unde au vieţuit, lucrurile care le-au aparţinut, şi locurile unde aşteptă învierea glorioasă.

Iată câteva cazuri, care se confirmă că sfântul Dumitru îşi petrece cerul făcând bine pe pământ:

Când sfântul Dumitru a fost străpuns de suliţe în temniţă, de faţă era şi credinciosul său slujitor, care se chema, Lupul. Acesta, a luat haina stăpânului său îmbibată cu sânge şi inelul plin de asemenea de sânge, şi cu ele a atins pe mulţi bolnavi şi îndrăciţi, şi toţi s-au vindecat. Şi, aflând acestea împăratul Maximian Hercules, a poruncit ca fericitul Lupul să fie prins şi să i se taie capul. Şi astfel, sluga cea bună şi credincioasă, s-a dus la Domnul, lângă stăpânul său, sfântul Dumitru (cf. In 12,26).

Odată, un nobil bogat, şi bun credincios, pe nume Leontie, fiind cuprins de o grea boală incurabilă, a alergat cu credinţă la mijlocirea sfântului Dumitru. Numai cât s-a apropiat de mormântul sfântului Dumitru, s-a şi vindecat. Leontie, drept mulţumire, a ridicat o biserică în cinstea sfântului, la Tesalonic; apoi, luând o bucată din pânza de înmormântare a sfântului Dumitru, s-a dus în ţara lui, şi a ridicat şi acolo o biserică în cinstea sfântului Dumitru, unde se fac şi astăzi multe minuni, la atingerea cu acea bucată de pânză.

Într-o vreme de foamete, sfântul Dumitru s-a arătat unor corăbieri pe mare, şi i-a dirijat spre Tesalonic.

În anul 740, în ziua sărbătorii lui, din timpul domniei lui Leon Isaurul (685-741), sfântul Dumitru a oprit un cutremur devastator, în Constantinopol, chiar în apogeul lui.

Odată sfântul Dumitru i s-a arătat unui tânăr, Onisifor, care îngrijind de o biserică în cinstea lui, fura din lumânările ce ardeau acolo, şi l-a vindecat de hoţie.

Altădată s-a ridicat din mormânt, şi asemenea lui Avraam care a mijlocit pentru Sodoma (cf. Gen 18,23-32), a mijlocit cu succes pe lângă doi îngeri trimişi să nimicească cetatea Tesalonicului.

Altădată, sfântul Dumitru, precum arhanghelul Mihael care l-a luat pe profetul Abacuc şi l-a dus în Babilon cu hrană pentru Daniel din groapa cu lei (cf. Dan 14,31-37), aşa a luat el două fecioare răpite de barbari, şi le-a adus înapoi în biserica sa din Tesalonic, de unde au fost răpite, spre bucuria poporului creştin.

Altădată, spre convertire, i-a părăsit pe cei din Tesalonic, care au stat o perioadă sub turci, şi aşa s-au convertit.

Minunile sfântului Dumintru sunt incalculabile. Însă, aceste câteva care au fost păstrate de la sfântul Dumitru, sunt ca un mesaj codat pentru timp de prigoană, ca nişte minuni profetice, care anunţă creştinilor buni, mult mai mult decât s-a realizat la săvârşirea lor. Aceste minuni sunt ca un mesaj de curaj pentru cei aflaţi în prigoane sau greutăţi; ele spun creştinilor de pretutindeni şi din toate timpurile că, sfântul Dumitru, de lângă Isus, din slava cerească, se ocupă de hrana, fericirea şi mântuirea lor veşnică; le stăvileşte cutremurele şi furtunile declanşate de satana împotriva lor; mijloceşte pe lângă Isus iertarea lor; coboară la ei în necazurile şi durerile lor; se procupă de curăţia şi sfinţenia vieţii lor; îi cheamă mereu la convertire; dar că îi şi dojeneşte pentru rătăcirile lor. etc.

Pe noi toţi, Dumnezeu, asemenea lui Isus şi a sfântului Dumitru, ne-a rânduit şi ne-a chemat, să facem bine şi lumină pe ori unde trecem (cf. Fap 10,38), căci mulţi oameni dresc şi aşteaptă acest bine şi această lumină spre credinţă de la noi; apoi, Dumnezeu, la toţi ne-a dat harul să dorim a face acest bine şi această lumină (cf. Rom 7,18-23). Însă ca să putem realiza acest bine şi această lumină pentru care am fost chemaţi şi rânduiţi, trebuie să ne sfinţim viaţa zi de zi, şi să ne mărturisim zilnic şi public credinţa, ca şi sfântul Dumitru (cf. 1Pt 1,16).  

La mulţi şi fericiţi ani, tuturor barbaţilor şi femeilor, care poartă nume legate de numele sfântului Dumitru!

                                                                                                                            Pr. Ioan Lungu