Consideraţie la DUMINICA  XXVII  DE  PESTE  AN  “C”

“Cel drept va trăi din credinţă” (Hab 2,4)

Tematica lecturilor de astăzi este credinţa în Dumnezeu, din care omul drept trebuie să trăiască, în ciuda aparentelor înfrângeri şi eşecuri pe care le întâmpină.

Astăzi, textul Evangheliei începe cu rugăciunea apostolilor: "Măreşte-ne credinţa!" (Lc 17,5-6). Iar Domnul le anume ne răspunde: "Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune dudului acestuia: «Dezrădăcinează-te şi plantează-te în mare!» şi el v-ar asculta" (Lc 17, 6).

Papa Francisc I, comentând aceste cuvinte spunea: „Grăuntele de muştar este foarte mic, însă Isus ne spune că este suficient a avea o astfel de credinţă, mică, dar adevărată, sinceră, pentru a face lucruri omeneşte imposibile, inimaginabile. Şi este adevărat! Cu toţii cunoaştem persoane simple, umile, dar cu o credinţă foarte tare, care într-adevăr mută munţii! Să ne gândim, de exemplu, la anumite mame şi taţi care înfruntă situaţii foarte apăsătoare; sau la anumiţi bolnavi, chiar foarte gravi, care transmit seninătate celor care îi vizitează. Aceste persoane, tocmai prin credinţa lor, nu se mândresc cu ceea ce fac, dimpotrivă, aşa cum cere Isus în Evanghelie, spun: "Suntem servitori nefolositori, am făcut ceea ce eram datori să facem" (Lc 17,10). Câţi oameni printre noi au această credinţă puternică, umilă şi care fac atâta bine!”

Bruno Ferrero, ne povesteşte că, un tânăr călugăr italian, a fost trimis câteva luni într-o mănăstire din Flandra pentru a ţese o tapiserie importantă împreună cu alţi călugări. Într-o zi, s-a ridicat indignat de pe scaunul lui, zicând: „Gata! Nu mai pot continua! Instrucţiunile pe care mi le-au dat nu au fost gândite! a exclamat el. Lucram cu un fir de aur, şi una două trebuia să îl înnod şi să îl tai fără motiv. Ce risipă”!

Fiule, i-a replicat un călugăr mai bătrân, tu nu vezi această tapiserie cum va fi văzută. Eşti aşezat în partea din spate şi lucrezi numai într-un loc. L-a condus în faţa tapiseriei care atârna în atelier, şi tânărul călugăr a rămas fără suflare. Lucrase la o foarte frumoasă imagine a adoraţiei magilor şi firul său de aur făcea parte din aureola luminoasă din jurul capului Pruncului. Ceea ce tânărului i se părea risipă nechibzuită s-a dovedit a fi ceva minunat.

Cei cu credinţa “cât un grăunte de muştar”, sunt acei oameni care au puterea să vadă dincolo de ceea ce poate vedea ochiul simplu. Credinţa este “lentila lui Dumnezeu”, oferită în dar omului dispus s-o primească.

Odată, într un orăşel ca atâtea altele, au început să se petreacă lucruri ciudate ca, de exemplu: copiii uitau să şi facă temele; uitau să-şi scoată ghetele la culcare; uitau să se salute pe drum; clopotarul uită să deschidă biserica şi să tragă clopotele; toţi uitau să se mai roage etc. Într o luni dimineaţă, un învăţător i a întrebat pe elevi: „De ce n aţi venit ieri la şcoală?”. Ei au răspuns: „Pentru că ieri a fost duminică, iar duminică nu se fac ore”. „De ce?”, i-a întrebat învăţătorul. Copiii n-au ştiut ce să-i răspundă. Se apropia Crăciunul. Oamenii se întrebau: „Oare de ce se aud aceste cântări minunate? De ce se împodobesc brazii cu beculeţe prin satele vecine? De ce?”. Şi de mii de ori: „De ce?”.Într o zi, a pornit o furtună deosebit de puternică, aşa încât a început să mişte şi clopotele din turnul bisericii, iar dangătul lor să se audă în tot orăşelul. Pe neaşteptate, lumea s a oprit în loc şi toţi s-au întrebat: „De ce trag clopotele?”. Când furtună s-a potolit pentru o clipă, cineva a spus: „Pentru că am uitat… Am uitat de Dumnezeu!”.

În prima lectură am citit din Profetul Habacuc. El şi-a desfăşurat misiunea în timpul infidelului rege iudeu Ioachim şi apoi, după căderea acestuia, în timpul ocupaţiei caldeene. Profetul simte împreună cu tot poporul povara suferinţelor, a violenţelor şi a nedreptăţilor care luau amploare din zi în zi. De aceea, el, izbucneşte într-un strigat de durere: “Până când Te voi chema în ajutor Doamne, fără să mă asculţi?”

Ei n-au înţeles că au ajuns să fie conduşi de un rege rău şi apoi au ajuns fie şi sub ocupaţie caldeilor, pentru că au uitat de Dumnezeu; şi că toate aceste rele nu a fost decât “clopotul” tras de Dumnezeu pentru trezirea lor.

Şi cu toate acestea, Domnul i-a răspuns lui Habacuc: "Aşterne în scris viziunea pe care ai avut-o; scrie clar pe table, că să se poată citi cu uşurinţă! Această viziune de pace şi bine se va împlini, însă numai la timpul hotărât; ea se îndreaptă spre împlinirea ei şi nu minte. Dacă ţi se pare că întârzie, asteapt-o: ea va veni cu siguranţă la vremea ei. Iată, cel care nu are sufletul drept va pieri, iar cel drept va trăi în viaţă datorită credinţei lui".

Iată neînţeleasa suferinţă celui drept ! Iată aparenta tăcerea lui Dumnezeu! De multe ori ni se poate părea şi nouă că Dumnezeu se retrage din viaţă noastră, că ne abandonează. Oare aşa să fie? Nu ! Toate acestea pot fi şi un semnal de alarmă dat de Dumnezeu pentru abaterea de la căile sale. Dar, Dumnezeu, are un plan bun, un plan salvator pentru noi, aşa cum are agricultorul atunci când îşi sapă pământul toamna, dar al cărui rezultat se va vedea primăvara.

Iar până la împlinirea acestui plan, Dumnezeu ne-a dăruit cea mai puternică armă din lume, credinţa în cuvântul şi planul său bun pentru noi; credinţă care dezrădăcinează arborii adânci ai durerii şi care mută munţii îndoielilor din loc. Dacă promisiunea de pace şi bine întârzie, asteapt-o; ea va veni cu siguranţă la vremea ei. Acesta e Cuvântul iubitor al lui Dumnezeu pentru noi din timpul oricărei încercări. Să avem credinţă şi încredere maximă în Cuvântul sau negreşelnic şi neîndoielnic.

Iar un exemplu concludent în acest sens, avem în lectură a doua de astăzi, unde Paul este în închisoare şi suferă din cauza predicării Evangheliei. Iar el în loc să se vaite, îl cheamă şi pe ucenicul sau, Timotei, să ia şi el parte la această suferinţă a evangheliei, convins fiind că Dumnezeu va duce la bun sfârşit lucrarea cea bună pe care a început-o prin ei şi în ei. Dumnezeu l-a eliberat pe Paul din închisoare, iar el a mai făcut mult apostolat; dar atunci era nevoie de această suferinţă a lui, pentru ca Dumnezeu să-şi poată împlini planul sau mântuitor, cu păgânii, dar şi cu el.

Un soldat necunoscut din războiul civil american aşternuse pe hârtie următoarele cuvinte: "L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea putere, dar el m-a făcut slab ca să învăţ simplitatea şi smerenia. L-am rugat să mă ajute să fac fapte mari, dar el m-a micşorat ca să fac fapte bune. L-am rugat să-mi dea bogăţie ca să fiu fericit, dar el m-a făcut sărac ca să devin înţelept. L-am rugat să-mi dea toate lucrurile ca să pot gusta viaţa, dar el mi-a dat viaţa, ca să pot gusta toate lucrurile. Nu am primit nimic din tot ce am cerut, dar am primit tot ce a fost mai bun pentru mine. Împotriva dorinţei mele, mi-au fost ascultate rugăciunile. Sunt printre oameni un om binecuvântat".

Aşa erau şi apostolii şi aşa suntem şi noi creştinii. Dorim să facem fapte mari, să fim puternici, bogaţi, înţelepţi. Dar, cum Dumnezeu le-a dat apostolilor, slujirea lui şi a semenilor, aşa i-a dat şi soldatului, aşa ne dă şi nouă. Şi acesta este lucrul cel mai important. Doamne dă-ne mai multă credinţi, să înţelegem asta!

Viaţa sfintei Elisabeta a Ungariei (1207-1231) demonstrează că Dumnezeu orânduieşte totul pentru a ne face sfinţi şi pentru a ne conduce în cer. Căsătorită la vârstă de 14 ani cu ducele Ludovic al Turingiei şi mama a trei copii, Elisabeta a rămas văduva la vârstă de 20 de ani. Ea a fost supusă unor incredibile umiliri, pe care însă le a suportat cu mare credinţă şi dedicându-se cu toată dragostea slujirii săracilor şi bolnavilor. A primit toate ca fiind voinţa lui Dumnezeu. A murit la vârstă de 24 de ani. După patru ani a fost canonizată. Adesea era auzită făcând acestă rugăciune: „Tată, sfătuieşte-mă, condu-mă tu. În mâinile tale, Doamne, să fie începutul şi sfârşitul ; în mâinile tale depun totul”.

A-l urma pe Cristos valorează mai mult decât a stăpâni întregul univers. Acest lucru îl aşteaptă Dumnezeu şi de la noi, că în orice necaz şi în orice ocazie de aparent câştig, să rămânem alături de el ca nişte slujitori nevrednici, să-l slujim cu mare credinţă şi la bine şi la greu, căci toate comorile lui vor fi şi ale noastre.

Jan Dobraczynsky, (1910-1994), un scriitor polonez, în deosebit de plăcuta lui carte, "Umbra Tatălui", povesteşte călătoria sfintei Fecioare şi a sfântului Iosif de la Nazaret la Betleem. Drumul este anevoios şi obositor, mai ales pentru Maria, gata să nască. Sfântul Iosif este îngrijorat de greutăţile prin care trec şi care-i aşteaptă. Maria însă îl linişteşte: De ce te îngrijorezi înainte de vreme? Nu te nelinişti cu presupuneri. Cel Preaînalt nu va înceta să vegheze.  

Lui Dumnezeu îi place să îndrepte greşelile oamenilor. Partea proastă e că oamenii, de multe ori, pretind să corecteze ceea ce li pare a fi “erorile lui Dumnezeu”. Atunci când voinţa lui Dumnezeu şi a oamenilor nu coincide, Dumnezeu, este cel care nu greşeşte. Aceasta, nu trebuie s-o uităm niciodată.

Iată ce frumos vorbeşte şi Sfânta Tereza din Avila în acest sens: „Nimic să nu te frământe, nimic să nu te înspăimânte. Totul trece, Dumnezeu rămâne, nu se schimbă. Răbdarea obţine totul. Cel ce îl are pe Dumnezeu, nu-i lipseşte nimic; e mulţumit numai cu Dumnezeu”.

                                                                                                                      Pr. Lungu Ioan