Reflecţie la  DUMINICA  XXVIII  DE  PESTE  AN  „C”

 Binefacerea, mulţumirea şi mântuirea.

Evanghelia de astăzi începe cu aceste cuvinte: “îndreptându-se spre Ierusalim, Isus trecea prin ţinutul dinspre Samaria şi Galileea. Galileea e ţinutul păgânilor, ţinutul păcatului, iar Samaria, e ţinutul unde Dumnezeu veghează. Asta vrea să ne spună că oricât de greu le-ar fi oamenilor în ţinutul păgânilor şi al păcatului, - datorită lui Isus care urcă la Ierusalim pentru a suferi, muri şi învia pentru ei, - Dumnezeu veghează cu grijă mereu trează asupra lor, ca să ajungă cu bine în Ierusalimul ceresc.

„Intrând într-un sat, l-au întâmpinat zece leproşi, care s-au oprit şi i-au strigat de departe: „Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!" (Lc 17,11-13). Faptul că numele oraşului nu este specificat, asta înseamnă că Isus intră încă în toate oraşele şi satele lumii, înseamnă că intră şi la noi. De ce spun asta? Pentru că şi în simbolistica numerelor din Biblie, cifra 10 este simbolul lumii întregi, a lumii întregi lovite de păcat, de suferinţă şi de moarte. Tot aici trebuie spus că, în Biblie, păcatul este asociat cu lepra. Iar noi toţi suntem păcătoşi, „pentru că nu este nimeni care să facă binele, nu este nici unul măcar” (Rom 3,12). Deci, Isus, a intrat astăzi în localitatea şi biserica noastră. Ba mai mult a intrat şi în casele noastre, aşa cum odinioară a intrat şi în casa lui Simon leprosul (Lc 4, 38), în casa fariseului (Lc 7, 36; 11, 37), în casa mai marelui sinagogii (Lc 8, 51), şi în casa lui Zaheu (Lc 19, 7). Isus intră mereu în istoria omului păcătos care suferă, pentru plânge împreună cu el, pentru a împărtăşi durerea cu el, dar şi pentru a-i aduce vindecare, bucurie şi mântuire.

Pentru că şi Psalmistul astăzi ne spune: „Dumnezeu şi-a descoperit mântuirea în faţa tuturor popoarelor” (Ps 97,2), trebuie să avem mai întâi curajul de a crede în Isus, mai ales că el urcă la Ierusalim pentru a suferi, muri şi învia pentru noi. Este interesant de observat astăzi, că doi oameni proveniţi din popoare duşmane lui Israel, sirienii şi samaritenii, cred în puterea de vindecare şi mântuire a lui Dumnezeului lui Israel. Atunci oare ce ne-ar împiedica pe noi creştinii, care am văzut şi simţit deja dragostea lui Dumnezeu în noi, prin Cristos şi Duhul Sfânt, să credem în iubirea şi mântuirea lui? Credem în medici pământeşti şi nu credem în Medicul divin? Credem în ajutorul oamenilor puternici şi să nu credem în ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic. Să luăm astăzi lecţie de la Naaman Sirianul şi de la leprosul samaritean, şi să nu ne lăsăm mai prejos de ei!

După ce am crezut în Dumnezeu cel întreit şi unic, primul lucru pe care trebuie să-l facem, este acela de a veni la el, de a ne recunoaşte păcătoşi, de a ne recunoaşte bolnavi la trup şi la suflet, de a ne recunoaşte neputincioşi, - chiar dacă suntem oameni cu funcţii şi ranguri mari, ca Naaman; sau chiar dacă suntem oameni simpli ca samariteanul şi tovarăşii lui de suferinţă, - şi să-i crem vindecarea. Oricât de departe am fi fizic şi spiritual, oricât ne-ar împiedica oamenii şi situaţiile în care trăim, să venim la Isus mântuitorul şi să-i cerem: "Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!” (Lc 17,13). Şi nu vom rămâne dezamăgiţi.

După ce am venit cu credinţă la Isus, după ce i-am mărturisit situaţia grea în care ne aflăm, după ce i-am cerut vindecarea, acum trebuie să găsim puterea de a face ceea ce el ne cere. Totdeauna când venim la Isus, ni se cere iarăşi credinţă; dar o credinţă profundă exprimată printr-o umilinţă adâncă. Credinţa şi umilinţa de a accepta modul simplu de a lucra a lui Dumnezeu, oamenii simplii şi lucrurile simple pe care le foloseşte Dumnezeu.

Într-un prim moment, Naaman, în mândria lui de general al unui mare imperiu, a refuzat să se spele în apa Iordanului de şapte ori, pe motiv că apele siriene sunt mai bune (cf. 2Rg 5,12), că profetul care aparţine unui popor vasal, n-a ieşit la el (cf. 2Rg 5,11). Indiferent de ce bunuri avem noi, bunurile lui Dumnezeu, chiar simple şi umile, sunt infinit mai bune decât ale noastre. Asta au înţeles-o şi slujitorii lui Naaman, care l-au determinat în final pe Naaman, să-l accepte pe simplul profet Elizeu, cât şi apele mici ale Iordanului. Şi cum a acceptat, s-a şi vindecat şi a devenit curat ca un prunc, adică vindecat la trup şi la suflet. Cât de mult contează şi faptul de a ne înconjura prieteni credincioşi!

În evanghelie, leproşii au acceptat să meargă şi să se arate preoţilor, oameni simpli şi chiar ostili lui Isus, dar rânduiţi de Dumnezeu să constate vindecarea (cf. Lev 13.2; Lev 14.2). Şi iarăşi trebuie amintit că atunci când au plecat de lângă Isus, erau încă leproşi; dar s-au curăţit pe cale, în timp ce împlineau porunca lui Isus.

Mulţi dintre noi suntem bolnavi la trup şi la suflet, în dificultăţi materiale şi spirituale. Şi nouă ne spune Isus, mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor. Dacă vom merge şi ne vom arăta preoţilor la sfânta Liturghie, la sfânta Spovadă, la sfânta împărtăşanie şi la rugăciune, ne vom vindeca; iar dacă nu vom merge, nu ne vom vindeca. Mulţi creştini recunosc, că le merge mai rău de când au început să nu mai aibă timp pentru a merge la preot şi la cele sfinte.

Şi acum urmează un lucru pe care puţini oameni ştiu să-l facă, mulţumirea. Şi iarăşi este interesant de observat că, doi păgâni şi duşmani ai poporului Israel, doi păgâni fără lumina Scripturilor şi a Profeţilor, ştiu să mulţumească pentru darul primit, iar oamenii din poporul ales, oameni ai Bibliei şi ai Profeţilor, nu ştiu să o facă. Cei nouă, care nu au ştiut să mulţumească după darul vindecării au rămas cu foarte puţin, numai cu vindecarea trupească. Pe când sirianul şi samaritenul, pe lângă vindecare, au mai primit şi iertarea păcatelor, şi mântuirea şi bucuria împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu.

Şi astăzi, tot cam 2 din 11, mulţumesc pentru darurile primite. Dar, rămân numai ca darul pământesc care se pierde şi nici nu poate fi luat după moarte. Deşi, Dumnezeu şi-a arătat bunăvoinţa faţă de ei, ei aleg să rămână cu foarte puţin, pentru că nu găsesc timp şi ofrandă prin care să-i mulţumească Domnului. Şi nu numai că nu găsesc timp şi ofrandă ca să mulţumească, dar mai şi folosesc darul primit de la Dumnezeu, pentru a face păcatul, pentru a-i duce şi pe alţii la păcat, şi pentru a-l îndurera şi răstigni iar pe Cristos.

Dumnezeu ne cere în sfânta Carte, recunoştinţă şi mulţumire pentru darurile primite. Mulţumirea făcută din credinţă, mântuieşte. Iată câteva pasaje biblice în acest sens: „Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela mă proslăveşte” (Ps 49,23); „fiţi, recunoscători!” (Col 3,15); „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Cristos Isus, cu privire la voi” (1Tes 5,18); „Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig” (1Tim 6,6).

Pentru sfântul Ieronim recunoştinţa, nu este numai o virtute specific creştină, dar ea este o obligaţie de onoare, de dreptate şi de iubire pentru toţi oamenii; sentimentul natural care, sub o formă modestă, nu lipseşte nici la fiinţele necuvântătoare: “Boul îşi recunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu mă cunoaşte, poporul meu nu pricepe” (Is 1,3).

Un anume, Roy Smith, un bun creştin, povesteşte ce s-a întâmplat la moartea fratelui său, un iubitor de animale, care a murit în 1993. Întotdeauna l-au interesat păsările şi, înainte de a se stinge, obişnuia să ademenească, în curtea sa, o mierlă, şi să-i dea să mănânce din mână. Dar iată, că acest om bun a murit subit. Ziua înmormântării sale a fost o zi marcată de o ploaie abundentă, aproape torenţială. „Stăteam toţi în jurul mormântului, sub umbrele, în timp ce preotul citea rugăciunile, povesteşte Roy Smith, când a început să răsune un tril încântător. Pe acoperişul unei clădiri din apropiere, o mierlă cânta din toate puterile, melodios şi continuu, în vreme ce ploaia turna deasupra ei. Era mierla pe care el o hrănise din mână. Am fost cu toţii ca hipnotizaţi, mierla cânta din recunoştinţă la moartea binefăcătorului ei

În noiembrie 1985, în editorialul din Chicago “Herald Tribune”, cunoscutul jurnalist, Ebi van Buren, a publicat un articol despre recunoştinţă, intitulat: „A fi recunoscător înseamnă să-ţi numeri darurile primite şi să mulţumeşti pentru ele”. În acest articol, ziaristul îi chemă pe oameni, să-şi consacre zilnic câteva minute, pentru a se gândi la darurile primite de la Dumnezeu, fie direct, fie prin semeni, şi să fie recunoscători. Mai întâi îi cheamă pe oameni să nu uite de darul vieţii, al sănătăţii, de faptul că s-a trezit dimineaţă, că pot merge, că pot asculta glasul păsărilor. Apoi îi chemă să nu uite nu uite să aducă recunoştinţă pentru părinţii, bunicii, învăţătorii, preoţii şi binefăcătorii lor. Să nu uite grija pe care aceştia le-au purtat-o din copilărie şi până la maturitate; cum i-au crescut, cum i-au învăţat adevărurile credinţei, cum i-au ţinut la şcoală. Să nu uite că toţi aceştia, până la bătrâneţe, se gândesc la ei cum să ne ajute. „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita niciodată toate binefacerile sale” (Ps 103,1-2).

Iată şi câteva cugetări creştine în acest sens: „Recunoştinţa nu se prescrie niciodată, dacă memoria este bună şi inima curată şi dreaptă”; „Oameni recunoscători sunt asemenea câmpiilor roditoare; dau înapoi înzecit ceea ce au primit”; „Recunoştinţa este cea dintâi grijă a unui suflet ales”; „Recunoştinţa şi mulţumirea, sunt semnul umanităţii şi floarea moralităţii. Recunoştinţa rste dovada unei bune educaţii, şi rodul a tot ce este sfânt, drept, bun, curat şi nobil”.

Un capelan militar din timpul primului război mondial primise sarcina de a cenzura scrisorile trimise acasă de soldaţi. În noaptea dinaintea atacului asupra liniilor germane, sute de oameni au scris rudelor. După ce bătălia a trecut, aceştia au scris din nou despre experienţa prin care a trecut. Capelanul a trebuit să citească şi să cenzureze ambele rânduri de scrisori. Scrisorile dinainte de bătălie sunau ceva de genul: “Dragă mamă, urmează să atacăm mâine dimineaţă, aşa că m-am gândit la tine, la casă, şi i-am jurat lui Dumnezeu că dacă ies întreg din bătălie, am să fiu un om mai bun.” Unii au scris chiar: “Mă voi face preot.” După bătălie tonul scrisorilor s-a schimbat dramatic. Dacă până atunci tonul putea fi sintetizat în “O, Doamne, ajută-mă să trec de ziua de mâine!”, după bătălie tonul era: “Ei bine, am scăpat, Doamne, aşa că acum nu mai am nevoie de tine.”

Sfântul Ioan gură de Aur, într-o predică a sa, ne povesteşte despre un rău făcător, care obosit de relele făcute, se odihnea sub umbra unui zid. Atunci, Dumnezeu, l-a trimis pe cineva ca să-l trezească, pentru că zidul urma să se prăbuşească imediat. Acesta se sculă repede, şi în urma lui s-a şi prăbuşit zidul. Atunci, şi-a zis în inima lui: „Dumnezeu mă iubeşte, aşa că pot să-mi continui activitatea”. El n-a înţeles că Dumnezeu l-a salvat pentru a se convertii, şi nu pentru a păcătui mai departe. Dar într-o noapte, pe când dormea pe patul său, i s-a arătat cineva şi i-a zis: “Eu sunt cel care te-a trezit când dormeai sub zid şi tu, în loc să te pocăieşti, mărturisindu-ţi păcatele şi să te hotărăşti în inima ta ca să nu mai faci cele rele înainte, de aceea, Dumnezeu, pentru nerecunoştinţa şi nemulţumirea pe care ai arătat-o faţă de bunătatea lui, va face ca toţi oamenii să afle ticăloşiile tale şi să fii tras în ţeapă în piaţa publică. Şi chir în acel moment au venit oamenii legii, l-au dus la judecător, a fost condamnat la moarte, şi l-au tras în ţeapă în mijlocul oraşului.

Nu este nimeni care în viaţă să nu fi primit de la Dumnezeu daruri: viaţa, Botezul, Tainele sfinte, evanghelia mântuirii, împărăţia cerurilor. Pe toţi care au primit daruri de la Dumnezeu şi nu i-au mulţumit şi nu s-au convertit, pe toţi aceştia diavolii îi vor lua în ziua judecăţii, şi-i vor arunca în cuptorul veşnic de foc şi pucioasă (cf. Ap 19,20).

Lecturile de astăzi ne ajută să vedem cu se face o mulţumire corectă pentru darurile pământeşti, dar mai ales pentru darurile mântuitoare primite, începând cu Botezul şi continuând cu toate darurile de vindecare trupească şi sufletească.

Toţi 10 leproşi merg să se arate preoţilor, respectând cuvântul lui Dumnezeu şi al lui Isus. Dar, ei împlinesc şi o lucrare misionară, căci preoţii iudei erau potrivnici lui Isus şi misiunii sale. Arătându-se preoţilor şi spunându-le că Isus i-a vindecat, le-au predicat evanghelia împărăţiei, arătată lumii prin Cristos.

Apoi, samaritenul vindecat, se întoarce la Isus, laudă pe Dumnezeu cu glas tare şi apoi se face ucenicul lui Isus (cf. Lc 17,13). Naaman Sirianul, proclamă credinţa în adevăratul Dumnezeu: „Iată, ştiu acum că nu este alt Dumnezeu pe tot pământul decât cel din Israel” (2Rg 5,15) şi se face profet al Domnului în mijlocul poporului său. Paul, un alt lepros sufletesc vindecat de Isus, drept mulţumire şi recunoştinţă, predică evanghelia mântuirii peste tot, îndurând pentru ea lanţuri şi închisori, pentru ca toţi oamenii să ajungă la mântuire (cf. 2Tim 8-13).

Să ne amintim de episodul discuţiei sfântului Ludovic al IX-lea (1215-1270), cu ducele de Champagne, pe marginea cumplitei boli a leprei trupeşti şi a păcatului. Când la un moment dat regele l-a întrebat pe duce dacă ar fi să aleagă între lepră şi păcat, ce ar alege. Iar când acesta i-a răspuns, imediat şi fără ezitare, că ar alege păcatul; atunci regele s-a întristat şi i-a răspuns: "Eşti în mare eroare, duce; păcatul e cea mai cumplită lepră. Dacă lepra trupului trece odată cu viaţa, lepra sufletului, păcatul, continuă să facă rău şi după moarte, şi rămâne pentru toată veşnicia". Un asemenea apostolat, putem şi trebuie să facem şi noi.

                                                                                                                Pr. Ioan Lungu