Consideraţie la duminica 30 de peste an – C

„Când strigă cel sărman, Domnul îl ascultă” (Ps 34,7)

Domnul Isus, care îşi continuă urcarea la Ierusalim, vrea să ne înveţe astăzi calea cea mai scurtă spre patria cerească şi spre mântuire, şi care este umilinţa, ne spune parabola a doi oameni care s-au dus la templu să se roage; unul era fariseu şi celălalt era vameş. Nu s-ar fi putut găsi doi oameni mai diferiţi decât aceştia. Fariseul se afla pe treapta cea mai de sus a scării religioase. Vameşul se afla pe treapta cea mai de jos. Şi într-adevăr fariseul respecta legea şi făcea şi ceva în plus, iar vameşul era într-adevăr un călcător de Lege, şi care nu împlinea nici măcar minimul necesar.

Ce ne surprinde pe toţi la această parabolă, este verdictul dat de Isus: Vameşul cel rău s-a întors îndreptăţit acasă; ia fariseul, căutător atent al Legii, nu. De ce? Pentru că tot cel care se înalţă va fi smerit, iar tot cel care se smereşte va fi înălţat (cf. Lc 18,14).

Dumnezeu este singura fiinţă perfectă şi nemărginită din întreg universul, şi care ar fi îndreptăţit să se laude cu realizările sale, dar nu a făcut-o şi nici nu o face. Şi când un om, ca de exemplu fariseul, care este o fiinţă mărginită, şi pe deasupra căzută şi în păcat; când o fiinţă mărginită şi păcătoasă, care trăieşte numai din mila şi bunătatea lui Dumnezeu, vine şi se crede deasupra tuturor oamenilor, şi chiar egal cu Dumnezeu, aşa cum se credea şi satana; o fiinţă care nu recunoaşte că tot ceea ce este, are şi ceea ce realizează este numai darul lui Dumnezeu; o fiinţă care prin lauda lui diabolică fură din cinstea rezervată numai lui Dumnezeu, este normal ca acea fiinţă care se crede a fi egal cu Dumnezeu, să fie lăsată de Dumnezeu cu mâinile goale.

Nimeni nu se poate îndreptăţi singur în faţa lui Dumnezeu, căci groapa în care ne-a aruncat satana prin păcat este prea mare; că datoria lăsată nouă de Adam este incalculabilă; că veninul strecurat în noi de satana, prin păcat, nu are antidot pe pământ; iar puterile noastre au fost paralizate. Scăparea noastră poate veni numai de la mila şi ajutorul lui Dumnezeu.

Este o poveste hazlie, în care doi oameni naivi au nimerit în mijlocul unui „nisip mişcător”. Unul dintre ei şi-a dat seama că nu au cum scăpa de acolo fără un ajutor de afară. Celălalt, însă, a zis că el se va apuca de părul capului, se va trage singur afară; apoi va căuta o frânghie de salvare şi îi i-o va întinde şi celuilalt. Nimic mai fals. Nimeni nu se poate scoate dintr-o prăpastie, trăgându-se de păr în sus. Ca acel mare naiv din această poveste, a fost fariseul mândru care credea că se poate salva singur, prin puterile şi faptele sale, prin care se lăuda. Dar, ca acel naiv din povestea noastră, este şi orice om mândru care nu aleargă la Dumnezeu pentru mântuirea lui.

Vameşul a realizat din prima că, este o fiinţă mărginită şi păcătoasă, că este o fiinţă fără putere şi posibilităţi, că este o fiinţă care nu se poate salva singură, că este o fiinţă care nu merită nici măcar să ridice ochii spre Dumnezeu cel sfânt, că este o fiinţă care are mereu şi la orice pas nevoie de harul şi iertarea lui Dumnezeu; de aceea, şi-a exprimat cu umilinţă toate aceste limite ale sale, şi cu lacrimi în ochi, din cel din urmă loc, a strigat: „Dumnezeul meu, ai milă de mine, păcătosul!” (Lc 18,13).

Este normal ca acea fiinţă, care plecându-se pe sine până la pământ, care abia îşi şoptea rugăciunea lui de iertare, pentru a lăsa să se vadă numai măreţia şi iubirea lui Dumnezeu, pentru a lăsa loc să se audă numai glasul său atotputernic, să primească iertarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Prima lectură ne spune că: „Rugăciunea celui sărac străbate norii” (Sir 35,21). Iar psalmistul de astăzi ne spune: „Când cel sărac strigă, Domnul îl ascultă” (Ps 34,7).

Sfântul Bernard (1091-1153), le răspunde celui care se plânge că se roagă şi nu este ascultat: „Nu fără motiv nu eşti ascultat. Eşti stăpânit de mândrie: de mândria inimii, de mândria gurii, de mândria minţii, de mândria faptei, de mândria îmbrăcămintei, de mândria averii. Şi nu priveşti la Isus, la naştere sa smerită, la părinţii săi smeriţi, la grajdul său smerit, la localitate sa smerită, la păstori smeriţi, la apostolii săi smeriţi, la cruce smerită, la tabernacolul său smerit, la sufletele smerite în care intră” (cf. In Cantica 54,8).

Diavolul, îşi pierde orice putere în faţa umilinţei omului. Un bătrân călugăr din Tebaida Egiptului, mergea într-o zi să-şi vândă rogojinile. Pe drum s-a întâlnit cu un om posedat şi în chinuri. Cum l-a văzut satana pe călugăr, a venit şi i-a tras o palmă. Dar, călugărul liniştit, după porunca lui Isus, a întors şi celălalt obraz. Văzând smerenia călugărului, diavolul şi-a părăsit victima, şi a fugit. Numai Dumnezeu ştie câţi diavoli putem alunga din noi şi din alţii, când ne umilim, şi ştim să întoarcem şi celălalt obraz (cf. Mt 5,39).

Un alt călugăr bătrân din Tebaida Egiptului, le spunea novicilor săi: „Parabola vameşului şi a fariseului, ne arată că smerenia mântuieşte fără multe fapte şi fără multe cuvinte; iar mândria pierde pe om, chiar dacă are multe fapte şi multe cuvinte”.

Fariseul, şi orice om mândru, care se umflă ca să apară el în prim plan, şi nu Dumnezeu, fără de care nimic nu este cu putinţă (cf. In 15,5), şi nu Dumnezeu care i-a dat harul său (cf. 1Cor 15,10), se aseamănă cu măgarul împodobit al unui om bogat, dintr-o povestire a fabulistului rus, Ivan Andreievici Krîlov (1769-1844); măgarul din această fabulă, împodobit cu şea frumoasă de stăpânul său, se lăuda că oamenii îl aplaudă pe el şi nu pe stăpânul său. Şi, într-o seara, după ce stăpânul i-a luat şeaua de pe el ca să poată dormi mai bine, el în loc să se culce, a ieşit prin localitate ca să primească laudele oamenilor; când oamenii au văzut un măgar slobod prin localitate, în loc de laude, l-au cocoşat în bătaie; atunci a înţeles el că pentru el era doar bătaia, iar aplauzele erau pentru stăpânul său. Tot aşa şi fariseul şi mulţi alţi oameni, nu înţeleg că pentru ei este ocara, iar pentru Dumnezeu lauda; iar dacă întâmplător au ceva bun în ei, este numai darul lui Dumnezeu, căruia trebuie să-i dea toată lauda. „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1Cor 4,7).

Scriptura ne vorbeşte de nişte farisei convertiţi: Nicodim, Iosif din Arimatea, şi Paul. Să-l analizăm puţin pe sfântul Paul, căci el ne vorbeşte în lectura a doua de astăzi (cf. 2Tim 4,6-18). Paul, împreună cu Barnaba, predicau odată la Listra; după ce prin puterea lui Dumnezeu, au vindecat acolo un olog, localnicii au început să strige: „zei, în chip de oameni, s-au coborât la noi”, şi voiau să le aducă jertfe. Dar ei, a folosit această ocazie pentru a se arăta nişte „mici slujitori” ai credinţei, pentru a-l preamări pe Dumnezeu în faţa păgânilor, ca aceştia să lase zeii şi să vină la Dumnezeul adevărat (cf. Fap 14,8-18).

Dacă vom privi în Scriptură, vom vedea că sfântul Paul în toată viaţa sa de după convertire, „a crescut mic”, a crescut în umilinţă. De fapt şi numele de Paul, înseamnă „cel mic”. Astfel: în anul 59, spunea: „Sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli” (1Cor 15,9); în anul 64, spunea: „Sunt cel mai neînsemnat dintre toţi creştinii” (Ef 3,8); iar în anul 65, spunea: „Sunt cel mai păcătos dintre toţi oamenii” (1Tim 1,15).

Şi pentru că toată viaţa şi-a dat silinţa „să crească mic”, adică să fie smerit, Dumnezeu l-a întărit să predice evanghelia, să ducă lupta cea bună, să-şi păstreze credinţa; apoi Dumnezeu, i-a fost mereu alături, l-a scos din „gura leului”, l-a scăpat şi de orice rău, l-a mântuit şi l-a condus la împărăţia cerească (cf. 2Tim 4,6-18). Asta va face Dumnezeu cu orice om care va alege să trăiască smerit în această viaţă.

Şi dacă se întâmpla, ca unii oameni smeriţi, să nu poată opri laudele oamenilor, ei asemenea sfântului Francisc din Assisi (1181-1226), le îndreptau pe toate spre Dumnezeu, care a ales să fie cinstit prin viaţa şi activitatea umililor săi; aceştia, deşi oameni simpli, neputincioşi, şi imperfecţi, au fost aleşi de Dumnezeu pentru a-i da de ruşine pe ci mândri (cf. 1Cor 1, 26-31).

Ca să devenim smeriţi, trebuie mai întâi să cunoaştem bine bunătatea lui Dumnezeu şi starea noastră de păcătoşenie (cf. Ap 3,17), fără a ne compara cu alţi păcătoşi; apoi, privind la Isus răstignit, să cunoaştem bine suferinţele lui pentru păcatele noastre, şi apoi să cunoaştem bine nevoia noastră de convertire şi pocăinţa. Lipsa unei dintre aceste cunoaşteri, dă naştere orgoliului pierzător. Căci, pe acela care îşi pune singur lanţuri pentru păcatele sale, adică se recunoaşte păcătos şi face pocăinţă, Dumnezeu îl dezleagă, îl iartă, şi îl duce în cer alături de el, şi de vameşul cel smerit.

Călugării din Tebaida Egiptului, spuneau că dacă însuşi satana, ar rosti cu umilinţă rugăciunea vameşului: „Dumnezeul meu, ai milă de mine, păcătosul!” (Lc 18,13), ar deveni iarăşi înger strălucitor. Cu atât mai mult noi, dacă vom rosti deseori şi cu umilinţă această rugăciune, vom fi iertaţi şi mântuiţi.

Brentano Clemens Wenceslaus de La Roche (1778-1842) a fost un scriitor german. A avut un suflet mândru şi zbuciumat. După multe erori s-a întors la Dumnezeu. A găsit mare mângâiere în rugăciunea vameşului. Adesea spunea: „Reluarea rugăciunilor şi învăţăturilor primite de la mama, au fost singura mea scândură de salvare. Restul nu mi-a slujit la nimic”.

Dumnezeu, ne spune toate acestea, prin Siracide, prin psalmistul de astăzi, prin sfântul Luca şi prin sfântul Paul, pentru ca noi să fugim de cel mai greu şi cel mai devastator dintre păcate, mândria; mândria care a pierdut deopotrivă îngeri şi oameni; şi, apoi, ne chemă să îmbrăţişăm umilinţa, care i-a înălţat pe toţi cei care s-au făcut mici şi smeriţi, ca: Abel, Iacob, Moise, Iosue, Ghedeon, David, Maria, Iosif, Paul, Isidora, Francisc din Assisi, Tereza Pruncului Isus. etc.

Dar prin lecturile de astăzi şi prin autorii lor, Dumnezeu ne mai spune ceva: ne mai spune că trebuie ca în lumea în care trăim, să fim vestitori şi mesageri ai acestor adevăruri, aşa cum au fost şi ei. Căci a ne păstra credinţa, ca şi pentru Paul, înseamnă a o vesti şi a o mărturisi. De aceea, cântul de la evanghelie, ne spune: „Dumnezeu a împăcat lumea cu sine prin Cristos, iar nouă ne-a încredinţat misiunea de a vesti lumii împăcarea” (2Cor 5,8). Să mergem şi să vestim mesajul mântuitor al acestor sfinte lecturi de astăzi!

                                                                                                                             Pr. Ioan Lungu