Reflecţie la duminica IV din Postul Mare  „A”

Fiecare botezat trebuie să spună: “Eram orb şi acum văd" (In 9,25)

Suntem în timpul sfânt al Postului Mare, timp de pregătire asiduă pentru catecumeni în vederea primirii Botezului din sfânta noapte de Paşti, şi timp forte de reînnoire sufletească pentru toţi botezaţii care trebuie să învie şi ei cu Cristos de sfintele Paşti.

Datorită antifonei de la intrare la sfânta Liturghie, antifonă comună pentru toţi cei trei ani liturgici, notaţi distinctiv: A; B; C, antifonă care spune: „Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul şi înveseliţi-vă cu el, toţi cei ce-l iubiţi; împărţiţi şi bucuria cu el, acum, toţi cei ce l-aţi plâns, ca să fiţi săturaţi bând laptele mângâierilor lui, ca să vă desfătaţi în totul de plinătatea slavei lui” (Is 66,10-11), duminica aceasta a fost numită de Biserică, „duminica laetare”, adică duminica bucuriei şi a veseliei în Domnul.

Şi pentru că înainte de Paşti, Maria din Betania, a uns picioarele lui Isus cu ulei parfumat (cf. In 12,3), extras din trandafiri zdrobiţi, începând din secolul XI, Papa, la Roma, în această “duminică laetare”, binecuvânta un trandafir de aur, ca o prefigurare a lui Isus va fi zdrobit în suferinţe pentru fărădelegile noastre pentru a revărsa peste noi parfumul mântuirii divine (cf. Is 53,5), şi ca o imagine de cum trebuie să întâmpine creştinii învierea Domnului, adică cu suflete curate ca aurul, cu inimi zdrobite de pocăinţă şi cu fapte de dragoste pline de parfum divin, aşa cum sugerează şi florile de trandafir.

Dacă în întâlnirea lui Isus cu femeia samariteană de la fântâna lui Iacob, Biserica, ne-a arătat că apa de botez, care izvorăşte din însăşi inima lui Dumnezeu, stinge orice sete după lucrurile trecătoare şi aprinde dorul după cele veşnice; duminica aceasta, când Isus se întâlneşte şi vindecă un orb din naştere, tot la o fântână, fântâna Siloe, Biserica, ne arată că aceeaşi apă de botez, care ţâşneşte cu putere şi îmbelşugat, din aceeşi inima lui Dumnezeu cel întreit şi unic, ne luminează ochii minţii şi ai inimii, pentru a-l căuta şi sluji pe Dumnezeu, care, prin Cristos şi Duhul Sfânt, ne iubeşte şi ne mântuieşte.

Aşa cum prima creaţie a început cu separarea luminii de întuneric (cf. Gen 1,2-5); tot astfel, noua creaţie, în Cristos şi Duhul Sfânt, a început tot cu separarea luminii de întuneric, aşa cum se vede în ceremonialul nopţii de Paşti, dar cum se vede şi în vindecarea orbului din naştere (cf. In 9,7).

Nu trebuie să uităm că, profeţii care au vorbit din partea lui Dumnezeu (cf. 2Pt 1,21), au spus lumii că, prima dintre lucrările lui Mesia, va fi deschiderea ochilor celor orbi (cf. Is 35,5). De aceea, Isus, îi răspunde lui Ioan Botezătorul, aflat în închisoare, că: „Orbii îşi recapătă vederea, şhiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se propovăduieşte evanghelia. Ferice de acela pentru care eu nu voi fi un prilej de poticnire.” (Mt 11,5-6). Ba, mai mult, rabinii au spus că, în împărăţia lui Mesia nu vor mai fi orbi, aşa cum nu au fost nici pe timpul ieşirii din Egipt şi nici pe timpul primirii legii de pe Sinai. Iar, vindecarea orbului din naştere, la fântâna Siloe (cel trimis), confirmă că Isus este „trimisul”, Mesia, care a inaugurat timpul luminos al împărăţiei mesianice.

Chiar şi poeţii păgâni din vechime, visau şi aşteptau o „fântână a tinereţii şi a fericirii veşnice”, în care oamenii dacă se vor spăla: ochii să li se umple de bucuria vieţii; bătrânii să întinerească; zbârciturile de pe faţă să le dispară; mâinile şi picioarele să se li se întărească; inima să să li se înnoiască, etc. Isus, a împlinit acest dor şi acest vis al omenirii îmbătrânite şi amărâte de păcat, când prin apa botezului, a dăruit întregii lumi, adevărata „fântâna a tinereţii şi a fericirii veşnice”.

Orbul din naştere este imaginea viitorilor membri ai poporului lui Dumnezeu, care, cu toţii, vor fi iluminaţi de Cristos. Iar, apele scăldătoarei de la Siloam, este simbol al apelor botezului care dau „tinereţea şi fericirea veşnică”, tuturor celor care cred şi se botează (cf. Mc 16,16); dar ape care îşi au obârşia, începutul, în coasta străpunsă a lui Isus pe cruce, care a murit pentru noi pe Calvar (cf. In 19,34).

Iată, câteva dintre cuvintele sfântului Grigore din Nazianz (329-390), despre Botez: „Botezul este un dar, pentru că el este oferit celor care nu aduc nimic; botezul este un har, pentru că este oferit tuturor păcătoşilor care vin la Isus; botezul este moartea răului, căci el îngroapă păcatul; botezul este o ungere, pentru că el ne consacră ca preoţi, profeţi şi regi, pentru împărăţia cerurilor; botezul este iluminare, căci primim lumina lui Cristos pentru a străbate întunericul vieţii; botezul este o haină divină care ne acoperă pentru vecie ocara care ne-a adus-o păcatul; botezul este o baie care ne spală toate păcatele şi toate întinările; botezul este o pecete care ne pune sub ocrotirea lui Dumnezeu care ne ocroteşte de orice rău” (cf. sfântul Grigore din Nazianz, Orationes 40,3-4).

Prima lectură, ne spune că la botez, odată cu gratuitatea mântuirii prin Cristos, mai primim şi ungerea cu Duhul Sfânt, care ne capacitează să trăim ca nişte fii ai luminii şi în slujba Domnului, asemenea lui David, şi a tuturor profeţilor. Dar, aşa cum această ungerea gratuită l-a făcut mai târziu rege pe David, tot astfel, ungerea cu Duhul Sfânt, după ce ne va ţine luminaţi în slujba Domnului, ne va face regi şi pe noi în cer.

De aceea, psalmistul ne cheamă să spunem cu el: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic! El mă conduce la păşuni verzi şi mă îndreaptă spre ape liniştite, îmi întăreşte sufletul. Mă călăuzeşte pe cărări drepte pentru cinstea numelui său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă apără” (Ps 23,1-4).

De aceea, sfântul Paul, le spune astăzi tuturor celor trăiesc orbi în păcat: "Trezeşte-te tu, care dormi, ridică-te dintre cei morţi şi te va lumina Cristos" (Ef 5,14).

Dacă, până la botez am umblat prin viaţă orbiţi de diavol, după botez, Isus ne redă vederea; dacă până la botez am umblat apăsaţi de greutatea enormă a păcatului, după botez, Isus, ne ridică această povoară; dacă până la botez inima ne-a fost plină de suferinţe şi de lipsuri, după botez inima ni se umple de bucurie şi de veselie (cf. Is 41,10); dacă până la botez duceam o viaţă de sclavi, din frica de moarte (cf. Evr 2,15), după botez am devenit regi prin învierea lui Cristos, care a călcat cu moartea pe moarte.

Bruno Ferrero, ne spune că, o fată oarbă se plângea mereu prietenului ei de greutatea întunericului continuu; şi, i-a spus că, dacă ar putea vedea, s-ar mărita cu el. Într-o zi, cineva i-a donat fetei o pereche de ochi. Atunci, ea a văzut totul şi pe prietenul ei. Atunci, el a intrebat-o: “Acum că poti vedea, te măriţi cu mine?” Fata a rămas uimită că prietenul ei este orb şi i-a spus: “Îmi pare rău, dar nu mă pot mărita cu tine pentru că eşti orb. ”Prietenul ei a plecat îndurerat şi i-a spus: “Te rog sa ai grija de ochi mei”!

Fata din această povestire, suntem unul fiecare dintre noi. Pentru a ne face mireasa sa, Isus, ne-a dat totul: ochi, glasul, auzul, sângele, carnea şi viaţa sa, ca noi să putem vedea, auzi, vorbi şi trăi. Însă mulţi dintre noi, văzându-l pe Isus umblând prin lume gol şi plini de răni, am uitat că Isus umblă aşa, pentru că tot ceea ce a avut, ne-a dat nouă. De aceea, cine îl refuză pe Isus, îl refuză pr cel care le-a făcut cel mai mult bine. În ziua judecăţii, toţi cei care l-au refuzat, vor regreta amar; căci în loc de grădina paradisului vor merge în iazul de foc (cf. Ap 20,15); în loc de nunta veşnică, vor merge în întunericul cel mai din afară (cf. Mt 8,12); iar în loc să cânte veşnic, vor scrâşni din dinţi (cf. Mt 25,30). 

Se spune că, atunci când vulturii prind o pradă, primul lucru pe care îl fac este să-i scoată ochii. La fel procedează şi vulturii iadului, diavolii; primul lucru pe care i-l fac unei victime, este orbirea; căci pe un orb îl duci unde vrei şi faci cu el ceea ce voieşti. Biblia, confirmă cum lucrează satana, prin acoliţii lui: Filistenii îi scot ochii puternicului lui Dumnezeu, Samson (cf. Jud 16,21); Nabucodonosor îi scoate ochii regelui lui Israel, Sedecia (cf. 2Rg 25,9). Aşa a făcut şi face mereu diavolul cu oricine îi cade în mâini.

În cazul de faţă, cu orbul din naştere nu a fost aşa; el nu a fost orbit de diavol şi păcat, căci era credincios. El s-a născut orb pentru ca prin el Dumnezeu să-şi arate slava. Ştim din sfânta Carte că, lui Dumnezeu, îi place să se mărească în slujitorii săi umili, şi prin ei să-şi arate puterea şi lucrarea sa mântuitoare. Astfel s-a mărit pe sine prin: Iosif, cel vândut de fraţii săi, pentru a-şi salva poporul de foamete; Moise cel gângav pentru a-i vorbi lui faraon cel mândru; Iov cel răbdător, pentru a-l face de ruşine pe diavol; copilul David, pentru a da de ruşine pe Goliat hulitorul; Maria şi Iosif, pentru a arăta că el ridică pe cei mici şi smeriţi; Paul şi ceilalţi apostoli, pentru a arăta că numai poate schimba inimile oamenilor rebeli şi să-i facă apoi slujitorii săi.

Dacă, astăzi, Dumnezeu, s-a mărit pe sine, prin suferinţa unui orb din naştere; atunci, el vrea să se mărească pe sine şi prin noi; adică, prin suferinţele sau infirmităţile noastre acceptate şi purtate cu credinţă. De aceea, când suferim ceva, fie grav sau uşor, în loc să ne revoltăm, mai bine este să ne întrebăm, ce lucrare minunată vrea să facă Dumnezeu prin noi?  

Este o istorioară reală, cu un om care avea această credinţă că, prin orice suferinţă a sa, Dumnezeu se preamăreşte pe sine, dar şi pe om. El a fost condamnat la moarte pentru credinţa sa; iar, gardienii săi ştiau de crezul lui cu privire la suferinţă, cum că Dumnezeu se măreşte pe sine prin suferinţa lui, şi, că lui îi se întoarce spre bine; şi, de aceea, îl luau mereu în râs. Mergea călare spre locul de execuţie dintr-o altă localitate, însoţit de gardienii săi necredincioşi. La un moment dat, pe marginea unei râpe, toţi cai se poticnesc şi cad. El, a căzut cel mai rău, că şi-a frânt un picior. Au urmat alte luări în râs a credinţei lui. Din cauza piciorului său rupt, au trebuit să mai zăbovească vreo câteva zile. În acest timp, cel care rostise condamnarea la moarte a murit subit; iar cel care i-a urmat la putere, a anulat toate condamnările la moarte, şi i-a pus în cinste pe cei condamnaţi. Atunci, gardienii necredincioşi s-au convins de acest adevăr de credinţă, şi s-au convertit.

Părinţii orbului vindecat nu vorbesc, le este frică. Ei nu l-au întâlnit pe Isus. Orbul, care acum nu mai este orb, este cel care l-a întâlnit pe Isus şi a ascultat de el mergând să se spele unde îi spusese Isus. El are acum curajul de a fi martor al lui Isus, martor adevărului şi martor al mântuirii. Oare noi creştinii, orbii vindecaţi de astăzi, vorbim de Isus? Sau ne este frică ca părinţilor lui? Biblia ne spune că a fost mântuiţi, tocmai pentru a mărturisi faptele măreţe ale celui care ne-a chemat din întuneric la lumină (cf. 1Pt 2,9).

De aceea, şi centrul de greutate al lecturilor de astăzi, stă în întrebarea lui Isus adresată orbului: „Crezi tu în Fiul omului”? şi în răspunsul dat de orb: „Cred, Doamne”! (In 9,35-38). Fariseii, deşi cu vederea ageră, nu au văzut nimic din frumuseţea lui Dumnezeu care străluceau pe faţa lui Isus (cf. 2Pt 1,17), nu au venit la el cu păcatele lor, rămânând orbi duhovniceşte.

A fi lângă Isus este una, iar a fi în Isus este alta. Imaginile cel mai uşor de înţeles în acest sens, sunt arca lui Noe şi staul oilor. A fi lângă arcă înseamnă moarte, iar a fi în arcă înseamnă viaţă (cf. Gen 7,16). A fi lângă staul înseamnă moarte, iar a fi în staul înseamnă viaţă (cf. In 10,9). Nimeni nu este mai orb, decât cel care fiind în păcate, nu se trezeşte din somn, ca să alerge la Isus, arca şi staulul salvării noastre.

Aici e bine să ne amintim de poezia lui George Coşbuc (1866-1918), Stâncile strigă, Amin, unde, Beda, un bătrân predicator orb, este fericit şi când răutatea oamenilor îl conduce să predice la stânci golaşe; dar minune, când oamenii lipsesc, pietrele vorbesc, răspunzând, Amin, la predica lui (cf. Lc 19,40).

De aceea, sfântul Antonie cel Mare (251-356), îl încuraja pe Didim cel orb (313-398), scriitor bisericesc, care a orbit la vârsta de patru ani, să nu se descurajeze că-i lipsesc ochii comuni cu ai necuvântătoarelor, ci să se bucure că are ochii credinţei şi ai minţii, comuni cu ai serafimilor, care văd pe Dumnezeu.

Apoi, de multe ori, orbirea trupească, este leac pentru orbirea sufletească. Aşa mărturisea o femeie care trăise mulţi în păcate, dar pe care o boală de ochi a adus-o la vederea lui Dumnezeu, prin credinţă.

Din lumea necuvântătoarelor, putem învăţa cum să procedăm când ne-am pierdut lumina ochilor duhovniceşti. Iată, o exemplificare:

În Austria, este un lac de munte cu păstrăvi orbi. Atâta timp cât stau sub stânci, păstrăvii devin orbi; dar în momentul când vin la lumină îşi recapătă vederea. Ştim că primii creştini se numeau între ei „peştişorii lui Isus”, şi chiar se recunoşteau între ei printr-un peştişor, simbol al lui Isus (IΧΘΥΣ = Ἰησοῦς Χριστός, Θεοῦ Υἱός, Σωτήρ = Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor), purtat la reverul hainei. Când, satana ne orbeşte prin tacticele lui diabolice, nu trebuie decât să venim la Isus, şi vom primi lumina, fă de care nu putem urma calea cerului

                                                                                                                             Pr. Ioan Lungu

 Reflecţie la Solemnitatea Bunei-Vestiri a Preacuratei Fecioare Maria - 2014

Odată cu Preacurata Fecioară Maria, am fost bine-vestiţi şi noi

Într-o zi, trei copii ai unei familii au făcut un concurs: cine spune cea mai frumoasă povestire despre Isus. Părinţii lor erau numai ochi şi urechi. Primul a spus povestirea liniştirii furtunii pe mare. Al doilea a spus povestirea învierii lui Isus şi cum duşmanii lui au căzut orbiţi cu faţa la pământ. Al treilea, privind la mămica lui, şi gândind că şi Isus a avut şi el o mămică, a spus cea mai scurtă, dar şi cea mai frumoasă istorioară care vreodată, rostind numai un singur cuvânt: "Mama!" Şi el a câştigat concursul.

Şi nouă astăzi, Biserica ne spune cea mai frumoasă povestire din viaţa lui Isus, rostind şi ea cuvântul fermecător: "Mamă, Marie"! Pentru a înţelege frumuseţea povestirii, cu mama lui Isus, mântuitorul nostru, să vedem ce ne spun lecturile biblice astăzi.

Când, regele Ahaz şi o parte din poporul lui Israel nu se mai arătau interesaţi de Dumnezeu, Dumnezeu le-a promis un semn nemaiauzit de iubire din partea lui: "Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel, adică Dumnezeu este cu noi" (Is 7,14; 8,10).

Când oamenii se înşelau crezând că se pot curăţi singuri de păcat, prin jertfe de animale, Dumnezeu le-a spus: "Este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al berbecilor să spele păcatele. De aceea, Cristos, fiul Mariei, intrând în lume, spune: «Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfele, nici prinosurile, nici arderile de tot, nici jertfele pentru păcat pe care le prescrie Legea». Apoi adaugă: «Iată, vin ca să fac voia ta, Dumnezeule»" (Evr 10,4.8-9).

Când lui Isus care i-a zis Tatălui ceresc: "Iată, vin ca să fac voia ta, Dumnezeule" (Evr 10,4.8-9), nu avea cine să-i urmeze pe calea crucii şi a dăruirii, Maria a fost prima care i-a spus lui Dumnezeu, împreună cu fiul ei, Isus: "Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38).

Când, după "da-ul" Mariei, nu se găseau alţi oameni care să-i urmeze lui Isus în jertfa sa mântuitoare, psalmistul, cu sute de ani înainte, a rostit în locul nostru: "Tu nu doreşti nici jertfă, nici ofrande; tu mi-ai deschis urechile; nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire. Atunci am zis: «Iată, vin!»" (Ps 40,7).

Deşi toţi creştinii ştiu că îngerul Domnului i-a vestit Mariei: "Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Iată, vei zămisli şi vei naşte un fiu şi îi vei pune numele Isus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema. Domnul Dumnezeu îi va da lui tronul lui David, tatăl său; va domni peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia lui nu va avea sfârşit" (Lc 1,30-33), cu toate aceste au fost oameni, ca Nestorie (386-451), care să susţină, atunci şi chiar astăzi, în afara cuvântului lui Dumnezeu, că Isus Cristos nu a fost şi Dumnezeu, ci numai om; şi, ca atare, Maica Domnului nu trebuie considerată Născătoare de Dumnezeu, ci numai născătoare de om sau, cel mult, născătoare de Cristos. Atunci cei care o iubeau adevărul Scripturii şi o iubeau pe Maria, numind-o, Theokotos(Născătoare de Dumnezeu), s-au întrunit la conciliul din Efes, din anul 431, în frunte cu sfântul Ciril din Alexandria (375-444), şi au restabilit adevărul biblic.

Biblia nu încetează de a ne aminti că am fost mântuiţi prin suferinţele, moarte şi învierea lui Cristos: "Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ mare. Nu vă faceţi dar robi oamenilor" (1Cor 7,23); "Purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre; căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor, pentru voi, care prin el sunteţi credincioşi în Dumnezeu care l-a înviat din morţi şi I-a dat slavă, pentru ca credinţa şi nădejdea voastră să fie în Dumnezeu" (1Pt 1,17-21); "Pentru că aţi fost cumpăraţi cu un preţ, proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (1Cor 6,20).

Dar tot Biblia nu încetează de a ne aminti că Isus s-a născut în lume, că şi-a luat trupul de jertfă de la preacurata Fecioară Maria (cf. Lc 1,26-38).

Îmi place să amintesc aici că Maria, deşi a fost prima care i-a din trupul ei lui Isus, prima care a împlinit în mod perfect voinţa lui Dumnezeu, asemenea lui Isus, ea nu a fost şi unica; deoarece ea a fost precedată şi apoi urmată de mulţi alţii, între care ne numărăm şi noi, aşa cum ne spun Scripturile şi istoria Bisericii.

Ca să ştim ceea ce trebuie să facem pentru a împlini voinţa lui Dumnezeu, în urmarea lui Cristos, să vedem ceea ce a făcut Maria, care s-a numit pe sine "roaba Domnului". Maria a fost fiinţa: care a ascultat cuvântul lui Dumnezeu; care a primit cuvântul lui Dumnezeu; care a zămislit în inima cuvântul în inima ei; care l-a născut apoi în lume şi în suflete, cu numele de Isus; care s-a lăsat educată de Isus; care l-a urmat pe Isus; care s-a pus în slujba Isus lăudând-l prin viaţa sa; care l-a arătat lumii, îndemnând pe oameni să facă ce le va spune el; care i-a adus pe oameni până sub cruce şi apoi până la învierea lui Isus; care i-a adunat pe oamenii prigoniţi în jurul lui, prezent în Scripturi şi Euharistie; care a mers misionară pentru Isus; care a murit din dragoste pentru Isus; care a beneficiat din plin de roadele mântuirii lui Isus, şi a ajuns în paradis cu trupul şi cu sufletul. Toate acestea trebuie să le facem şi noi.

Împreună cu Maria, au ajuns martori credibili ai lui Isus: sfântul Ioan Botezătorul, cei 12 apostoli, cei 72 de ucenici, sfântul apostol Paul şi o ceată nenumărată de creştini din toate timpurile şi locurile.

Este important de observat că, după ce Isus s-a numit pe sine "robul lui Dumnezeu"; după ce Maria s-a numit pe sine; "roaba Domnului", tot mai mulţi ucenicii s-au numit pe ei înşişi robii Domnului Isus.

Sfântul Paul îşi începe scrisoarea către romani astfel: "Paul, rob al lui Isus Cristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească evanghelia lui Dumnezeu" (Rom 1,1).

Vedem aici cum sfântul Paul se legitimează: "rob al lui Isus Cristos, chemat să fie apostol, chemat să vestească evanghelia lui Dumnezeu". Paul devenise copilul lui Dumnezeu, se născuse din nou, prin puterea Duhului Sfânt, pe drumul Damascului. Dar onoarea de "rob" a primit-o numai după ce s-a lepădat de sine şi a acceptat misiunea de apostol al neamurilor.

Teologul Nicolae Moldoveanu (1922-2007) spunea, citez din memorie: Starea de "rob al lui Isus" este o treaptă superioară stării de "copil al lui Dumnezeu". Un copil nu este bun de lucru decât după o anumită vârstă; dar un rob este bun de lucru mereu, făcând totul fără cârtire şi şovăială. Dacă copiii fac mereu mofturi şi pretenţii, un rob lucrează fără mofturi şi pretenţii. Copiii lui Dumnezeu, atât din Vechiul cât şi din Noul Testament, au făcut mereu mofturi şi pretenţii. Cei care au trecut de la starea de copil la starea superioară de rob, lucrează fără mofturi şi pretenţii, ca Maria, ca Paul şi ca toţi ucenicii cei buni.

Iată ce ne spune şi Isus în acest sens: "Cine dintre voi, dacă are un rob care ară sau paşte oile, îi va zice, când vine de la câmp: "Vino îndată şi şezi la masă"? Nu-i va zice mai degrabă: "Găteşte-mi să mănânc, încinge-te şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu"? Va rămâne el îndatorat faţă de robul acela, pentru că robul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred. Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: "Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem" (Lc 17,7-10).

Într-un creştin, după exemplul lui Maria şi Paul, stare de copil al lui Dumnezeu şi starea de rob al lui Isus Cristos, trebuie să devină o unitate desăvârşită.

Împreună cu noi şi pentru mântuirea noastră, se roagă lui Dumnezeu, alături de Isus, toţi îngerii şi sfinţii, dar şi Preacurata Fecioară Maria, care, după spusa sfintei Tereza Pruncului Isus, îşi "petrec cerul făcând bine pe pământ".

Isus a spus odată: "Tatăl Meu lucrează până acum; şi eu, de asemenea, lucrez" (In 5,17). Odată cu păcatul, a încetat odihna pentru Dumnezeu şi pentru orice făptură, din cer şi de pe pământ. De aceea, alături de Dumnezeu, în lucrarea mântuirii, prin Cristos şi Duhul Sfânt, lucrează îngeri, oameni, vieţuitoare şi elementele naturii.

Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii" (Ps 19,1-4).

Îngerii şi arhanghelii şi îngerii lucrează şi ei la opera mântuirii, aşa cum am văzut la: buna vestire (cf.Lc 1,26-28); ispitirea şi răstignirea lui Isus (cf. Mt 4,11; Lc 22,43).

Animalele şi natura întreagă lucrează şi ele la opera mântuirii, aşa cum am văzut la naşterea şi la moartea lui Isus (cf. Mt 2,8; Lc 23,45); la pescuirea minunată (cf. Lc 5,6), la strângerea impozitului pentru templu (cf. Mt 17,27), la intrarea lui Isus în Ierusalim şi la sărbătoarea Paştelui (cf. Mt 21,7).

Începând cu profeţii şi drepţii Vechiului şi Noului Testament şi continuând apoi cu Maria şi Iosif şi cu toţi sfinţii care au ajuns în cer, toţi îşi petrec timpul făcând bine pe pământ. Văzând cum Dumnezeu cel întreit şi unic lucrează la mântuirea noastră; cum îngerii şi sfinţii din cer lucrează şi ei; cu toată creaţia lucrează şi ea la opera mântuirii noastre; oare tocmai noi să lipsim de la această măreaţă lucrare?

În timpul ultimelor inundaţii de pe Valea Siretului, mai mulţi lucrători trimişi de primărie lucrau la repararea casei unui cetăţean. Acesta, deşi era casa lui în lucru, stătea şi se uita la muncitori fără să facă nimic. Când a fost invitat să lucreze şi el la propria lui casă, a refuzat, spunând că trebuie plătit.

Mulţi creştini devin la fel de ridicoli când nu lucrează la propria mântuire, ca acest om care nu lucra la propria lui casă, când Dumnezeu lucrează, când sfinţii şi îngerii lucrează, când toate elementele lucrează. Trebuie să lucrăm alături de Dumnezeu, până ce ultimul om de mântuit, va ajunge şi el în cer.

Isus le-a spus oamenilor: "Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi eu vă voi da odihnă" (Mt11,28). Iar noi trebuie să-i ajutăm pe oameni să ajungă la Isus, să le vorbim de Isus, să-i aducem oameni la Isus; aşa au făcut apostolii (cf. In 12,20-23), cei care aduceau bolnavi (cf. Mt 9,2) şi bineînţeles Maria (cf. In 2,5).

Maria, care ni se prezintă astăzi ca "roaba Domnului", ne este model de a lucra la opera mântuirii, alături de Isus, fiul ei şi fratele nostru. Maria l-a adus pe Isus în lume, l-a purtat pe Isus prieteni, sinagogă şi templu; Maria i-a îndreptat pe oameni spre Isus, i-a adunat pe oameni în jurul lui Isus, a mers misionară la Isus în lume, împreună cu apostolii şi cu toţi creştinii; Maria, din ceruri, continua şi acum să ne predice despre Isus, prin apariţii; să se roage pentru noi, împreună cu îngerii şi sfinţii.

Voinţa lui Dumnezeu este să-i devenim lui Isus, frate soră şi mamă şi să-i împlinim cuvintele: "Iată mama mea şi fraţii mei! Căci oricine face voia Tatălui meu care este în ceruri, acela îmi este frate, soră şi mamă" (Mt 12,46-50; cf. Mc 3,31-35; Lc 8,19-21). Ceea ce a fost Maria, alături de Isus, aceea trebuie să fim şi noi. De aceea, Isus a zis: Oricine aude aceste cuvinte ale mele şi le împlineşte, va fi asemenea cu bărbatul înţelept care şi-a construit casa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, au năvălit peste casa aceea, dar ea n-a căzut, pentru că fusese construită pe stâncă (Mt 7,24-25).

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica III din Postul Mare  „A”

Prin Botez, orice om scoate apă din izvoarele mântuirii şi ale fericirii  veşnice

Suntem în timpul sfânt al Postului mare; suntem în timpul în care căutăm reconcilierea şi înnoirea sufletească; suntem împreună cu Isus şi împreună cu fraţii în credinţă pe drumul spre sfintele Paşti;   suntem împreună cu catecumenii, şi cugetăm la înţelegerea tainei Botezului, ajutaţi fiind de sfintele Scripturi.

După cum am observat cu toţii, în anul acesta liturgic, anul A, Biserica a dispus astfel lecturile biblice duminicale din timpul sfânt al Postului Mare, aşa încât ele să constituie o bună cateheză pentru înţelegerea tainei botezului, atât pentru catecumenii care îl vor primi în sfânta noapte de Paşti, cât şi pentru toţi botezaţii, care sunt chemaţi să-şi reîmprospăteze harul botezului, ca toţi împreună să „înviem” la o viaţă nouă în noaptea sfintelor Paşti.

După ce în primele două duminici, lecturile ne-au prezentat primele două condiţii cerute în vederea Botezului: lepădarea de satana şi mărturisirea credinţei în cele trei persoane divine, precum şi în adevărurile fundamentale ale credinţei; duminica aceasta, prin evanghelia cu femeia samariteană de la fântâna lui Iacob, şi prin lectura cu Moise, care scoate apă din stâncă, Biserica ne chemă să medităm asupra adevăratei stâncii şi adevăratei fântânii de unde izvorăsc adevăratele ape ale mântuirii (Is 12,3), care sunt cele trei persoane divine. 

Iată, ce ne spune Scriptura în acest sens: Stânca este Dumnezeu (cf. Ps 95,6; Dt 32,4). Stânca este Cristos (cf. 1Cor 10,4). Stânca este Duhul Sfânt (cf. In 7,39). Cu un cuvânt, Dumnezeu cel întreit şi unic este stânca veacurilor (cf. Is 26,4), stânca din care ţâşnesc izvoarele mântuirii şi ale fericirii veşnice.

Dacă, prin apa Mării Roşii care i-a salvat pe evrei din robie; dacă prin apa din stâncă care i-a salvat pe evreii din pustiu de la moarte sigură; dacă prin apa din fântâna lui Iacob care dădea viaţă unui întreg ţinut, Biserica, ne vorbeşte despre Dumnezeu care dă apa miraculoasă a botezului; atunci, prin toţi cei salvaţi de Dumnezeu prin mijlocul apelor mântuirii, Biserica, ne vorbeşte despre primirea păcătoşilor în Biserică şi în împărăţia cerurilor, prin taina Botezului.

Despre trecerea Mării Roşii, ca simbol şi pregătire a conştiinţei Botezului, sfântul Ioan Gură de Aur, are nişte cuvinte foarte frumoase şi pline de învăţătură: “La botezul tău, tu nu l-ai văzut pe faraon înecat cu armata să, dar l-ai văzut pe diavol scufundându-se cu oştirile sale. Iudeii au traversat marea, tu ai trecut peste moarte. Ei au fost eliberaţi de sub egipteni, tu, de sub diavoli. Ei au lăsat o sclavie barbară, iar tu, sclavia mult mai tristă a păcatului. Iudeii nu au putut să contemple atunci chipul strălucitor al lui Moise. Tu, în schimb, ai văzut chipul lui Cristos în gloria sa. Moise ridică mâinile spre cer făcând să coboare mana, pâinea îngerilor. Moise al nostru, Isus, îşi ridică mâinile spre cer şi ne procura o hrană veşnică. Primul a lovit piatră, făcând să ţâşnească izvoare de apă. Acesta atinge masa, loveşte masa mistică a altarului şi face să ţâşnească izvoarele mântuirii” (cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheza 3, 24-27).

Setea a făcut-o pe femeia samariteană să plece prin arşiţa ceasului al şaselea spre fântâna săpată de patriarhul Iacob. Auzise în inima ei chemare divină a lui Isus: "Cei ce sunteţi însetaţi de mântuire, veniţi la apă" (Is 55,1). Pentru Ieremia, Isus este „izvorul apelor vii" (Ier 2,13). Ceasul al şaselea, ceasul când a avut loc întâlnirea samaritenei cu Isus, este ceasul când soarele îşi atinge maxima strălucire şi căldură. Ceasul al şaselea, trebuie înţeles ca timpul maximei străluciri a harului divin, har care topeşte toată gheaţa şi alungă orice umbră şi întuneric al păcatului din sufletul care vine la Isus. Evanghelia de astăzi ne spune că Isus era Mesia pe care îl aştepta femeia samariteană. Într-adevăr, nimeni nu mai adusese în sufletul acestei femeii o lumină şi un har aşa de mare, cum îi adusese acum, Isus.

Tot pe Isus îl aşteptau şi samaritenii din Sihar, căci şi ei credeau în Mesia, cel profeţit lui Moise (cf. Dt 18,15.18), care trebuia să vină şi să le uşureze viaţa. Poporul samaritean îl numea pe Mesia pe care îl aşteptau, „Taheb”, care însemnă „Cel ce va veni” sau „Restauratorul”. Samaritenii, uneori, amăgiţi de diavol, au uitat ce să mai aştepte şi ce să mai caute.  Atunci când samariteana şi-a afirmat credinţa în venirea lui Taheb, Isus i s-a descoperit, zicând: „Eu, sunt acela care vorbesc cu tine” (In 4,27).

Stând faţă-n faţă cu Isus, samariteana, s-a învrednicit să primească, asemenea lui Moise, revelarea divinităţii lui Isus. Lui Moise, Dumnezeu îi spune: "Eu sunt cel ce sunt" (Ex 3, 14). Samaritenei, Isus, i-a zis: "Eu sunt Mesia, cel care vorbeşte cu tine" (In 4,27). Samariteana, a fost numai prima căreia Isus i-a descoperit divinitatea şi mesianitatea sa, dar nu şi ultima. Isus şi-a continuat descoperirea divinităţii sale, poporului său, în mai multe rânduri: „Eu sunt pâinea vieţii” (In 6,48); „Eu sunt apa vieţii” (In 7,38); „Eu sunt lumina lumii” (In 8,12); „Eu sunt Păstorul cel bun şi poarta oilor” (In 10 „9.11); Eu sunt învierea şi viaţa” (In 11,25); „Eu sunt calea adevărul şi viaţa” (In 14,6); „Eu sunt cel ce are cheile vieţii” (Ap 1,18). Isus, şi-a descoperit divinitatea sa şi prigonitorului Paul: „Eu sunt Isus, pe care tu îl prigoneşti” (Fap 9,5); adică, „Eu sunt Dumnezeul vostru mântuitor, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Apropo de femeia samariteană de la fântâna lui Iacob, care după întânirea cu Isus de la fântână nu a mai însetat niciodată după cele pământeşti (cf. In 4,42.15), tradiţia Bisericii ne spune că, datorită luminii primite de la Isus, s-a botezat, şi-a luat numele de Fotina; şi, după ce chiar în timpul întâlnirii cu Isus şi-a câştigat consătenii pentru împărăţia cerurilor, mai apoi şi-a câştigat pentru Isus pe cei doi copilaşi ai ei: Iosif şi Victor; apoi, şi pe cele cinci surori ale ei: Anatoli, Foto, Fotis, Paraschevi şi Chiriachi, împreună cu familiile lor. Fotina, împreună cu odraslele sale şi cu surorile sale, asemenea apostolilor, au părăsit toate şi au plecat în lume şi l-au mărturisit pe Cristos şi mântuirea lui, la toţi aceia care nu-l cunoscuseră şi nu-l primiseră (cf. Lc 18,28); pentru cauza lui Isus şi a „evangheliei împărăţiei” (cf. Mc 1,14), a pătimit trei ani de temniţă grea şi multe chinuri cumplite; şi a sfârşit prin a lua cununa martiriului, împreună cu toţi ai ei.

În altă ordine de idei, Biblia, ne spune că, asemenea lui Isus, mulţi aleşi ai Domnului, şi-au cunoscut „miresele”, la fântână. De exemplu: Isaac, prin Eliezer, slujitorul tatălui său, Abraham, a cunoscut-o pe Rebeca, viitoarea lui soţie, la o fântână (cf. Gen 24,1-67). La acea fântână, sunt menţionate mai multe asemănări între Isaac şi Isus. Amândoi şi-au întâlnit miresele la fântână; amândoi au cerut apă de băut; amândoi şi-au prezintă bogăţiile; amândoi au fost vestiţi altora; amândoi au primit invitaţii în casă; amândoi sunt urmaţi de miresele alese.

Dar, mai sunt şi alte exemple unde aleşii Domnului, şi-au întâlnit miresele la fântână: Iacob, fiul lui Isaac, şi-a cunoscut mireasa, pe Rahela, tot la o fântână (cf. Gen 29,9-10). Moise şi-a cunoscut soţia, pe Sefora, tot la o fântână (cf. Ex 2,15-21). Solomon, vorbea de mireasa lui, de Sunamita, aducând vorba de izvor şi fântână (cf. Ct 4,15). Toate acestea au fost nişte fericite profeţii, despre locul unde avea să ne întâlnească şi Isus pe noi, miresele sale veşnice, tot la o fântână, fântâna botezului.  

Dar, în cazul nostru, al creştinilor din toate timpurile, este ceva depăşeşte cu mult profeţiile. Dacă, miresele pe care toţi aleşii Domnului din Vechil Testament, le-au întâlnit la fântâni, au fost fecioare sfinte şi curate; pe noi, Isus, mirele nostru divin, ne-a luat dintre păcătoşi, ca pe Fotina. Ca să nu-l mai părăsim niciodată, Isus, la botezul, a luat asupra sa păcatele noastre (cf. In 1,29); iar, mai apoi, printr-un preţ mare: patima, moartea şi învierea sa, a plătit preţul răscumpărării noastre (cf. 1Pt 1,18-19), distrugând pentru totdeauna zapisul cu păcatele noastre (cf. Col 2,14); şi astfel, din păcătoşi, ne-a făcut pentru sine mirese fără pătă şi fără zbârcitură, mirese sfinte şi neprihănite (cf. Ef 5,27).

Însăşi localitatea femeii samaritene, Sihar, situată între Muntele Garizim şi Muntele Ebal, adică în locul nehotărârilor şi al căderilor, locul unde în decursul istorie au avut loc cele mai mari amăgiri şi multe căderi în păcate, ne arată iarăşi de unde Isus şi-a ales şi-şi mai alege încă mireasa, din rândul nehotărâţilor şi căzuţilor, plătind pentru fiecare mireasă, un preţ mare de răscumpărare (cf.1Cor 6,19-20).

Şi tocmai de aici vine bucuria noastră, ascultând evanghelia duminicii de astăzi, că nişte păcătoşi ca samariteana şi ca noi, nişte nehotărâţi şi căzuţi, am fost luaţi şi răscumpăraţi de Isus cu un preţ atât de mare: suferinţele, patimile şi moartea sa pe cruce, şi apoi am fost constituiţi, mireasa şi poporul ales al lui Dumnezeu, care va moşteni împărăţia veşnică a cerurilor.

Bunătatea lui Isus faţă de noi păcătoşi, a fost deja prefigurată, cu numai un capitol în urmă, când Isus, vorbind cu Nicodim, un cărturar şi un religios, membrul al sinedriului, a fost mai direct şi un pic mai rece decât cu samariteana (cf. In 3,1-13); căci, cu samariteana, cu această femeie străină şi potrivnică în multe privinţe poporului ales, Isus, s-a purtat cu multă căldură şi blândeţe (cf. In 4,5-11).

Asta ne face să prindem curaj, căci aşa cum Isus a procedat cu samariteana, procedează şi cu noi toţi care provenim dintre popoarele păgâne şi venim la el. Sfântul Paul, în lectura a doua de astăzi, confirmă această idee: „Căci pe când eram încă neputincioşi, Cristos, la timpul hotărât, a murit pentru noi, cei păcătoşi. Cu greu moare cineva pentru un om drept; totuşi poate că pentru un om bun să aibă cineva curajul să-şi dea viaţa. Dar dovada că Dumnezeu ne iubeşte stă în faptul că Cristos a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoşi” (Rom 5,6-8).

Din prima lectură şi din evanghelie, vedem că apele şi toate plăcerile pământeşti, care au fost contaminate de păcat, nu satură şi nu mântuiesc. Evreii şi samariteana, înainte de a veni la Isus, murmurau chiar după ce primeau daruri. Dacă, înainte de a-l întâlni pe Cristos, inima samaritenei şi a evreilor erau nesătule ca şi locuinţa morţilor, după întâlnirea cu Isus, inima lor a devenit plină de bucurie ca un pahar care se revarsă. Aşa este şi cu orice om care îl primeşte pe Isus în inima sa, nimic nu-l mai tulbură. Pe orice suflet care crede în Cristos: poţi să-l pui într-o temniţă, şi el va găsi tovărăşie bună; poţi să-l duci în pustiu, şi el va bea apă din „stânca veacurilor” (cf. Is 26,4) şi va mânca pâine din cer; poţi să-l iei de lângă prieteni, şi el se va întâlni cu un „prieten mult mai bun decât un frate” (cf. Prov 18,24); poţi să-i dărâmi toată temelia speranţelor pământeşti, şi inima lui va rămâne tot liniştită şi încrezătoare în Dumnezeu.

De aceea, Isaia şi Ieremia, vorbind despre Isus, au vorbit ca despre „izvorul de apă vie” (cf. Is 12,3; Ier 17,13). De aceea, Isus însuşi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea. Cine crede în mine, după cum zice Scriptura, din inima lui vor curge râuri de apă vie” (cf. In 7,37-38). De aceea, tot Isus spune iarăşi: „Oricine vrea, să vină la mine şi să ia pe gratis apa vieţii” (Ap 22,17); căci „pe cel care vine la mine nu-l voi izgoni afară” (ln 6,37).

Insă, cel care îl refuză pe Cristos şi mântuirea lui, chiar în mijlocul belşugului pământesc, este ros de adâncă nelinişte. Se spune că, unul care se declarase ateu, a rostit aceste cuvinte: „Gândurile care mă sperie şi mă deranjează cel mai mult, sunt acestea: „că Biblia ar putea fi adevărată şi că Isus ar putea veni din nou”.  

Închei cu un episod din viaţa mea de preot: Odată, am fost chemat să binecuvântez o fântână nouă. Ceea ce m-a uimit cu acea ocazie, a fost faptul că, imediat după binecuvântarea fântânii, proprietarii şi-au trimis copiii prin vecini ca să le spună: „Veniţi la apă, veniţi la apă!”, aşa cum Isus a strigat în templu, la sărbătoarea corturilor (cf. In 7,37), şi aşa cum a strigat şi Isaia (cf. Is 55,1). Şi, imediat vecini a venit să ia apă. Însă, după ce au luat apa, a urmat şi o masă pregătită, transformând acel moment într-o adevărată sărbătoare.

Am amintit aceasta, pentru că aşa a făcut şi samariteana, care, după ce a primit de la Isus, „apa cea vie” care i-a stins orice sete de pământească, s-a dus imediat printre cei din familia şi poporul ei, şi i-a adus la Isus, ca să primească şi ei, „apa ce vie”. Iar, după ce aceştia au primit „apa cea vie”, au primit imediat şi „pâinea vieţii”, pâinile înmulţite (cf. In 6,1-15). Şi, noi, după ce am primit de la Isus, „apa şi pâinea cea vie”, trebuie să mergem îndată să-i aducem şi pe fraţii noştri, ca să le primească şi ei.  

                                                                                                                           Pr. Ioan Lungu

      

Reflecţie la solemnitatea sfântului Iosif, soţul Fecioarei Maria, şi tatăl purtător de grijă a lui Isus

Iosif este sfântul prin care Dumnezeu adaugă noi şi noi haruri tuturor celor care îl iubesc

Sfântul Iosif, face parte din categoria acelor sfinţi ai Bibliei, despre care s-a scris puţin, pentru că viaţa lor a fost scrisă deja în viaţa altor sfinţi biblici, care le-au fost imagini profetice; dar şi în viaţa şi activitatea acelora pentru care şi ei la rândul lor, au fost imagini profetice. În cazul de faţă, viaţa şi activitatea sfântului Iosif, a fost scrisă deja în viaţa multor alţi sfinţi, care i-au fost sfântului Iosif, imagini profetice, cum ar fi: dreptul Abel; Iosif al lui Iacob; patriarhii Abraham, Isac şi Iacob; Moise, Samuel, Natan şi mulţi alţi profeţi; David şi Solomon, şi alţi regi. etc. Apoi, s-au scris puţine lucruri despre sfântul Iosif, fie că măreţia şi faptele lui au fost prea cunoscute timpului său, încât s-a considerat, că nu mai era nevoie să fie repetate; fie că măreţia şi faptele lui, nu ar fi încăput în paginile multor cărţi. Sfântului Iosif, i se potriveşte menţiunea evanghelistului Ioan, care vorbind despre măreţia şi faptele lui Isus, a spus că: „dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris” (cf. In 21,25).  

Pentru că vorbele şi faptele sfântului Iosif din Nazaret, au fost cuprinse mai mult în vieţile sfinţilor care i-au fost figuri profetice, şi mai puţin în paginile Noului Testament, viaţa, activitatea şi misiunea sfântului Iosif au fost înţelese şi puse în lumină mai lent şi progresiv, aşa cum s-a făcut şi înţelegerea şi aprofundarea Scripturilor. Aşa se explică faptul că, sfântul Iosif, deşi cinstit încă din viaţă de contemporani şi de primii creştini, a primit un cult public numai începând cu secolul IX; numele i-a fost trecut în calendar numai începând cu 1621; Patron al Bisericii Universale a fost declarat numai din anul1870. În Canonul sfintei liturghii, a fost introdus numai din anii 1963, şi 2013. Scriitorul italian, Silvio Pelico (1789-1854), vorbind despre măreţia sfântului Iosif, spunea că numai în cer vom cunoaşte adevărata măreţie a sfântului Iosif.

Iosif din Vechiul Testament, care a fost al unsprezecelea fiu al lui Iacob, primul fiu al Rahelei (cf. Gen 30,24; 35,24) şi fiul favorit al lui Iacob dintre toţi fraţii lui, căci a fost primul său născut din femeia iubită, i s-a dat cinstea să poarte o „haina pestriţă" (cf. Gen 37,3). Acest, Iosif, a fost una dintre imaginile profetice a lui Iosif din Nazaret. Prin Iosif al lui Iacob, s-a profeţit că, Iosif din Nazaret, avea să fie: preferatul lui Dumnezeu; alesul lui Dumnezeu, căruia i s-a dat să poarte onoarea de a fi, soţul Fecioarei Maria şi tatăl din neamul lui David, care va da numele de Isus, lui Mesia (cf. Mt 1,21); onoarea de a fi, alesul care va primi cinste numai după multe încercări, cum de altfel va primi şi Isus, mântuitorul (cf. Fil 2,6-11).

Pictorul Rafael Sanzio (1483-1520), în celebra sa pânză, Logodna, compară alegerea lui Iosif dintre toţi tinerii pretendenţi la mâna Fecioarei Maria, cu alegerea lui Aron, ca mare preot, dintre toţi aspiranţii la această demnitate; căci îl prezintă pe Iosif, ca şi pe Aron, purtând în mână toiagul de migdal înflorit şi rodit aproape instantaneu, în timp ce toţi ceilalţi tineri, îi prezintă frângându-şi toiegele uscate la genunchi (cf. Num 17,1-10).

Dumnezeu face tuturor oamenilor chemarea de a conlucra la planul său de mântuire a lumii, aşa cum i-a făcut lui Iosif din Nazaret, şi tuturor aleşilor săi din ceruri. Şi ne spune că, numai acei oameni care răspund cu „da” la chemarea sa, ca Iosif, vor ajunge „mari” în împărăţia cerurilor (cf. Mt 5,18; 7,24).

Iosif din Vechiul Testament, a fost o imagine profetică a lui Iosif. Biblia, ne spune că, Iosif al lui Iacob, a avut un vis unde i s-a revelat că va fi „mare şi respectat”, şi că viaţa lui avea să fie folosită de Dumnezeu pentru lucrarea sfântă (cf. Gen 37,5-11). În timp ce-şi trăia şi dezvolta visul, Iosif, a avut parte numai de deziluzii: fraţii lui geloşi l-au vândut ca rob în Egipt (cf. Gen 37,27-28); iar femeia lui Putifar, l-a aruncat din gelozie în închisoare (cf. Gen 39,7-20). Cu toate acestea, Dumnezeu veghea asupra vieţii lui Iosif, căci, Iosif ajunge în casa lui Faraon, iar faraon îl va numi cârmuitor peste întreg Egiptul (cf. Gen 41,37-49). De fapt, acesta a fost drumul pe care trebuia să urmeze Iosif, dirijat de Dumnezeu, pentru a-şi împlini visul de a fi un om mare al istoriei. El a spus un „da” continuu lui Dumnezeu.

Un astfel de „da” continuu lui Dumnezeu, a spus şi Iosif din Nazaret; un „da” profetic şi pentru Isus, dar şi un „da” profetic, pentru toţi cei care vor să urmeze calea mântuirii.   

Spuneam că un astfel de „da” a spus şi Iosif din Nazaret, care a avut şi el un vis de fericire în slujba lui Dumnezeu. Ana Ecaterina Emmerich (1774-1824), care a fost înzestrată cu darul stigmatelor lui Isus, dar şi cu cel al viziunilor. Ei,  i-a fost dat de Dumnezeu, să vadă viaţa viaţa lui Iosif din Nazaret, care a fost la fel de zbuciumată, ca a lui Iosif al lui Iacob. Ea spune: „Copil fiind, Iosif  din Nazaret, a avut foarte multe de suferit din partea fraţilor lui. L-am văzut adesea în holul de la intrare în casă, întors cu faţa la perete, stând în genunchi, cu mâinile ridicate şi rugându-se, pe când fraţii lui se furişau pe la spate şi îl loveau. Odată, un frate i-a dat chiar un picior în spate, iar Iosif se pare că nici nu a simţit, fiind în extaz; dar după mai multe lovituri violente, Iosif a căzut şi s-a lovit de perete. Fiind trimis să înveţe meserie la un dulgher, Iosif îi făcea maestrului său toate serviciile, dar acesta nu-i spunea niciodată vorbe frumoase. Deseori se ruga pentru venirea lui Mesia. Uneori i se arătau chiar îngerii. După aceea, Iosif a plâns de durere la Betleem, pentru că nu a găsit un adăpost pentru soţia şi copilul care trebuia să nască, şi pentru că fost silit să o ducă într-un grajd de vite, mai curate şi mai bune la suflet decât localnicii. Apoi, s-a retras să se roage. După un timp, Fecioara mamă, l-a chemat să-i arate pruncul şi l-a îndemnat să-l ia în braţe. După ce l-a luat în braţe şi a văzut cât este de frumos, a uitat de durere şi a început să plângă de bucurie, lăudând pe Dumnezeu”. Şi, lui Iosif, i s-a împlinit visul de fericire şi de măreţie, prin multe încercări şi suferinţe (cf. Fap 14,22). Prin aceste încercări şi suferinţe, Iosif a ajuns: bărbat drept (cf. Mt 1,19); tată purtător de grijă a lui Mesia, căruia i-a dat şi numele divin, de Isus (cf. Mt 1,21); soţ feciorelnic al Fecioarei Maria (cf. Mt 1,24); şi mare patron al Bisericii universale.

Tribul lui David, era aproape mort din cauza păcatelor sale; dar, datorită fidelităţii sfântului Iosif, el a dat lumii cele mai sublime roade: pe Isus, Maria şi Iosif. Patriarhul Iacob, a vorbit despre Mesia (Şilo), din tribul lui Iuda, care este tribul lui David, astfel: „Toiagul de cârmuire nu avea să se îndepărteze din Iuda până nu avea să vină Şilo” (cf. Gen 49,10). Şi profetul Natan, i-a vorbit lui David despre Mesia, la fel: „Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia. El va zidi Numelui meu o casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui. Eu îi voi fi tată, şi el îmi va fi mie fiu” (2Sam 7,12-14). 

Mai înainte de a se fi născut Isus în lume, ca şi în cazul Mariei, Iosif, l-a născut pe Isus mai întâi în inima şi sufletul lui, prin credinţă. De aceea, sfântul Paul, ne vorbeşte despre o altă imagine profetică a lui Iosif, despre Abraham cel credincios, şi ne spune că el a crezut în înviere şi împotriva oricărei speranţe şi a astfel a ajuns părintele unui mare număr de popoare (cf. Rom 4,13.16-18.22). Ca şi Abraham, Iosif, a devenit şi el un părinte al celor care îl caută pe Dumnezeu şi împărăţia lui.

În anul 70 după Cristos, când romanii au distrus templul, iudeii s-au urcat pe ziduri, şi au strigat cu disperare către Dumnezeu că, nu l-a trimis încă pe Şilo ca să-i salveze. Dumnezeu îl trimesese pe Şilo, dar ei au aşteptau un Şilo care să lucreze după planul lor, şi de aceea l-au respins pe cel adevărat care lucra după planul lui Dumnezeu. Evreii, i-au preferat mai bine pe tâlharul Baraba (cf. Mt 27,21), pe răzvrătitul Teuda, şi pe amăgitorul Iuda Galileanul (cf. Fap 5,36-37), decât să-l primească pe Cristos. De aceea, oricare ar fi greutăţile prin care trecem acum, să ne amintim că Isus a înviat din morţi, cel născut în casa lui Iosif, din tribul lui David, căci numai el este cel care ne va mântui pe toţi! (1Tes 4,16).

Iosif, în sărbătoarea lui, ne mai învaţă încă un lucru foarte important pentru viaţa noastră creştină de fiecare zi, şi anume acela de a nu a avea teamă de nimic, în urmarea lui Isus. Chiar şi atunci când ni s-ar părea că, Dumnezeu, ne chemă la o acţiune care ar părea a fi peste puterea minţii noastre de a înţelege, tot să nu ne fie teamă, căci el mereu ne zâmbeşte. Iosif se temea s-o ia la el pe Maria, logodnica sa, cu pruncul Isus, zămislit în ea prin puterea Duhului Sfânt (cf. Mt 1,20-21). După ce îngerul Domnului, i-a spus lui Iosif să nu se teamă (cf. Mt 1,20-21), Iosif a ascultat de Dumnezeu, şi aşa cum spune psalmistul în versetul de la evanghelie: „Inima lui care se temea de Domnul, a fost în siguranţă” (cf. Ps 111,7).

Toţi strămoşii lui Iosif, au fost l-a început  plini de teamă în a urma căile Domnului; dar, ascultând de Dumnezeu, mai târziu au devenit curajoşi şi oameni cu renume. Iosif din Vechiul Testament, s-a temut atunci când fraţii lui, din invidie, l-au vândut de fraţii lui sclav în Egipt şi când femeia lui Putifar, din gelozie, l-a aruncat în închisoare; dar acesta a fost drumul spre mărirea care i-a fost revelată în copilărie (cf. Gen 37,7-9).

Tatăl lui Iosif, Iacob, s-a temut la început să meargă să-şi vadă fiul în mărirea Egiptului. Dar, după o jertfă adusă Domnului, la graniţa Canaanului cu Egiptul (cf. Gen 45,25-28), şi după ce Dumnezeu i-a vorbit într-o viziune de noapte şi i-a spus să nu se teamă (cf. Gen 46,2), Iacob nu s-a mai temut de Egipt, cu toate că bunicul său, Abraham, a avut multe probleme în Egipt (cf. Gen 12,10), cu toate că lui Isaac, tatăl său, i s-a interzis să meargă în Egipt (cf. Gen 26,2). Acum, a înţeles bine că, tot ce vine de la Dumnezeu, este numai spre bine (cf. Evr 12,11; Rom 8,28).

Aşa cum toţi drepţii Bibliei, care au umblat pe căile Domnului, au trebuit să treacă prin prigoane nedrepte, suferinţe nemeritate, şi chiar prim moarte amară; tot astfel şi primul şi cel mai mare drept al Bibliei, Isus, a trebuit să treacă prin ele pentru a mântui lumea (cf. Lc 24,26). Tot astfel, apostolii şi sfinţii, au trebuit să treacă prin ele, pentru a se arăta în Trupul lui Cristos, care mântuieşte lumea (cf. Iac 5,10). Dar, tot astfel şi fiecare ucenic a lui Cristos, din toate timpurile, va trebui să treacă prin necazuri şi suferinţe, pentru a ajunge cum spune psalmul responzorial de astăzi: „Fericitul slujitor credincios” (Ps 88)! Aceasta este voinţa lui Dumnezeu pentru toţi aleşii săi; acesta este drumul lor spre fericirea promisă.

Sub conducerea înţeleaptă a lui Iosif din Vechiul Testament, pământul Egiptului a produs multe grâne, în timp ce totul în jur era uscat şi sterp. Faraon, cercetând multele provizii strânse de Iosif, şi văzând că sunt suficiente pentru tot timpul secetei, le spunea binevoitor oamenilor: „Mergeţi la Iosif şi faceţi tot ce vă va spune el” (Gen 41,55)! La rândul său Iosif, dădea şi el paie pe Nil, pentru ca şi săraci din alte ţări să afle că în Egipt sunt grâne, şi să vină la el. Aşa a ajuns vestea şi până la fraţii săi din Canaan, care au fost săturaţi.

Dumnezeu ne spune şi nouă celor de astăzi, să mergem la un alt Iosif, Iosif cel din Nazaret, care acum este la dreapta sa în ceruri: „Mergeţi la Iosif şi faceţi tot ce vă va spune el” (Gen 41,55)! Iar, Iosif, în timp ce ne împarte ajutoare şi haruri din hambarele pline ale lui Dumnezeu, ne spune la rândul său, aşa cum ne-a spus şi, Maria, soţia sa feciorelnică: „Mergeţi la Isus şi faceţi tot ce vă va spune el” (cf. In 2,5). Aceasta este misiunea cea mai nobilă a oricărui om de pe pământ, ca şi a oricărui sfânt din cer, de a îndrepta suflete spre Cristos: „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Fap 4,12).

La mulţi ani tuturor bărbaţilor şi femeilor, care poartă numele sfântului Iosif, şi Dumnezeu cel întreit şi unic, să le adauge zi de zi, noi şi noi haruri şi binecuvântări; căci numele de Iosif înseamnă: „Dumnezeu să mai adauge”.

                                                                                                                            Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica II din Postul mare „A”

Schimbarea la faţă a lui Isus va fi urmată de schimbarea la faţă a întregii Biserici

Chiar de la începutul creştinismului, timpul Postul Mare, datorită marilor evenimente care se retrăiesc în acest timp: patima, moartea şi învierea lui Cristos, a fost ales de Biserică, ca timp special al încoronării pregătirii, atât în vederea primirii botezului de către catecumeni, cât şi a reîmprospătării harului botezului pentru cei botezaţi. Prin sfântul Botez, creştinul, cu Cristos şi prin Cristos, moare pentru el însuşi, pentru lume, pentru diavol şi păcat; apoi învie, apoi, tot împreună cu Isus, învie şi se înălţă, la o viaţă nouă.

După ce duminica trecută, am rememorat prima condiţie care ni se cere la botez, lepădarea de noi înşine, lepădare de lume, lepădarea de păcat şi de diavol, adică lepădarea de toţi şi de toate cele care ne amăgesc şi ne provoacă să refuzăm ascultarea de Dumnezeu cel întreit şi unic şi să nu ne luăm crucea mântuitoare împreună cu Isus; duminica aceasta vom vedea următoarea condiţie care ni se cere pentru primirea botezului, care este credinţa, prin care vom putea trăi ca fii ai celui preaînalt.

Prima lectură de astăzi (cf. Gen 12,1-4a), ne vorbeşte despre trebuinţa credinţei, pentru a ne lepăda de noi înşine, de lumea rea, de păcat şi de diavol. În mila sa faţă de oameni, Dumnezeu, a plănuit să-şi ridice un popor ales, din care să se nască Mesia. De aceea, îl alege ca prim om al acestui nou popor, pe credinciosul Abraham, un păgân dintr-o familie şi dintr-o ţară păgână, care deşi practica cultul zeilor era în căutarea adevărului. Dumnezeu îl chemă pe Abraham să părăsească ţara, familia, destinul şi idolii, pentru ceva cu totul mai bun: pentru o ţară mai frumoasă, pentru o familie mai mare, pentru un destin mai bun şi mai ales pentru un Dumnezeu mai mare, mai sfânt şi mai puternic.  

Abraham, prin credinţă, acceptă planul lui Dumnezeu, şi, de aceea, îşi lasă: poporul său, familia sa, destinul său, şi mai ales îşi lasă idolii şi mentalitatea sa păgână; apoi, merge fără să ştie unde, după planul lui Dumnezeu, şi se stabileşte în locul special ales şi pregătit de Dumnezeu, Ţara Canaanului, unde trăieşte ca un străin şi aşteaptă cu mare credinţă, speranţă şi iubire, împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu.

Aici, în Ţara Canaanului, Dumnezeu îşi începe lucrarea sa de a-l constitui pe Abraham, cap al noului popor de credincioşi, din care se va naşte Mesia, mântuitorul oamenilor. Aici, în Ţara Canaanului, Dumnezeu, îl probează şi îi maturizează credinţa trecându-l prin multe încercări şi îi dezvoltă răbdarea trecându-l prin multe aşteptări. Aici, prin naşterea cu totul specială a fiului său Isaac, fiul promisiunii, dintr-o mamă în vârstă de aproape 100 de ani, Dumnezeu îi descoperă că Mesia va avea o naştere supranaturală. Tot aici, prin chemarea lui Abraham de a-l jertfi pe Isaac, Dumnezeu îi descoperă că, Mesia, va fi jertfit pentru mântuirea lumii.     

Aici, în Canaan, Abraham, după ce şi-a tăiat împrejur, trupul şi inima, ca semn al credinţei şi al fidelităţii sale (cf. Ier 4,4), Dumnezeu, l-a încurajat şi l-a întărit în fidelitatea sa, punându-l deseori să privească bolta cerească cu stelele fără număr (cf. Gen 15,5), şi ţărmul mări plin cu fire de nisip (cf. Evr 11,12), şi repetându-i de fiecare dată că, aşa de numeroşi vor fi urmaşii lui.

Dumnezeu, apoi, prin mulţi alţi aleşi ai săi, simbolizaţi prin Moise şi Ilie, Legea şi Profeţii, prin multe lupte, peripeţii, robii şi lecţii la popoarele păgâne, a crescut, a educat, a desăvârşit, a adus şi a stabilit definitiv poporul al său, în Ţara Canaanului.

Dintre descoperirile referitoare la Mesia, făcute de Dumnezeu poporului său, prin profeţi, în Ţara Canaanului, au fost: mântuirea prin patima, moartea, învierea din morţi, şi înălţarea sa la ceruri, împreună cu noi; apoi a fost descoperirea tribului, familiei, cetăţii, mamei lui Mesia, care toate sunt din neamul lui David. Tot prin David, care era un copilaş blând când a ajuns rege, Dumnezeu, l-a descoperit pe Isus ca un rege blând şi smerit, milos şi iubitor. Naşterea lui Mesia, precum şi: viaţa, patima, moartea, învierea, înălţarea şi glorificare lui Isus în cer, cu trupul nostru, pentru noi oamenii păcătoşi, au confirmat toate profeţiile făcute de Dumnezeu, în Canaan.

Dar, planul lui Dumnezeu merge mai departe de Ţara Canaanului. De la Ţara Canaanului, Dumnezeu mută accentul pe împărăţia sa, unde domneşte, Isus Cristos, Fiul său, Mesia. Din acest popor ales adus în Canaan, dar şi din toate celelalte popoare ale lumii, Isus, îşi va ridica un nou popor ales, pe care să-l conducă în paradisul lui Dumnezeu, din care satana i-a scos pe primii oameni şi pe urmaşii lor. Drumul de întoarcere acasă la Dumnezeu este greu şi anevoios, ca şi drumul din sclavia Egiptului în Ţara Canaanului, atât din cauza slăbiciunilor aduse de primul păcat, cât şi din cauza atacurilor satanei care se împotriveşte mântuirii şi fericirii noastre.

Şi aşa cum, când drumul poporului prin pustiu devenea greu, Dumnezeu îi prezenta mereu imaginea Ţării Canaanului, cu izvoare de lapte şi miere (cf. Ex 3,8; Num 13,27; Dt 26,9-15; Ier 11.5; Ier 32,22; Ez 20,6); cu struguri mari şi holde mănoase (cf. Num 13,24-25), imagini care le dădeau evreilor curajul necesar pentru a străbate acel drum greu. Tot astfel acum, când crucea grea s-a arătat a fi singura armă de temut contra diavolului şi singura punte de legătură dintre sclavia la diavol şi libertatea fiilor lui Dumnezeu, dintre pământ şi cer, dintre moarte şi viaţa veşnică, Isus, se schimbă astăzi la faţă înaintea noastră, arătându-ne numai un mic crâmpei din fericirea veşnică care îi aşteaptă pe toţi cei care îl acceptă pe el şi crucea lui mântuitoare.

Biserica, ne spune astăzi că, schimbarea la faţă a ucenicilor, după chipul lui Isus, a început odată cu botezul lor, când s-au lepădat de satana şi de toate ale lui, şi l-au primit pe Cristos cu toate ale lui; când au ieşit din întunericul satanei pentru a locui în lumina lui Cristos; când au schimbat cetăţenia de aici (cf. Rom 14,17), cu cetăţenia cerească (cf. In 18,36). Transfigurarea noastră va deveni act atunci când Isus se va întoarce ca să ne ia cu el în strălucirea sa cerească, văzută astăzi pe chipul lui (cf. In 17,24), după ce vom fi rămas statornici pe calea binelui, până la sfârşit (cf. Mt 10,22).

Să ne oprim puţin la personajele care au însoţit astăzi Schimbarea la faţă a lui Isus, şi să tragem câteva învăţături: Moise şi Ilie; şi apoi: Petru Ioan şi Iacob.

Moise şi Ilie, care reprezintă Legea şi Profeţii, vorbesc împreună şi confirmă planul lui Dumnezeu, că Isus va mântui lumea prin cruce. Dar, dincolo de acest mesaj, Moise şi Ilie, sunt şi oamenii au dorit să vadă gloria lui Dumnezeu, dar atunci nu a fost posibil (cf. Ex 33,23; 1Rg 19,12). Ambii l-au văzut pe Dumnezeu numai din spate. Mai întâi au trebuit să poarte crucea suferinţelor şi să aştepte venirea lui Isus, Mesia. Astfel: Moise, după ce a purtat greul pustiului cu un popor îndărătnic, şi a murit înainte de a intra în Ţara Canaanului (Dt 3,24-25), şi înainte de a veni Mesia. Ilie, care după ce de unul singur a purtat lupta cu idolii şi cu liderii corupţii ai poporului ales, a fost nevoit apoi, să părăsească locurile dragi lui şi să dispară în car de foc (cf. 2Rg 2,11), înainte de a-l vedea pe Mesia. Pentru că au acceptat fără murmur toate acestea, şi au aşteptat cu răbdare ani şi ani, au primit harul, nu numai să-l vadă pe Isus, faţă-n faţă (cf. Mt 17,3), dar, şi harul de a fi asemenea lui (cf. 1In 3,2).

Petru, Iacob şi Ioan, consideraţi după învierea şi înălţarea lui Isus, stâlpii Bisericii (cf. Gal 2,9), au fost cei care înainte de patima, moartea şi învierea lui Isus, căutau mereu să se impună în faţa altora şi chiar în faţa lui Isus; Iacob şi Ioan i-au cerut lui Isus să coboare foc din cer peste un sat de samariteni (cf. Lc 9,54); tot ei, i-au lui Isus să oprească pe cineva să facă minuni în numele său (cf. Mc 9,38). Petru, s-a opus lui Isus ca să poarte crucea pentru mântuirea noastră (cf. Mt 16,22); Petru, s-a opus ca Isus să-i spele picioarele (cf. In 13,8); iar astăzi, Petru s-a opus ca Isus să coboare de pe Tabor pentru a merge la cruce (cf. Mt 17,4). Toate acestea l-au făcut pe însuşi Dumnezeu să intervină şi să le spună tuturor care caută să-i impună lui Isus, principiile lor: „Acesta este Fiul meu cel preaiubit. Pe dânsul să-l ascultaţi” (Mt 17,5)!  

După intervenţia directă a lui Dumnezeu, cei trei apostoli, au fost cei dintâi care au înţeles adevărul; drept urmare, toţi trei au devenit stâlpi ai Bisericii (cf. Gal 2,9), şi au purtat crucea: Iacob, moare primul, fiind ucis cu sabia (cf. Fap 1,2); Petru moare al doilea, răstignit cu capul în jos (cf. In 21,18); Ioan, moare ultimul dintre apostoli, după ce i s-a servit otravă ucigătoare, după ce a fost îmbăiat în cazanul cu ulei clocotit, după multă trudă apostolică şi după un lung exil în Insula Patmos (cf. Ap 1,9). Acum, schimbaţi la faţă, stau alături de Isus în cer, iar noi pe pământ lăudăm măreţia harului lui Dumnezeu (cf. Ef 1,6).

Dumnezeu, ne întăreşte astfel: „Nu vă pierdeţi încrederea! Ea are o mare răsplată. Căci aveţi nevoie de răbdare, pentru ca, împlinind voinţa lui Dumnezeu, să puteţi obţine promisiunea” (Evr 10,35-36).

Adevărul mântuirii prin cruce şi răbdare, Dumnezeu, i l-a descoperit şi lui Paul, abia convertit: „Îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru numele meu”  (Fap 9,16)! Iar astăzi, Paul, în lectura a doua, confirmă că aşa este, şi îi cere atât lui Timotei, cât şi nouă tuturor, să urmăm aceeaşi cale a crucii (cf. 2Tim 1,8-10). 

Timpul Postului Mare este pentru catecumeni un timp de pregătire pentru Botez, iar pentru cei botezaţi, un timp de reînnoire a harului Botezului. Unul din simbolurile înnoirii vieţii şi al iertării păcătosului, este haina cea albă. De aceea, fiecare nou creştin, primeşte la botezul său, o haina albă, o haină pe care trebuie s-o păstreze curată pe tot parcursul vieţii. Iar, dacă se întâmplă ca omul creştin să-şi mânjească haina de la botez prin păcate, Dumnezeu, a lăsat ca prin mărturisirea păcatelor şi prin pocăinţă, omul să primească iertarea şi odată cu iertarea şi haina albă a botezului. De aceea, pocăinţa a fost numită de sfinţii Părinţi, “un nou botez”, pentru că botezul din apă şi din Duh Sfânt se primeşte numai o singură dată (cf. In 3, 5), pe când “botezul lacrimilor” sau “botezul pocăinţei” se poate primi  chiar în fiecare zi, până la sfârşitul vieţii noastre.

Iată ce i-a spus un eremit, unui om care se plângea că şi-a murdărit prin multe păcate haina albă de la Botez şi acum se temea de pedeapsa veşnică a iadului: „Tu, ce faci cu haina pe care o murdăreşti, o arunci”? „Nu, o spăl”! „Aşa face şi Dumnezeu cu un suflet care, prin păcat şi mânjit haina harului, îl spală prin pocăinţă şi lacrimi, îl întăreşte şi îi dă puterea de a merge mai departe pe calea cerului”.

Clarence Wilbur Hall (1923-2002), un scriitor american, în cartea sa: Din adâncuri, descrie viaţa unui anume, Milans, Henry Fetter (1861-1946), un alcoolic american fără nădejde, fără putinţa de a fi ajutat, ce zăcea pe patul spitalului Belevue, din New York. Autorul, ne spune că într-o zi, un profesor de medicină, cu grupa sa de studenţi, stăteau în jurul patului său, şi le dădea explicaţii Ajungând la alcoolic, le-a zis studenţilor săi: "Aici avem un caz tipic al unuia care este în ultimul stagiu de alcoolism acut. Medicina şi Psihologia nu l-au putut ajuta cu nimic. Curând va muri, aşa cum a trăit, un alcoolic cu totul nenorocit". La puţin după aceasta, alcoolicul, a fost externat din spital; într-o noapte, cum nu avea unde dormi, s-a dus la azilul de noapte al unei biserici. Acolo, în fiecare seară se ţinea un serviciul divin. Pătruns de cuvântul lui Dumnezeu, care chema la convertire, chiar în acea seară, Henry Fetter Milans, şi-a mărturisit păcatele şi şi-a lepădat şi viaţa păcătoasă, şi s-a hotărât pe deplin pentru Dumnezeu şi pentru o viaţă nouă cu el. Ceea ce n-a putut face medicina cu repetatele ei dezalcoolizări şi tratamente, şi ceea ce nu au putut face nici psihologia cu numeroşii ei consilieri, a făcut Dumnezeu într-o singură clipă. Sănătatea lui trupească şi sufletească, s-au refăcut. La 19 ani după convertire, Henry Fetter Milans, a scris: "Din  momentul când mi-am mărturisit păcatele şi m-am decis cu totul pentru Dumnezeu, şi până în prezent, niciodată n-am mai luat alcool în gura mea, deşi timp de 35 de ani el a fost plăcerea vieţii mele".

Autorul acestei cărţi şi eroul ei, ne spun împreună: „Nu vă mulţumiţi numai să-l adăugaţi pe Cristos la viaţa voastră, căci, acela care nu scade păcatul din viaţa lui, acela care nu-şi schimbă viaţa şi comportamentul, acela face numai o schimbare de opinie, nu o convertire cerută de Dumnezeu.

Un tânăr păgân dintr-o ţară de misiuni, după ce l-a cunoscut pe Cristos, a cerut să fie botezat public, în faţa întregii comunităţi, chiar în piaţa publică, ca să fie mărturie şi pentru alţii. Cel care l-a pregătit pentru botez, l-a întrebat: „Înainte să-l primeşti pe Isus în viaţa ta, ai fost un păcătos”? „Da”! „Dar în prezent, mai eşti păcătos”? „Drept să vă spun, mă simt mai păcătos ca oricând.” „Atunci cu ce poţi spune că te-ai schimbat?” „Înainte eram un păcătos care alerga după păcat, acum sunt un păcătos care fuge de păcat”.

Dacă, izvoarele de lapte şi miere (cf. Ex 3,8; Num 13,27; Dt 26,9-15; Ier 11.5; Ier 32,22; Ez 20,6); dacă pământul cu struguri mari şi grâne multe (cf. Num 13,24-25), le-a dat evreilor curajul şi puterea pentru a străbate un drum greu prin pustiu şi să cucerească Ţara Canaanului. Dacă chipul luminos al lui Isus, le-a dat putere apostolilor să poarte crucea cu Isus şi să ajungă la înviere cu el. Dacă, „ţara aurului”, i-a dat putere şi curaj lui Francesco Pizzaro (1475-1541), să facă un drum lung şi greu şi să cucerească Bolivia; dacă „parfumul plăcut”, i-a dat curaj lui Napolen I (1769-1821) să cucerească Arabia... Atunci, cu atât mai mult, Schimbarea la faţă a lui Isus, care va fi şi schimbarea noastră la faţă, care este intrarea noastră în toate comorile şi bucuriile cerului, trebuie să ne dea şi nouă curajul şi tăria de a trăi în credinţă, speranţă şi dragoste pe acest pământ, spre a le dobândi; mai ales că noi mai suntem curăţiţi de Taina Spovezii, suntem hrăniţi de pâinea celor tari, Cuvântul Scripturii şi de Euharistie, Trupul şi Sângele lui Cristos, şi ne putem înălţa până la cer prin rugăciune, pentru a dobândi ajutor!

                                                                                                                                  Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica I din Postul Mare - A

Fericirea nu poate fi dobândită decât împlinind poruncile lui Dumnezeu.

Homer (+ 850 î.Cr.), poet grec, în poemul său epic, "Odiseea", ne prezintă peripeţiile regelui Odiseu, zis şi Ulise, din Itaca, şi ale însoţitorilor lui, pe drumul întoarcerii acasă, după războiul troian. Aici, Homer ne vorbeşte de nişte fiinţe demonice, numite "sirene", jumătate femeie şi jumătate pasăre, care locuiau în nişte insule marine ce erau înconjurate de stânci ascunse, adevărate capcane pentru orice corabie. Când o navă se apropia de aceste insule, sirenele începeau să cânte atât de fermecător, că îi făcea pe marinari să uite de stâncile ascunse şi apoi să pornească spre aceste creaturi, sirenele, pe drumul unei morţi sigure. Ulise şi însoţitorii săi au rezistat tentaţiei sirenelor, poruncind tuturor marinarilor săi să-şi astupe bine urechile, iar pe el să-l lege strâns de catargul corabiei; şi aşa au reuşit să treacă nevătămaţi. Altă dată, trebuind să treacă iar pe lângă alte sirene, a început el însuşi să le cânte din harpă marinarilor, încât aceştia nu s-au mai arătat interesaţi de cântecul amăgitor al sirenelor, trecând şi de astă dată fără incidente pe lângă ele.

Prima lectură ne arată păţania primilor noştri părinţi, care, neascultând de glasul şi de porunca lui Dumnezeu, dar ascultând de diavol, şi-au pierdut locul din paradis şi fericirea alături de Dumnezeu, pentru ei şi pentru toţi urmaşii lor din toate timpurile şi locurile, aşa cum ne spune şi sfântul Paul, astăzi: "Prin greşeala unuia toţi au fost loviţi cu moartea... greşeala celui dintâi a adus osânda pentru cei mulţi... prin greşeala unuia, moartea a domnit prin unul" (Rom 5,15-17).

Rănite de greşeala lui Adam şi Eva, nenumărate de generaţii de oameni au devenit surde chemările divine şi neputincioase de a se împotrivi diavolului, şi ca atare au căzut în capcanele lui amăgitoare (cf. Rom 5,14). Între cei căzuţi, dar salvaţi de Isus, se numără chiar nume mari: Abraham, care a minţit în mai multe rânduri şi a râs de promisiunea lui Dumnezeu (cf. Gen 12,19; 17,17; 20,2) Moise, care s-a lăsat dus de violenţă şi neîncredere în Dumnezeu (cf. Ex 2,12; Num 20,11-12); marele David, care a curvit şi a ucis (cf. 2Sam 11,4.17); înţeleptul Solomon, care s-a lăsat amăgit de farmecul femeilor păgâne şi de idolii lor (cf. 1Rg 11,1-13) etc. Un rabin din vechime spunea: "Păcatul începe ca o pânză de păianjen şi sfârşeşte prin a ajunge funie de vapor";

Primul care a învins cântul amăgitor al "sirenelor răului", primul care a învins iadul plin de diavoli, pe cei care pot se schimba după plac, când în binefăcători otrăviţi (cf. Iov 1,9-11; 2,4-5), când în îngeri amăgitori de lumină (cf. 2Cor 11,14), a fost Isus. Mântuitorul Isus nu s-a lăsat înşelat de ei, nici în ceea ce priveşte hrana, nici în ceea ce priveşte lauda lumii, nici în ceea ce priveşte stăpânirea peste lume (cf. Mt 4,1-11); iar aceasta pentru că Isus i-a fost mereu fidel Tatălui său ceresc, până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8). El nu a fost interesat nici de ce va mânca sau va îmbrăca (cf. Mt 6,28), nici de a dobândi glorie lumească şi nici de stăpâni peste lume (cf. Mt 4,3-10). Ceea ce l-a interesat şi-l interesează mereu pe Isus este împărăţia cerurilor (cf. Mt 6,33), este tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (cf. Mt 4,4), este împlinirea voinţei Tatălui, este cum să conducă lumea la mântuirea oferită de Dumnezeu (cf. In 4,34). De aceea, sfântul Paul ne spune astăzi: "Precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin dreptatea unuia a venit pentru toţi oamenii îndreptarea care dă viaţă. Precum prin neascultarea unui om au devenit păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia vor deveni drepţi cei mulţi" (Rom 5,18-19).

Satana, după ce în zadar a ispitit capul, Isus, s-a întors să ispitească trupul său, Biserica: "Dragonul stătea înaintea femeii care trebuia să nască pentru a înghiţi copilul când va fi născut", dar nu a putut pentru că copilul a fost luat la cer. Atunci, satana a încercat să răpească pe femeia (Biserica) care l-a născut pe Isus, urmând-o în pustie unde se retrăsese" (cf. Ap 12,3-4). Prin urmare, Biserica, noi, creştinii, suntem Biserica, aceea care mai trăieşte încă în pustie, supusă multor ispitiri şi lupte grele.

Ca şi regele Odiseu, din povestirea lui Homer, şi noi, creştinii, făcuţi regi de Isus, suntem în drum spre casa Tatălui nostru ceresc; şi pe noi, în drumul nostru spre casă, ne ademenesc fiinţele demonice ale iadului, care se prefac în binevoitori îngeri de lumină şi care ne încântă cu lucruri pieritoare; dar ei sunt asemenea unui leu care mugeşte căutând pe cine să înghită (cf. 1Pt 5,8); ei urmăresc să ne despartă de Dumnezeu, păstorul nostru, şi de Biserică, de comunitatea sfinţilor, pentru a ne răpi şi a ne sfâşia veşnic în iad. Ispita satanei este o poartă larg deschisă spre păcat şi spre pierzare. Ispita satanei ne cheamă să dobândim bunuri, cunoaştere, plăcere şi slavă, în afară căilor lui Dumnezeu şi fără Dumnezeu. Este o capcană cumplită, pentru că numai Dumnezeu poate da bucuria, cunoaşterea şi mântuirea adevărată.

Toţi amăgiţii sirenelor iadului, ne arată că nu există fericire, nici pământească şi nici veşnică, în afara ascultării de Dumnezeu şi de legile lui. Legea semănatului nu se abrogă niciodată: "Ceea ce semănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică" (Gal 6,7-8).

Isus Cristos, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, avea deja toate cele propuse lui de diavol, şi încă la modul superlativ: ospăţ veşnic, slavă veşnică, domnie veşnică; numai că el trebuia să le ia în posesie pe o singură cale, cea voită de Dumnezeu, care este calea crucii. Diavolul ştia toate acestea, dar crezând că Isus se va speria de greutatea crucii, va accepta "scurtăturile" de ocolire a crucii şi astfel ne va lăsa pe noi oamenii fără mântuirea şi fericirea veşnică, de unde a căzut iremediabil el.

Şi noi, făcuţi fii adoptivi ai Tatălui, de Isus, prin asumarea şi ispăşirea păcatelor noastre prin moartea sa pe cruce, zic, şi noi avem deja pregătite în cer cele trecătoare şi imperfecte propuse nouă de diavol aici; şi astfel avem la modul superlativ: ospăţ veşnic, slavă veşnică, domnie veşnică. Numai că şi noi, asemenea lui Isus, trebuie să le luăm în posesie, tot pe singura cale voită de Dumnezeu, calea crucii.

Ca şi lui Isus, noul Adam, diavolul spune tuturor oamenilor: "Eu vă dau toate cele pământeşti pe gratis şi fără cruce; însă cu o condiţie, să cădeţi în genunchi şi să vă închinaţi mie" (cf. Mt 4,9). Noi trebuie să învăţăm astăzi de la Isus, dar şi de la sfinţi, să refuzăm tot ce ni se propune în viaţă, fără Dumnezeu şi fără cruce: fie munţi de provizii, fie aplauze universale, fie stăpânirea lumii întregi, căci ele vin de la diavol. Isus zice: "Ce i-ar folosi omului de ar câştiga lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul" (Mt 16,26).

Andrew Neiderman (n. 1940) este un romancier american, a scris o carte numită Avocatul diavolului. După această carte, Taylor Hackford (n. 1944), un regizor american, a realizat în 1977, un film cu acelaşi nume, în care i-a distribuit în rolurile principale pe Alfredo James "Al" Pacino (n. 1940), un actor american de origine italiană (John Milton); în film, un diavol deghizat într-un patron bogat; şi pe Keanu Charles Reeves (n. 1961), actor canadian, (Kevin Lomax); în film, un tânăr şi ambiţios avocat. Într-o scenă din acest film, Al Pacino, în rolul diavolului, îl conduce pe tânărul avocat afară, pe un balcon aflat la înălţime, şi de acolo îi arată oraşul New York în toată splendoarea lui; tot aici, diavolul îi face tânărului avocat o seducătoare ispitire: "Îţi voi pune oraşul la picioare; îţi voi da bani câţi pofteşti; îţi voi da munţi de bunuri; îţi voi procura plăceri după poftă; toate le vei avea ca pe tavă. Pentru toate acestea nu trebuie să faci nimic altceva, decât să îmi slujeşti şi să mi te închini mie". Ceea ce pentru tânărul avocat a părut atunci a fi drumul spre paradis, a fost de fapt drumul spre iad.

Isus s-a lăsat astăzi ispitit de diavol, dar a învins, pentru a ne descoperi ce capcane teribile sunt pentru mântuirea noastră, bunurilor trecătoare şi imperfecte, oferite de diavol, cum ar fi: bogăţiile nedrepte, distracţiile păcătoase, plăcerile nepermise, onoruri dezonorante şi stăpâniri fără Dumnezeu. Prin toate acestea, ne închinăm diavolului şi pierdem bunurile veşnice şi perfecte, pregătite nouă de Dumnezeu.

Nu numai că Isus nu s-a lăsat înşelat de diavol, ba, din contra, el l-a şi biciuit continuu şi dureros pe diavol peste rana nevindecată a neascultării de Dumnezeu, amintindu-i de fiecare dată când deschidea gura de această trebuinţa a ascultării de Dumnezeu, pe care el, satana, a trădat-o şi astfel a ajuns în iad.

Isus a biruit ispitele satanei şi spre învăţătura noastră; căci el, ascultând de Tatăl, a deschis cerul deasupra lui, făcând din pământ un mic paradis, unde îngerii buni s-au arătat pentru a-i sluji (cf. Mt4,11). Biruind şi noi, împreună cu Isus, ispitele diavolului, îl vom biciui şi noi crunt pe diavol şi vom deschide şi noi cerul încă de pe pământ, pentru îngerii care stau gata să ne ajute în timpul de acum, ca mai apoi să-i avem şi de prieteni în veşnicia fericită.

Să presupunem că Isus ar fi intrat în jocul diavolului şi ar fi transformat pietrele în pâini, ar fi sărit de pe templu şi ar fi primit domnia peste lume de la el. Aceasta nu ar fi fost o dovedire a divinităţii lui Isus, ci o subordonare faţă de satana, lucru inadmisibil pentru Isus, ca şi pentru un creştin.

Pe de altă parte, sfântul Augustin (354-430) ne spune: "Nimeni nu se poate cunoaşte pe sine, dacă nu trece prin ispită; nimeni nu poate câştiga o bătălie dacă nu luptă; nimeni nu poate fi încoronat dacă nu biruie".

Dintre armele de biruinţă date nouă de Isus contra satanei, aş aminti, în afară de celor indicate de sfântul Paul (cf. Ef 6,12-17), pe cea a unirii permanente Isus, fără care nimic nu putem face (cf. In15,5); pe cea a rugăciunii statornice pentru a nu cădea în ispită (cf. Mt 26,41); pe cea a postului şi faptelor bune (cf. Mt 6,2-4.16-18); şi nu în ultimul rând smerenia (cf. 1Pt 5,6). Şi aici, aş aminti un fapt.

Anteu, unul dintre giganţii folclorului grecesc, al cărui mamă era Ghea (Pământul), primise favorul de a nu putea fi înfrânt atâta vreme cât stătea cu picioarele pe pământ. Hercule, un viclean, l-a biruit ridicându-l ca să nu mai atingă pământul cu picioarele; în acest fel a reuşit să-l ucidă, sugrumându-l în aer.

Diavolul, ca un alt Hercule, înşelător şi viclean, a încercat să-l facă pe Isus să se ridice de la pământ şi să plutească prin aer, lăsând braţul Tatălui; dar Isus nu s-a lăsat înşelat. Văzând satana că nu a reuşit cu Isus, încearcă şi cu noi. Dar nici noi să nu-l lăsăm să reuşească, fiind mereu smeriţi, ca Isus şi Maria.

Pr. Ioan Lungu