Meditaţie la duminica I din Postul Mare - A

Isus s-a lăsat ispitit de satana şi a biruit, pentru ca şi noi când suntem ispitiţi să biruim.

Am intrat cu Miercurea cenuşii în timpul sfânt al Postului Mare, timp de rugăciune şi de fapte bune, dar mai ales timp de convertire şi timp de remodelare după chipul lui Cristos, cu care am fost configuraţi la botezul nostru. Sfântul Paul ne-a spus: "Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Căci pe Isus, care nu a cunoscut păcatul, Dumnezeu l-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în el" (2Cor 5,21).

Dmitri Sergheevici Merejkovski (1865-1941), filosof şi scriitor rus, în cartea sa Moartea zeilor sauRomanul lui Iulian Apostatul, ne povesteşte cum împăratul Iulian, fiind odată supărat pe Dumnezeu, a poruncit ca soldaţii săi să tragă săgeţi ucigaşe spre cer, pentru a-l ucide pe Dumnezeu. Dar, chiar în clipa aceea, dintr-un mic nor ce se plimba în bătaia soarelui, a început o ploaie liniştită, ce a făcut să apară curcubeul, cu săgeţi de lumină şi bunătate. Acesta a fost răspunsul lui Dumnezeu la necredinţa şi răutatea împăratului Iulian; atunci mulţi creştini s-au întărit în credinţă şi mulţi păgâni s-au făcut creştini. Acesta este Domnul Dumnezeul nostru, căruia îi place îndurarea (cf. Iona 4,2; Mih7,18).

Acum pricepem mai bine de ce, pentru reconcilierea noastră, pentru convertirea noastră, pentru neprihănirea noastră, Isus s-a întrupat ca unul dintre noi; s-a botezat cu păcatele noastre; s-a lăsat ispitit pentru a îndrepta căderile noastre; a purtat crucea şi a murit păcatelor noastre; şi apoi a înviat pentru îndreptăţirea noastră (cf. Rom 4,25), pentru ca, aşa cum prin neascultarea lui Adam toţi oamenii au devenit păcătoşi, tot astfel, prin ascultarea lui, toţi oamenii să devină neprihăniţi (cf. Rom5,19).

Pentru a înţelege evanghelia cu Ispitirea lui Isus, trebuie să pornim meditaţia noastră de la Botezul lui Isus în Iordan, când Isus şi-a asumat public misiunea de mântuitor încredinţată lui de către Tatăl ceresc şi când Tatăl, în prezenţa Duhului Sfânt, l-a proclamat drept Fiul său prea iubit în care îşi găseşte toată bucuria (cf. Mt 3,17). Trebuie să remarcăm că, atâta timp cât Isus nu şi-a asumat public misiunea sa de mântuitor al lumii, care începea cu distrugerea lucrărilor diavolului (cf. 1In 3,8), cu ridicare şi spălarea păcatelor lumii (cf. In 1,29), prin care diavolul şi moartea stăpâneau peste oameni şi-i făceau sclavi (cf. Evr 2,15), diavolul nu i-a făcut prea multe şicane lui Isus; dar, din acest moment, diavolul nu l-a mai lăsat în pace până la moarte.

Timpul Postului Mare este şi timpul ales de Biserică pentru o cateheză forte pentru catecumeni, înainte de primirea Botezului din Noaptea de Paşti, după o pregătire sârguincioasă de trei ani de catecumenat. Biserica prin prezentarea ispitirilor lui Isus, imediat după primirea Botezului, când a fost proclamat ca Fiul prea iubit al Tatălui, vrea să le spună catecumenilor şi botezaţilor că, dacă ei se vor angaja să strice lucrările satanei din lume şi să ducă mântuirea lui Dumnezeu la toţi oamenii, aşa cum ne învaţă pe toţi Isus, prin exemplul său, vor fi şi vom fi mereu şicanaţi de diavol şi de lumea rea (cf. 2Tim 3,12). Dar, iată, şi cuvântul de încurajare a lui Dumnezeu pentru noi: "Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii" (Ap 2,10).

În episodul ispitirii lui Isus, este interesant de observat că nu diavolul l-a luat şi l-a dus pe Isus în pustiu ca să fie ispitit, ci Duhul l lui Dumnezeu l-a dus pe Isus în pustiu pentru a fi ispitit de satana. De ce? Pentru că lui Dumnezeu îi place să se mărească în slujitorii săi fideli. Iar dacă ne vom uita în Biblie, vom vedea că Dumnezeu s-a preamărit în drepţii săi: Abraham, Isac şi Iacob (cf. Rom 4,11-12;Evr 11,8-19; 20-21); în Moise şi în toţi profeţii săi (cf. Evr 11,23-29). Dumnezeu chiar i-a provocat pe vrăjmaşii săi cu cei drepţi ai săi. Astfel, putem spune că Dumnezeu i-a provocat: pe satana cu dreptul său Iob (cf. Iob 1,8; 2,3); pe Goliat, cu micuţul, dar credinciosul său David (cf. 1Sam 17,34-50); pe lumea necredincioasă din toate timpurile, smeriţii săi credincioşii (cf. 1Cor 1,26-29).

Deci, astăzi, Dumnezeu s-a mărit în faţa satanei şi a lumii necredincioase, prin Isus, slujitorul său, aşa cum odinioară s-a mărit prin alţi aleşi ai săi; dar tot astăzi Dumnezeu mai vrea să se mărească pe sine în faţa diavolului şi a oamenilor răi, prin noi, creştinii, credincioşii săi smeriţi. Şi Dumnezeu are deja chiar acum "un mare nor de martori" pe pământ (Evr 12,1) şi "o mulţime incalculabilă" de biruitori asupra satanei, împreună cu Isus, în cer (cf. Ap 7,9).

Planul lui Dumnezeu a fost ca Isus să sufere multe şi astfel să intre împreună cu noi în slava sa (cf.Lc 24,26). Dar planul lui Dumnezeu a fost şi este acelaşi şi pentru noi, oamenii, ca să intrăm în împărăţia sa, adică tot prin multe necazuri (cf. Fap 4,12). Cei credincioşi Tatălui, ca Isus, acceptă acest plan; dar cei răi nu acceptă acest plan şi rămân afară de împărăţia lui Dumnezeu, împreună cu cei fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, a căror parte este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua" (Ap 21,8).

Este interesant de observat că, în ispitirea lui Isus, a lui Adam şi a noastră, diavolul are o singură strategie prin care urmăreşte ruina omului, îndepărtarea lui de Dumnezeu. Ca şi pescarul, care dă nadă, pentru a scoate peştele din apă, la fel diavolul amăgeşte omul cu puţină pâine, reputaţie şi glorie trecătoare, în afara voinţei şi legilor divine, numai să ne despartă de Dumnezeu. Satana ştie că din mâna lui Dumnezeu nu poate smulge nimic (cf. In 10,28-29). De aceea, ne provoacă să ne depărtăm singuri de Dumnezeu, ca să ne poată pierde veşnic, căci de la început este mincinos şi ucigaş (cf. In 8,44).

Deci, Dumnezeu voieşte astăzi ca, aşa cum satana n-a reuşit cu Isus, aşa să nu reuşească nici cu nimeni dintre noi, fii săi adoptivi, câştigaţi prin patima, moartea şi învierea lui Cristos, pe care le retrăim în acest timp sfânt de Post Mare.

Clive Staples Lewis (1898-1963), cunoscut mai mult sub numele de C.S. Lewis, profesor universitar de origine irlandeză, un convertit la credinţa creştină după o tinereţe depărtată de Dumnezeu, în cartea Scrisorile lui Zgândărilă, ne povesteşte despre un diavol bătrân care îşi instruia nepotul în subtilităţile şi tehnicile ispitirii oamenilor. În epistolele sale didactice, diavolul bătrân îi spune novicelui său că "obiectivul lui nu trebuie să fie în a-i facă pe oameni răi, ci trebuie să fie, cu orice preţ, să-i facă pe oameni indiferenţi faţă de Dumnezeu şi de legile sale, oameni cărora să nu le pese de cele sfinte, oameni care să nu-şi bată capul cu împărăţia lui cerurilor, oameni care să trăiască rupţi de Dumnezeu; căci de faptul cum să-i facă răi şi apoi să-i piardă veşnic se va ocupa el însuşi.

Diavolul vine şi ne spune: "Crede-mă pe mine, un mincinos, şi nu-l crede pe Dumnezeul adevărului". Deşi nici un om raţional nu ar face aşa ceva, iată că se găsesc chiar mulţi creştini făcând aşa.

În timp ce unii creştini se îndoiesc de ceea ce spune Dumnezeu şi vor dovezi suplimentare din alte surse, în afară de Biblie, aceiaşi creştini cred imediat ceea ce le spune satana. De exemplu, un domn, din proprie iniţiativă, s-a oferit să plece într-o misiune. Dar, coordonatorii acelei misiuni au spus nu şi s-a dovedit mai târziu că aşa a fost mai bine pentru el. Mulţi au fost şi sunt încă, care vor să-şi impună voinţa lor, în planul lui Dumnezeu şi al Bisericii sale. Trebuie să ştim că Isus însuşi a refuzat astfel de pretendenţi (cf. Mc 5,18-20; Lc 8,38-39). Paul şi Sila au fost refuzaţi şi ei (cf. Fap16,6-8). Sfântul Anton de Padova (1195-1231) a fost refuzat. Sfânta Tereza de Avila (1515-1582) a fost refuzată. Şi sfânta Tereza Pruncului Isus (1873-1897) a fost refuzată. Toate aceste refuzuri s-au dovedit a fi pentru ei un bine mai mare. Când diavolul îţi şopteşte ceva, chiar aparent bun, dar Isus îţi spune altceva, trebuie să-l asculţi pe Isus, aşa cum au făcut toţi cei mântuiţi, căci numai aşa este cel mai bine.

Se spune că într-o noapte, în munţii Delfi, în munţii lui Apollo, din Grecia antică, s-a deschis un abis, din care se ridica un parfum fermecător, care îmbăta totul în jur. De pretutindeni, alergau ca vrăjiţi întru acolo, oameni şi animale; dar care, odată ajunşi acolo, dispăreau pentru totdeauna. Atunci, o groază i-a umplut pe toţi. Într-o zi, a sosit în oraşul Delfi, din munţii lui Apollo, un înţelept care vindea antidotul contra parfumului înşelător. Acest antidot consta dintr-o bucată mică de pânză albă, pe care erau scrise aceste cuvinte: "Dacă vrei să te aperi de prăpastie şi de parfumul ei înşelător, stai cât mai departe de ele!"

O asemenea prăpastie fermecătoare a deschis şi diavolul lângă fiecare dintre noi, ca să ne poată pierde pentru veşnicie. Pentru noi această prăpastie deschisă de diavol poate fi una cu munţi de pâine, înălţimi de mărire, munţi de stăpânire, dar fără Dumnezeu şi împotriva voinţei lui Dumnezeu. Tot ceea ce iubim mai mult decât pe Dumnezeu şi împărăţia sa: persoane, bunuri, onoruri, locuri, obiceiuri, patimi sunt abisuri înşelătoare, prin care satana continuă şi astăzi să tragă după el stele ale cerului (cf. Ap 12,4).

Când faci ceea ce îţi place şi nu faci ceea ce vrea Dumnezeu, alergi spre prăpastia pierzătoare, ca cei din povestirea de mai sus; ca Adam şi Eva, care s-au pierdut pe ei şi pe urmaşii lor; ca faraon care, refuzând ascultarea de Dumnezeu, s-a pierdut pe sine şi pe poporul său; ca grecii antici, care, deşi ştiau viclenia troienilor, au refuzând sfatul înţelepţilor lor şi au primit "darul otrăvit" al "calului Troian" în cetatea lor. Iar asta a dus la pierderea cetăţii, la moartea multora dintre vitejii lor şi la robirea poporului. Creştinii din toate timpurile, care deşi ştiu de amăgirea diavolului, îi cumpără totuşi produsele, dar vor plăti pentru asta cu pierderea sufletului şi a împărăţiei cerurilor.

Cu Botezul, omul păşeşte pe calea mântuirii; cu viaţa de zi cu zi, el primeşte mântuirea în viaţa sa; la moarte, mântuirea trebuie să fie gata. Dumnezeu vrea ca noi să "lucrăm cu frică şi cutremur la mântuirea noastră" (Fil 2,12), mântuire primită în germen la botez. Satana nu vrea să lucrăm la mântuirea primită în germen la botez, ba chiar vrea să renunţăm definitiv la ea. De aceea, ne descurajează în fel şi chip.

O istorioară morală spune că un om a descoperit hambarul în care diavolul îşi ţinea seminţele rele pe care le seamănă în inimile oamenilor: mândrie, invidie, lăcomie, mânie, ură, poftă rea etc. Dar omul a observat că cele mai numeroase erau seminţele descurajării. Omul a aflat apoi că aceste seminţe pot creşte aproape oriunde. Întrebat mai îndeaproape despre aceste seminţe, diavolul a recunoscut, foarte evaziv, că ar fi un loc unde nu ar reuşi să încolţească şi să crească seminţele răului şi ale descurajării. "Şi unde e locul acesta?" "În inima unui om ascultător şi temător de Dumnezeu".

Sfântul Leon cel Mare (400-461) ne spune: "Isus a luptat cu satana, pentru ca şi noi să învăţăm să luptăm cu el. Isus l-a învins pe satana, pentru ca şi noi să învăţăm, prin puterea lui, să-l învingem".

Pr. Ioan Lungu