Reflecţie la duminica II din Postul mare „A”
Schimbarea la faţă
a lui Isus va fi urmată de schimbarea la faţă a întregii Biserici
Chiar de la
începutul creştinismului, timpul Postul Mare, datorită marilor evenimente care
se retrăiesc în acest timp: patima, moartea şi învierea lui Cristos, a fost
ales de Biserică, ca timp special al încoronării pregătirii, atât în vederea
primirii botezului de către catecumeni, cât şi a reîmprospătării harului botezului
pentru cei botezaţi. Prin sfântul Botez, creştinul, cu Cristos şi prin Cristos,
moare pentru el însuşi, pentru lume, pentru diavol şi păcat; apoi învie, apoi, tot
împreună cu Isus, învie şi se înălţă, la o viaţă nouă.
După ce
duminica trecută, am rememorat prima condiţie care ni se cere la botez,
lepădarea de noi înşine, lepădare de lume, lepădarea de păcat şi de diavol,
adică lepădarea de toţi şi de toate cele care ne amăgesc şi ne provoacă să
refuzăm ascultarea de Dumnezeu cel întreit şi unic şi să nu ne luăm crucea
mântuitoare împreună cu Isus; duminica aceasta vom vedea următoarea condiţie
care ni se cere pentru primirea botezului, care este credinţa, prin care vom putea
trăi ca fii ai celui preaînalt.
Prima
lectură de astăzi (cf. Gen 12,1-4a),
ne vorbeşte despre trebuinţa credinţei, pentru a ne lepăda de noi înşine, de
lumea rea, de păcat şi de diavol. În mila sa faţă de oameni, Dumnezeu, a
plănuit să-şi ridice un popor ales, din care să se nască Mesia. De aceea, îl
alege ca prim om al acestui nou popor, pe credinciosul Abraham, un păgân
dintr-o familie şi dintr-o ţară păgână, care deşi practica cultul zeilor era în
căutarea adevărului. Dumnezeu îl chemă pe Abraham să părăsească ţara, familia,
destinul şi idolii, pentru ceva cu totul mai bun: pentru o ţară mai frumoasă, pentru
o familie mai mare, pentru un destin mai bun şi mai ales pentru un Dumnezeu mai
mare, mai sfânt şi mai puternic.
Abraham, prin
credinţă, acceptă planul lui Dumnezeu, şi, de aceea, îşi lasă: poporul său, familia
sa, destinul său, şi mai ales îşi lasă idolii şi mentalitatea sa păgână; apoi, merge
fără să ştie unde, după planul lui Dumnezeu, şi se stabileşte în locul special
ales şi pregătit de Dumnezeu, Ţara Canaanului, unde trăieşte ca un străin şi
aşteaptă cu mare credinţă, speranţă şi iubire, împlinirea promisiunilor lui
Dumnezeu.
Aici, în Ţara
Canaanului, Dumnezeu îşi începe lucrarea sa de a-l constitui pe Abraham, cap al
noului popor de credincioşi, din care se va naşte Mesia, mântuitorul oamenilor.
Aici, în Ţara Canaanului, Dumnezeu, îl probează şi îi maturizează credinţa trecându-l
prin multe încercări şi îi dezvoltă răbdarea trecându-l prin multe aşteptări. Aici,
prin naşterea cu totul specială a fiului său Isaac, fiul promisiunii, dintr-o
mamă în vârstă de aproape 100 de ani, Dumnezeu îi descoperă că Mesia va avea o
naştere supranaturală. Tot aici, prin chemarea lui Abraham de a-l jertfi pe
Isaac, Dumnezeu îi descoperă că, Mesia, va fi jertfit pentru mântuirea
lumii.
Aici, în
Canaan, Abraham, după ce şi-a tăiat împrejur, trupul şi inima, ca semn al
credinţei şi al fidelităţii sale (cf. Ier
4,4), Dumnezeu, l-a încurajat şi l-a întărit în fidelitatea sa, punându-l deseori
să privească bolta cerească cu stelele fără număr (cf. Gen 15,5), şi ţărmul mări plin cu fire de nisip (cf. Evr 11,12), şi repetându-i de fiecare
dată că, aşa de numeroşi vor fi urmaşii lui.
Dumnezeu, apoi,
prin mulţi alţi aleşi ai săi, simbolizaţi prin Moise şi Ilie, Legea şi
Profeţii, prin multe lupte, peripeţii, robii şi lecţii la popoarele păgâne, a
crescut, a educat, a desăvârşit, a adus şi a stabilit definitiv poporul al său,
în Ţara Canaanului.
Dintre
descoperirile referitoare la Mesia, făcute de Dumnezeu poporului său, prin
profeţi, în Ţara Canaanului, au fost: mântuirea prin patima, moartea, învierea
din morţi, şi înălţarea sa la ceruri, împreună cu noi; apoi a fost descoperirea
tribului, familiei, cetăţii, mamei lui Mesia, care toate sunt din neamul lui
David. Tot prin David, care era un copilaş blând când a ajuns rege, Dumnezeu,
l-a descoperit pe Isus ca un rege blând şi smerit, milos şi iubitor. Naşterea
lui Mesia, precum şi: viaţa, patima, moartea, învierea, înălţarea şi
glorificare lui Isus în cer, cu trupul nostru, pentru noi oamenii păcătoşi, au
confirmat toate profeţiile făcute de Dumnezeu, în Canaan.
Dar, planul
lui Dumnezeu merge mai departe de Ţara Canaanului. De la Ţara Canaanului,
Dumnezeu mută accentul pe împărăţia sa, unde domneşte, Isus Cristos, Fiul său,
Mesia. Din acest popor ales adus în Canaan, dar şi din toate celelalte popoare
ale lumii, Isus, îşi va ridica un nou popor ales, pe care să-l conducă în
paradisul lui Dumnezeu, din care satana i-a scos pe primii oameni şi pe urmaşii
lor. Drumul de întoarcere acasă la Dumnezeu este greu şi anevoios, ca şi drumul
din sclavia Egiptului în Ţara Canaanului, atât din cauza slăbiciunilor aduse de
primul păcat, cât şi din cauza atacurilor satanei care se împotriveşte
mântuirii şi fericirii noastre.
Şi aşa cum,
când drumul poporului prin pustiu devenea greu, Dumnezeu îi prezenta mereu imaginea
Ţării Canaanului, cu izvoare de lapte şi miere (cf. Ex 3,8; Num 13,27; Dt 26,9-15; Ier 11.5; Ier 32,22; Ez 20,6); cu struguri mari şi holde
mănoase (cf. Num 13,24-25), imagini
care le dădeau evreilor curajul necesar pentru a străbate acel drum greu. Tot
astfel acum, când crucea grea s-a arătat a fi singura armă de temut contra
diavolului şi singura punte de legătură dintre sclavia la diavol şi libertatea
fiilor lui Dumnezeu, dintre pământ şi cer, dintre moarte şi viaţa veşnică,
Isus, se schimbă astăzi la faţă înaintea noastră, arătându-ne numai un mic crâmpei
din fericirea veşnică care îi aşteaptă pe toţi cei care îl acceptă pe el şi
crucea lui mântuitoare.
Biserica,
ne spune astăzi că, schimbarea la faţă a ucenicilor, după chipul lui Isus, a
început odată cu botezul lor, când s-au lepădat de satana şi de toate ale lui,
şi l-au primit pe Cristos cu toate ale lui; când au ieşit din întunericul
satanei pentru a locui în lumina lui Cristos; când au schimbat cetăţenia de
aici (cf. Rom 14,17), cu cetăţenia
cerească (cf. In 18,36). Transfigurarea
noastră va deveni act atunci când Isus se va întoarce ca să ne ia cu el în
strălucirea sa cerească, văzută astăzi pe chipul lui (cf. In 17,24), după ce vom fi rămas statornici pe calea binelui, până
la sfârşit (cf. Mt 10,22).
Să ne oprim
puţin la personajele care au însoţit astăzi Schimbarea la faţă a lui Isus, şi
să tragem câteva învăţături: Moise şi Ilie; şi apoi: Petru Ioan şi Iacob.
Moise şi
Ilie, care reprezintă Legea şi Profeţii, vorbesc împreună şi confirmă planul
lui Dumnezeu, că Isus va mântui lumea prin cruce. Dar, dincolo de acest mesaj, Moise
şi Ilie, sunt şi oamenii au dorit să vadă gloria lui Dumnezeu, dar atunci nu a
fost posibil (cf. Ex 33,23; 1Rg 19,12). Ambii l-au văzut pe Dumnezeu
numai din spate. Mai întâi au trebuit să poarte crucea suferinţelor şi să aştepte
venirea lui Isus, Mesia. Astfel: Moise, după ce a purtat greul pustiului cu un
popor îndărătnic, şi a murit înainte de a intra în Ţara Canaanului (Dt 3,24-25), şi înainte de a veni Mesia.
Ilie, care după ce de unul singur a purtat lupta cu idolii şi cu liderii corupţii
ai poporului ales, a fost nevoit apoi, să părăsească locurile dragi lui şi să dispară
în car de foc (cf. 2Rg 2,11), înainte
de a-l vedea pe Mesia. Pentru că au acceptat fără murmur toate acestea, şi au
aşteptat cu răbdare ani şi ani, au primit harul, nu numai să-l vadă pe Isus,
faţă-n faţă (cf. Mt 17,3), dar, şi
harul de a fi asemenea lui (cf. 1In
3,2).
Petru,
Iacob şi Ioan, consideraţi după învierea şi înălţarea lui Isus, stâlpii
Bisericii (cf. Gal 2,9), au fost cei
care înainte de patima, moartea şi învierea lui Isus, căutau mereu să se impună
în faţa altora şi chiar în faţa lui Isus; Iacob şi Ioan i-au cerut lui Isus să
coboare foc din cer peste un sat de samariteni (cf. Lc 9,54); tot ei, i-au lui Isus să oprească pe cineva să facă
minuni în numele său (cf. Mc 9,38). Petru,
s-a opus lui Isus ca să poarte crucea pentru mântuirea noastră (cf. Mt 16,22); Petru, s-a opus ca Isus să-i
spele picioarele (cf. In 13,8); iar
astăzi, Petru s-a opus ca Isus să coboare de pe Tabor pentru a merge la cruce
(cf. Mt 17,4). Toate acestea l-au
făcut pe însuşi Dumnezeu să intervină şi să le spună tuturor care caută să-i
impună lui Isus, principiile lor: „Acesta este Fiul meu cel preaiubit. Pe
dânsul să-l ascultaţi” (Mt 17,5)!
După
intervenţia directă a lui Dumnezeu, cei trei apostoli, au fost cei dintâi care
au înţeles adevărul; drept urmare, toţi trei au devenit stâlpi ai Bisericii
(cf. Gal 2,9), şi au purtat crucea: Iacob,
moare primul, fiind ucis cu sabia (cf. Fap
1,2); Petru moare al doilea, răstignit cu capul în jos (cf. In 21,18); Ioan, moare ultimul dintre
apostoli, după ce i s-a servit otravă ucigătoare, după ce a fost îmbăiat în
cazanul cu ulei clocotit, după multă trudă apostolică şi după un lung exil în
Insula Patmos (cf. Ap 1,9). Acum,
schimbaţi la faţă, stau alături de Isus în cer, iar noi pe pământ lăudăm
măreţia harului lui Dumnezeu (cf. Ef
1,6).
Dumnezeu,
ne întăreşte astfel: „Nu vă pierdeţi încrederea! Ea are o mare răsplată. Căci aveţi nevoie de răbdare, pentru
ca, împlinind voinţa lui Dumnezeu, să puteţi obţine promisiunea” (Evr
10,35-36).
Adevărul
mântuirii prin cruce şi răbdare, Dumnezeu, i l-a descoperit şi lui Paul, abia
convertit: „Îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru numele meu” (Fap
9,16)! Iar astăzi, Paul, în lectura a doua, confirmă că aşa este, şi îi cere atât
lui Timotei, cât şi nouă tuturor, să urmăm aceeaşi cale a crucii (cf. 2Tim 1,8-10).
Timpul Postului Mare este pentru catecumeni un
timp de pregătire pentru Botez, iar pentru cei botezaţi, un timp de reînnoire a
harului Botezului. Unul din simbolurile înnoirii vieţii şi al iertării
păcătosului, este haina cea albă. De aceea, fiecare nou creştin, primeşte la botezul
său, o haina albă, o haină pe care trebuie s-o păstreze curată pe tot parcursul
vieţii. Iar, dacă se întâmplă ca omul creştin să-şi mânjească haina de la botez
prin păcate, Dumnezeu, a lăsat ca prin mărturisirea păcatelor şi prin pocăinţă,
omul să primească iertarea şi odată cu iertarea şi haina albă a botezului. De
aceea, pocăinţa a fost numită de sfinţii Părinţi, “un nou botez”, pentru că botezul
din apă şi din Duh Sfânt se primeşte numai o singură dată (cf. In 3, 5), pe când “botezul lacrimilor”
sau “botezul pocăinţei” se poate primi chiar în fiecare zi, până la sfârşitul vieţii
noastre.
Iată ce i-a spus un eremit, unui om care se
plângea că şi-a murdărit prin multe păcate haina albă de la Botez şi acum se
temea de pedeapsa veşnică a iadului: „Tu, ce faci cu haina pe care o
murdăreşti, o arunci”? „Nu, o spăl”! „Aşa face şi Dumnezeu cu un suflet care,
prin păcat şi mânjit haina harului, îl spală prin pocăinţă şi lacrimi, îl
întăreşte şi îi dă puterea de a merge mai departe pe calea cerului”.
Clarence Wilbur Hall (1923-2002), un
scriitor american, în cartea sa: Din
adâncuri, descrie viaţa unui anume, Milans, Henry Fetter (1861-1946), un alcoolic american fără nădejde, fără putinţa de a fi ajutat, ce zăcea
pe patul spitalului Belevue, din New York. Autorul, ne spune că într-o zi, un
profesor de medicină, cu grupa sa de studenţi, stăteau în jurul patului său, şi
le dădea explicaţii Ajungând la alcoolic, le-a zis studenţilor săi: "Aici
avem un caz tipic al unuia care este în ultimul stagiu de alcoolism acut.
Medicina şi Psihologia nu l-au putut ajuta cu nimic. Curând va muri, aşa cum a
trăit, un alcoolic cu totul nenorocit". La puţin după aceasta, alcoolicul,
a fost externat din spital; într-o noapte, cum nu avea unde dormi, s-a dus la
azilul de noapte al unei biserici. Acolo, în fiecare seară se ţinea un
serviciul divin. Pătruns de cuvântul lui Dumnezeu, care chema la convertire, chiar
în acea seară, Henry Fetter Milans, şi-a mărturisit păcatele şi şi-a lepădat şi
viaţa păcătoasă, şi s-a hotărât pe deplin pentru Dumnezeu şi pentru o viaţă
nouă cu el. Ceea ce n-a putut face medicina cu repetatele ei dezalcoolizări şi
tratamente, şi ceea ce nu au putut face nici psihologia cu numeroşii ei consilieri,
a făcut Dumnezeu într-o singură clipă. Sănătatea lui trupească şi sufletească,
s-au refăcut. La 19 ani după convertire, Henry Fetter Milans, a scris:
"Din momentul când mi-am mărturisit
păcatele şi m-am decis cu totul pentru Dumnezeu, şi până în prezent, niciodată
n-am mai luat alcool în gura mea, deşi timp de 35 de ani el a fost plăcerea
vieţii mele".
Autorul
acestei cărţi şi eroul ei, ne spun împreună: „Nu vă mulţumiţi numai să-l adăugaţi
pe Cristos la viaţa voastră, căci, acela care nu scade păcatul din viaţa lui, acela
care nu-şi schimbă viaţa şi comportamentul, acela face numai o schimbare de
opinie, nu o convertire cerută de Dumnezeu.
Un tânăr
păgân dintr-o ţară de misiuni, după ce l-a cunoscut pe Cristos, a cerut să fie botezat
public, în faţa întregii comunităţi, chiar în piaţa publică, ca să fie mărturie
şi pentru alţii. Cel care l-a pregătit pentru botez, l-a întrebat: „Înainte
să-l primeşti pe Isus în viaţa ta, ai fost un păcătos”? „Da”! „Dar în prezent,
mai eşti păcătos”? „Drept să vă spun, mă simt mai păcătos ca oricând.” „Atunci
cu ce poţi spune că te-ai schimbat?” „Înainte eram un păcătos care alerga după
păcat, acum sunt un păcătos care fuge de păcat”.
Dacă,
izvoarele de lapte şi miere (cf. Ex
3,8; Num 13,27; Dt 26,9-15; Ier 11.5; Ier 32,22; Ez 20,6); dacă pământul cu struguri mari şi grâne multe (cf. Num 13,24-25), le-a dat evreilor curajul
şi puterea pentru a străbate un drum greu prin pustiu şi să cucerească Ţara
Canaanului. Dacă chipul luminos al lui Isus, le-a dat putere apostolilor să
poarte crucea cu Isus şi să ajungă la înviere cu el. Dacă, „ţara aurului”, i-a
dat putere şi curaj lui Francesco Pizzaro (1475-1541), să facă un drum lung şi
greu şi să cucerească Bolivia; dacă „parfumul plăcut”, i-a dat curaj lui
Napolen I (1769-1821) să cucerească Arabia... Atunci, cu atât mai mult, Schimbarea
la faţă a lui Isus, care va fi şi schimbarea noastră la faţă, care este
intrarea noastră în toate comorile şi bucuriile cerului, trebuie să ne dea şi
nouă curajul şi tăria de a trăi în credinţă, speranţă şi dragoste pe acest
pământ, spre a le dobândi; mai ales că noi mai suntem curăţiţi de Taina
Spovezii, suntem hrăniţi de pâinea celor tari, Cuvântul Scripturii şi de
Euharistie, Trupul şi Sângele lui Cristos, şi ne putem înălţa până la cer prin
rugăciune, pentru a dobândi ajutor!
Pr.
Ioan Lungu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
! comentariile sunt moderate!
--------------------------------------------