Reflecţie la solemnitatea sfântului Iosif, soţul Fecioarei Maria, şi tatăl purtător de grijă a lui Isus

Iosif este sfântul prin care Dumnezeu adaugă noi şi noi haruri tuturor celor care îl iubesc

Sfântul Iosif, face parte din categoria acelor sfinţi ai Bibliei, despre care s-a scris puţin, pentru că viaţa lor a fost scrisă deja în viaţa altor sfinţi biblici, care le-au fost imagini profetice; dar şi în viaţa şi activitatea acelora pentru care şi ei la rândul lor, au fost imagini profetice. În cazul de faţă, viaţa şi activitatea sfântului Iosif, a fost scrisă deja în viaţa multor alţi sfinţi, care i-au fost sfântului Iosif, imagini profetice, cum ar fi: dreptul Abel; Iosif al lui Iacob; patriarhii Abraham, Isac şi Iacob; Moise, Samuel, Natan şi mulţi alţi profeţi; David şi Solomon, şi alţi regi. etc. Apoi, s-au scris puţine lucruri despre sfântul Iosif, fie că măreţia şi faptele lui au fost prea cunoscute timpului său, încât s-a considerat, că nu mai era nevoie să fie repetate; fie că măreţia şi faptele lui, nu ar fi încăput în paginile multor cărţi. Sfântului Iosif, i se potriveşte menţiunea evanghelistului Ioan, care vorbind despre măreţia şi faptele lui Isus, a spus că: „dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris” (cf. In 21,25).  

Pentru că vorbele şi faptele sfântului Iosif din Nazaret, au fost cuprinse mai mult în vieţile sfinţilor care i-au fost figuri profetice, şi mai puţin în paginile Noului Testament, viaţa, activitatea şi misiunea sfântului Iosif au fost înţelese şi puse în lumină mai lent şi progresiv, aşa cum s-a făcut şi înţelegerea şi aprofundarea Scripturilor. Aşa se explică faptul că, sfântul Iosif, deşi cinstit încă din viaţă de contemporani şi de primii creştini, a primit un cult public numai începând cu secolul IX; numele i-a fost trecut în calendar numai începând cu 1621; Patron al Bisericii Universale a fost declarat numai din anul1870. În Canonul sfintei liturghii, a fost introdus numai din anii 1963, şi 2013. Scriitorul italian, Silvio Pelico (1789-1854), vorbind despre măreţia sfântului Iosif, spunea că numai în cer vom cunoaşte adevărata măreţie a sfântului Iosif.

Iosif din Vechiul Testament, care a fost al unsprezecelea fiu al lui Iacob, primul fiu al Rahelei (cf. Gen 30,24; 35,24) şi fiul favorit al lui Iacob dintre toţi fraţii lui, căci a fost primul său născut din femeia iubită, i s-a dat cinstea să poarte o „haina pestriţă" (cf. Gen 37,3). Acest, Iosif, a fost una dintre imaginile profetice a lui Iosif din Nazaret. Prin Iosif al lui Iacob, s-a profeţit că, Iosif din Nazaret, avea să fie: preferatul lui Dumnezeu; alesul lui Dumnezeu, căruia i s-a dat să poarte onoarea de a fi, soţul Fecioarei Maria şi tatăl din neamul lui David, care va da numele de Isus, lui Mesia (cf. Mt 1,21); onoarea de a fi, alesul care va primi cinste numai după multe încercări, cum de altfel va primi şi Isus, mântuitorul (cf. Fil 2,6-11).

Pictorul Rafael Sanzio (1483-1520), în celebra sa pânză, Logodna, compară alegerea lui Iosif dintre toţi tinerii pretendenţi la mâna Fecioarei Maria, cu alegerea lui Aron, ca mare preot, dintre toţi aspiranţii la această demnitate; căci îl prezintă pe Iosif, ca şi pe Aron, purtând în mână toiagul de migdal înflorit şi rodit aproape instantaneu, în timp ce toţi ceilalţi tineri, îi prezintă frângându-şi toiegele uscate la genunchi (cf. Num 17,1-10).

Dumnezeu face tuturor oamenilor chemarea de a conlucra la planul său de mântuire a lumii, aşa cum i-a făcut lui Iosif din Nazaret, şi tuturor aleşilor săi din ceruri. Şi ne spune că, numai acei oameni care răspund cu „da” la chemarea sa, ca Iosif, vor ajunge „mari” în împărăţia cerurilor (cf. Mt 5,18; 7,24).

Iosif din Vechiul Testament, a fost o imagine profetică a lui Iosif. Biblia, ne spune că, Iosif al lui Iacob, a avut un vis unde i s-a revelat că va fi „mare şi respectat”, şi că viaţa lui avea să fie folosită de Dumnezeu pentru lucrarea sfântă (cf. Gen 37,5-11). În timp ce-şi trăia şi dezvolta visul, Iosif, a avut parte numai de deziluzii: fraţii lui geloşi l-au vândut ca rob în Egipt (cf. Gen 37,27-28); iar femeia lui Putifar, l-a aruncat din gelozie în închisoare (cf. Gen 39,7-20). Cu toate acestea, Dumnezeu veghea asupra vieţii lui Iosif, căci, Iosif ajunge în casa lui Faraon, iar faraon îl va numi cârmuitor peste întreg Egiptul (cf. Gen 41,37-49). De fapt, acesta a fost drumul pe care trebuia să urmeze Iosif, dirijat de Dumnezeu, pentru a-şi împlini visul de a fi un om mare al istoriei. El a spus un „da” continuu lui Dumnezeu.

Un astfel de „da” continuu lui Dumnezeu, a spus şi Iosif din Nazaret; un „da” profetic şi pentru Isus, dar şi un „da” profetic, pentru toţi cei care vor să urmeze calea mântuirii.   

Spuneam că un astfel de „da” a spus şi Iosif din Nazaret, care a avut şi el un vis de fericire în slujba lui Dumnezeu. Ana Ecaterina Emmerich (1774-1824), care a fost înzestrată cu darul stigmatelor lui Isus, dar şi cu cel al viziunilor. Ei,  i-a fost dat de Dumnezeu, să vadă viaţa viaţa lui Iosif din Nazaret, care a fost la fel de zbuciumată, ca a lui Iosif al lui Iacob. Ea spune: „Copil fiind, Iosif  din Nazaret, a avut foarte multe de suferit din partea fraţilor lui. L-am văzut adesea în holul de la intrare în casă, întors cu faţa la perete, stând în genunchi, cu mâinile ridicate şi rugându-se, pe când fraţii lui se furişau pe la spate şi îl loveau. Odată, un frate i-a dat chiar un picior în spate, iar Iosif se pare că nici nu a simţit, fiind în extaz; dar după mai multe lovituri violente, Iosif a căzut şi s-a lovit de perete. Fiind trimis să înveţe meserie la un dulgher, Iosif îi făcea maestrului său toate serviciile, dar acesta nu-i spunea niciodată vorbe frumoase. Deseori se ruga pentru venirea lui Mesia. Uneori i se arătau chiar îngerii. După aceea, Iosif a plâns de durere la Betleem, pentru că nu a găsit un adăpost pentru soţia şi copilul care trebuia să nască, şi pentru că fost silit să o ducă într-un grajd de vite, mai curate şi mai bune la suflet decât localnicii. Apoi, s-a retras să se roage. După un timp, Fecioara mamă, l-a chemat să-i arate pruncul şi l-a îndemnat să-l ia în braţe. După ce l-a luat în braţe şi a văzut cât este de frumos, a uitat de durere şi a început să plângă de bucurie, lăudând pe Dumnezeu”. Şi, lui Iosif, i s-a împlinit visul de fericire şi de măreţie, prin multe încercări şi suferinţe (cf. Fap 14,22). Prin aceste încercări şi suferinţe, Iosif a ajuns: bărbat drept (cf. Mt 1,19); tată purtător de grijă a lui Mesia, căruia i-a dat şi numele divin, de Isus (cf. Mt 1,21); soţ feciorelnic al Fecioarei Maria (cf. Mt 1,24); şi mare patron al Bisericii universale.

Tribul lui David, era aproape mort din cauza păcatelor sale; dar, datorită fidelităţii sfântului Iosif, el a dat lumii cele mai sublime roade: pe Isus, Maria şi Iosif. Patriarhul Iacob, a vorbit despre Mesia (Şilo), din tribul lui Iuda, care este tribul lui David, astfel: „Toiagul de cârmuire nu avea să se îndepărteze din Iuda până nu avea să vină Şilo” (cf. Gen 49,10). Şi profetul Natan, i-a vorbit lui David despre Mesia, la fel: „Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia. El va zidi Numelui meu o casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui. Eu îi voi fi tată, şi el îmi va fi mie fiu” (2Sam 7,12-14). 

Mai înainte de a se fi născut Isus în lume, ca şi în cazul Mariei, Iosif, l-a născut pe Isus mai întâi în inima şi sufletul lui, prin credinţă. De aceea, sfântul Paul, ne vorbeşte despre o altă imagine profetică a lui Iosif, despre Abraham cel credincios, şi ne spune că el a crezut în înviere şi împotriva oricărei speranţe şi a astfel a ajuns părintele unui mare număr de popoare (cf. Rom 4,13.16-18.22). Ca şi Abraham, Iosif, a devenit şi el un părinte al celor care îl caută pe Dumnezeu şi împărăţia lui.

În anul 70 după Cristos, când romanii au distrus templul, iudeii s-au urcat pe ziduri, şi au strigat cu disperare către Dumnezeu că, nu l-a trimis încă pe Şilo ca să-i salveze. Dumnezeu îl trimesese pe Şilo, dar ei au aşteptau un Şilo care să lucreze după planul lor, şi de aceea l-au respins pe cel adevărat care lucra după planul lui Dumnezeu. Evreii, i-au preferat mai bine pe tâlharul Baraba (cf. Mt 27,21), pe răzvrătitul Teuda, şi pe amăgitorul Iuda Galileanul (cf. Fap 5,36-37), decât să-l primească pe Cristos. De aceea, oricare ar fi greutăţile prin care trecem acum, să ne amintim că Isus a înviat din morţi, cel născut în casa lui Iosif, din tribul lui David, căci numai el este cel care ne va mântui pe toţi! (1Tes 4,16).

Iosif, în sărbătoarea lui, ne mai învaţă încă un lucru foarte important pentru viaţa noastră creştină de fiecare zi, şi anume acela de a nu a avea teamă de nimic, în urmarea lui Isus. Chiar şi atunci când ni s-ar părea că, Dumnezeu, ne chemă la o acţiune care ar părea a fi peste puterea minţii noastre de a înţelege, tot să nu ne fie teamă, căci el mereu ne zâmbeşte. Iosif se temea s-o ia la el pe Maria, logodnica sa, cu pruncul Isus, zămislit în ea prin puterea Duhului Sfânt (cf. Mt 1,20-21). După ce îngerul Domnului, i-a spus lui Iosif să nu se teamă (cf. Mt 1,20-21), Iosif a ascultat de Dumnezeu, şi aşa cum spune psalmistul în versetul de la evanghelie: „Inima lui care se temea de Domnul, a fost în siguranţă” (cf. Ps 111,7).

Toţi strămoşii lui Iosif, au fost l-a început  plini de teamă în a urma căile Domnului; dar, ascultând de Dumnezeu, mai târziu au devenit curajoşi şi oameni cu renume. Iosif din Vechiul Testament, s-a temut atunci când fraţii lui, din invidie, l-au vândut de fraţii lui sclav în Egipt şi când femeia lui Putifar, din gelozie, l-a aruncat în închisoare; dar acesta a fost drumul spre mărirea care i-a fost revelată în copilărie (cf. Gen 37,7-9).

Tatăl lui Iosif, Iacob, s-a temut la început să meargă să-şi vadă fiul în mărirea Egiptului. Dar, după o jertfă adusă Domnului, la graniţa Canaanului cu Egiptul (cf. Gen 45,25-28), şi după ce Dumnezeu i-a vorbit într-o viziune de noapte şi i-a spus să nu se teamă (cf. Gen 46,2), Iacob nu s-a mai temut de Egipt, cu toate că bunicul său, Abraham, a avut multe probleme în Egipt (cf. Gen 12,10), cu toate că lui Isaac, tatăl său, i s-a interzis să meargă în Egipt (cf. Gen 26,2). Acum, a înţeles bine că, tot ce vine de la Dumnezeu, este numai spre bine (cf. Evr 12,11; Rom 8,28).

Aşa cum toţi drepţii Bibliei, care au umblat pe căile Domnului, au trebuit să treacă prin prigoane nedrepte, suferinţe nemeritate, şi chiar prim moarte amară; tot astfel şi primul şi cel mai mare drept al Bibliei, Isus, a trebuit să treacă prin ele pentru a mântui lumea (cf. Lc 24,26). Tot astfel, apostolii şi sfinţii, au trebuit să treacă prin ele, pentru a se arăta în Trupul lui Cristos, care mântuieşte lumea (cf. Iac 5,10). Dar, tot astfel şi fiecare ucenic a lui Cristos, din toate timpurile, va trebui să treacă prin necazuri şi suferinţe, pentru a ajunge cum spune psalmul responzorial de astăzi: „Fericitul slujitor credincios” (Ps 88)! Aceasta este voinţa lui Dumnezeu pentru toţi aleşii săi; acesta este drumul lor spre fericirea promisă.

Sub conducerea înţeleaptă a lui Iosif din Vechiul Testament, pământul Egiptului a produs multe grâne, în timp ce totul în jur era uscat şi sterp. Faraon, cercetând multele provizii strânse de Iosif, şi văzând că sunt suficiente pentru tot timpul secetei, le spunea binevoitor oamenilor: „Mergeţi la Iosif şi faceţi tot ce vă va spune el” (Gen 41,55)! La rândul său Iosif, dădea şi el paie pe Nil, pentru ca şi săraci din alte ţări să afle că în Egipt sunt grâne, şi să vină la el. Aşa a ajuns vestea şi până la fraţii săi din Canaan, care au fost săturaţi.

Dumnezeu ne spune şi nouă celor de astăzi, să mergem la un alt Iosif, Iosif cel din Nazaret, care acum este la dreapta sa în ceruri: „Mergeţi la Iosif şi faceţi tot ce vă va spune el” (Gen 41,55)! Iar, Iosif, în timp ce ne împarte ajutoare şi haruri din hambarele pline ale lui Dumnezeu, ne spune la rândul său, aşa cum ne-a spus şi, Maria, soţia sa feciorelnică: „Mergeţi la Isus şi faceţi tot ce vă va spune el” (cf. In 2,5). Aceasta este misiunea cea mai nobilă a oricărui om de pe pământ, ca şi a oricărui sfânt din cer, de a îndrepta suflete spre Cristos: „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Fap 4,12).

La mulţi ani tuturor bărbaţilor şi femeilor, care poartă numele sfântului Iosif, şi Dumnezeu cel întreit şi unic, să le adauge zi de zi, noi şi noi haruri şi binecuvântări; căci numele de Iosif înseamnă: „Dumnezeu să mai adauge”.

                                                                                                                            Pr. Ioan Lungu