Reflecţie la duminica III din Postul Mare  „A”

Prin Botez, orice om scoate apă din izvoarele mântuirii şi ale fericirii  veşnice

Suntem în timpul sfânt al Postului mare; suntem în timpul în care căutăm reconcilierea şi înnoirea sufletească; suntem împreună cu Isus şi împreună cu fraţii în credinţă pe drumul spre sfintele Paşti;   suntem împreună cu catecumenii, şi cugetăm la înţelegerea tainei Botezului, ajutaţi fiind de sfintele Scripturi.

După cum am observat cu toţii, în anul acesta liturgic, anul A, Biserica a dispus astfel lecturile biblice duminicale din timpul sfânt al Postului Mare, aşa încât ele să constituie o bună cateheză pentru înţelegerea tainei botezului, atât pentru catecumenii care îl vor primi în sfânta noapte de Paşti, cât şi pentru toţi botezaţii, care sunt chemaţi să-şi reîmprospăteze harul botezului, ca toţi împreună să „înviem” la o viaţă nouă în noaptea sfintelor Paşti.

După ce în primele două duminici, lecturile ne-au prezentat primele două condiţii cerute în vederea Botezului: lepădarea de satana şi mărturisirea credinţei în cele trei persoane divine, precum şi în adevărurile fundamentale ale credinţei; duminica aceasta, prin evanghelia cu femeia samariteană de la fântâna lui Iacob, şi prin lectura cu Moise, care scoate apă din stâncă, Biserica ne chemă să medităm asupra adevăratei stâncii şi adevăratei fântânii de unde izvorăsc adevăratele ape ale mântuirii (Is 12,3), care sunt cele trei persoane divine. 

Iată, ce ne spune Scriptura în acest sens: Stânca este Dumnezeu (cf. Ps 95,6; Dt 32,4). Stânca este Cristos (cf. 1Cor 10,4). Stânca este Duhul Sfânt (cf. In 7,39). Cu un cuvânt, Dumnezeu cel întreit şi unic este stânca veacurilor (cf. Is 26,4), stânca din care ţâşnesc izvoarele mântuirii şi ale fericirii veşnice.

Dacă, prin apa Mării Roşii care i-a salvat pe evrei din robie; dacă prin apa din stâncă care i-a salvat pe evreii din pustiu de la moarte sigură; dacă prin apa din fântâna lui Iacob care dădea viaţă unui întreg ţinut, Biserica, ne vorbeşte despre Dumnezeu care dă apa miraculoasă a botezului; atunci, prin toţi cei salvaţi de Dumnezeu prin mijlocul apelor mântuirii, Biserica, ne vorbeşte despre primirea păcătoşilor în Biserică şi în împărăţia cerurilor, prin taina Botezului.

Despre trecerea Mării Roşii, ca simbol şi pregătire a conştiinţei Botezului, sfântul Ioan Gură de Aur, are nişte cuvinte foarte frumoase şi pline de învăţătură: “La botezul tău, tu nu l-ai văzut pe faraon înecat cu armata să, dar l-ai văzut pe diavol scufundându-se cu oştirile sale. Iudeii au traversat marea, tu ai trecut peste moarte. Ei au fost eliberaţi de sub egipteni, tu, de sub diavoli. Ei au lăsat o sclavie barbară, iar tu, sclavia mult mai tristă a păcatului. Iudeii nu au putut să contemple atunci chipul strălucitor al lui Moise. Tu, în schimb, ai văzut chipul lui Cristos în gloria sa. Moise ridică mâinile spre cer făcând să coboare mana, pâinea îngerilor. Moise al nostru, Isus, îşi ridică mâinile spre cer şi ne procura o hrană veşnică. Primul a lovit piatră, făcând să ţâşnească izvoare de apă. Acesta atinge masa, loveşte masa mistică a altarului şi face să ţâşnească izvoarele mântuirii” (cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheza 3, 24-27).

Setea a făcut-o pe femeia samariteană să plece prin arşiţa ceasului al şaselea spre fântâna săpată de patriarhul Iacob. Auzise în inima ei chemare divină a lui Isus: "Cei ce sunteţi însetaţi de mântuire, veniţi la apă" (Is 55,1). Pentru Ieremia, Isus este „izvorul apelor vii" (Ier 2,13). Ceasul al şaselea, ceasul când a avut loc întâlnirea samaritenei cu Isus, este ceasul când soarele îşi atinge maxima strălucire şi căldură. Ceasul al şaselea, trebuie înţeles ca timpul maximei străluciri a harului divin, har care topeşte toată gheaţa şi alungă orice umbră şi întuneric al păcatului din sufletul care vine la Isus. Evanghelia de astăzi ne spune că Isus era Mesia pe care îl aştepta femeia samariteană. Într-adevăr, nimeni nu mai adusese în sufletul acestei femeii o lumină şi un har aşa de mare, cum îi adusese acum, Isus.

Tot pe Isus îl aşteptau şi samaritenii din Sihar, căci şi ei credeau în Mesia, cel profeţit lui Moise (cf. Dt 18,15.18), care trebuia să vină şi să le uşureze viaţa. Poporul samaritean îl numea pe Mesia pe care îl aşteptau, „Taheb”, care însemnă „Cel ce va veni” sau „Restauratorul”. Samaritenii, uneori, amăgiţi de diavol, au uitat ce să mai aştepte şi ce să mai caute.  Atunci când samariteana şi-a afirmat credinţa în venirea lui Taheb, Isus i s-a descoperit, zicând: „Eu, sunt acela care vorbesc cu tine” (In 4,27).

Stând faţă-n faţă cu Isus, samariteana, s-a învrednicit să primească, asemenea lui Moise, revelarea divinităţii lui Isus. Lui Moise, Dumnezeu îi spune: "Eu sunt cel ce sunt" (Ex 3, 14). Samaritenei, Isus, i-a zis: "Eu sunt Mesia, cel care vorbeşte cu tine" (In 4,27). Samariteana, a fost numai prima căreia Isus i-a descoperit divinitatea şi mesianitatea sa, dar nu şi ultima. Isus şi-a continuat descoperirea divinităţii sale, poporului său, în mai multe rânduri: „Eu sunt pâinea vieţii” (In 6,48); „Eu sunt apa vieţii” (In 7,38); „Eu sunt lumina lumii” (In 8,12); „Eu sunt Păstorul cel bun şi poarta oilor” (In 10 „9.11); Eu sunt învierea şi viaţa” (In 11,25); „Eu sunt calea adevărul şi viaţa” (In 14,6); „Eu sunt cel ce are cheile vieţii” (Ap 1,18). Isus, şi-a descoperit divinitatea sa şi prigonitorului Paul: „Eu sunt Isus, pe care tu îl prigoneşti” (Fap 9,5); adică, „Eu sunt Dumnezeul vostru mântuitor, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Apropo de femeia samariteană de la fântâna lui Iacob, care după întânirea cu Isus de la fântână nu a mai însetat niciodată după cele pământeşti (cf. In 4,42.15), tradiţia Bisericii ne spune că, datorită luminii primite de la Isus, s-a botezat, şi-a luat numele de Fotina; şi, după ce chiar în timpul întâlnirii cu Isus şi-a câştigat consătenii pentru împărăţia cerurilor, mai apoi şi-a câştigat pentru Isus pe cei doi copilaşi ai ei: Iosif şi Victor; apoi, şi pe cele cinci surori ale ei: Anatoli, Foto, Fotis, Paraschevi şi Chiriachi, împreună cu familiile lor. Fotina, împreună cu odraslele sale şi cu surorile sale, asemenea apostolilor, au părăsit toate şi au plecat în lume şi l-au mărturisit pe Cristos şi mântuirea lui, la toţi aceia care nu-l cunoscuseră şi nu-l primiseră (cf. Lc 18,28); pentru cauza lui Isus şi a „evangheliei împărăţiei” (cf. Mc 1,14), a pătimit trei ani de temniţă grea şi multe chinuri cumplite; şi a sfârşit prin a lua cununa martiriului, împreună cu toţi ai ei.

În altă ordine de idei, Biblia, ne spune că, asemenea lui Isus, mulţi aleşi ai Domnului, şi-au cunoscut „miresele”, la fântână. De exemplu: Isaac, prin Eliezer, slujitorul tatălui său, Abraham, a cunoscut-o pe Rebeca, viitoarea lui soţie, la o fântână (cf. Gen 24,1-67). La acea fântână, sunt menţionate mai multe asemănări între Isaac şi Isus. Amândoi şi-au întâlnit miresele la fântână; amândoi au cerut apă de băut; amândoi şi-au prezintă bogăţiile; amândoi au fost vestiţi altora; amândoi au primit invitaţii în casă; amândoi sunt urmaţi de miresele alese.

Dar, mai sunt şi alte exemple unde aleşii Domnului, şi-au întâlnit miresele la fântână: Iacob, fiul lui Isaac, şi-a cunoscut mireasa, pe Rahela, tot la o fântână (cf. Gen 29,9-10). Moise şi-a cunoscut soţia, pe Sefora, tot la o fântână (cf. Ex 2,15-21). Solomon, vorbea de mireasa lui, de Sunamita, aducând vorba de izvor şi fântână (cf. Ct 4,15). Toate acestea au fost nişte fericite profeţii, despre locul unde avea să ne întâlnească şi Isus pe noi, miresele sale veşnice, tot la o fântână, fântâna botezului.  

Dar, în cazul nostru, al creştinilor din toate timpurile, este ceva depăşeşte cu mult profeţiile. Dacă, miresele pe care toţi aleşii Domnului din Vechil Testament, le-au întâlnit la fântâni, au fost fecioare sfinte şi curate; pe noi, Isus, mirele nostru divin, ne-a luat dintre păcătoşi, ca pe Fotina. Ca să nu-l mai părăsim niciodată, Isus, la botezul, a luat asupra sa păcatele noastre (cf. In 1,29); iar, mai apoi, printr-un preţ mare: patima, moartea şi învierea sa, a plătit preţul răscumpărării noastre (cf. 1Pt 1,18-19), distrugând pentru totdeauna zapisul cu păcatele noastre (cf. Col 2,14); şi astfel, din păcătoşi, ne-a făcut pentru sine mirese fără pătă şi fără zbârcitură, mirese sfinte şi neprihănite (cf. Ef 5,27).

Însăşi localitatea femeii samaritene, Sihar, situată între Muntele Garizim şi Muntele Ebal, adică în locul nehotărârilor şi al căderilor, locul unde în decursul istorie au avut loc cele mai mari amăgiri şi multe căderi în păcate, ne arată iarăşi de unde Isus şi-a ales şi-şi mai alege încă mireasa, din rândul nehotărâţilor şi căzuţilor, plătind pentru fiecare mireasă, un preţ mare de răscumpărare (cf.1Cor 6,19-20).

Şi tocmai de aici vine bucuria noastră, ascultând evanghelia duminicii de astăzi, că nişte păcătoşi ca samariteana şi ca noi, nişte nehotărâţi şi căzuţi, am fost luaţi şi răscumpăraţi de Isus cu un preţ atât de mare: suferinţele, patimile şi moartea sa pe cruce, şi apoi am fost constituiţi, mireasa şi poporul ales al lui Dumnezeu, care va moşteni împărăţia veşnică a cerurilor.

Bunătatea lui Isus faţă de noi păcătoşi, a fost deja prefigurată, cu numai un capitol în urmă, când Isus, vorbind cu Nicodim, un cărturar şi un religios, membrul al sinedriului, a fost mai direct şi un pic mai rece decât cu samariteana (cf. In 3,1-13); căci, cu samariteana, cu această femeie străină şi potrivnică în multe privinţe poporului ales, Isus, s-a purtat cu multă căldură şi blândeţe (cf. In 4,5-11).

Asta ne face să prindem curaj, căci aşa cum Isus a procedat cu samariteana, procedează şi cu noi toţi care provenim dintre popoarele păgâne şi venim la el. Sfântul Paul, în lectura a doua de astăzi, confirmă această idee: „Căci pe când eram încă neputincioşi, Cristos, la timpul hotărât, a murit pentru noi, cei păcătoşi. Cu greu moare cineva pentru un om drept; totuşi poate că pentru un om bun să aibă cineva curajul să-şi dea viaţa. Dar dovada că Dumnezeu ne iubeşte stă în faptul că Cristos a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoşi” (Rom 5,6-8).

Din prima lectură şi din evanghelie, vedem că apele şi toate plăcerile pământeşti, care au fost contaminate de păcat, nu satură şi nu mântuiesc. Evreii şi samariteana, înainte de a veni la Isus, murmurau chiar după ce primeau daruri. Dacă, înainte de a-l întâlni pe Cristos, inima samaritenei şi a evreilor erau nesătule ca şi locuinţa morţilor, după întâlnirea cu Isus, inima lor a devenit plină de bucurie ca un pahar care se revarsă. Aşa este şi cu orice om care îl primeşte pe Isus în inima sa, nimic nu-l mai tulbură. Pe orice suflet care crede în Cristos: poţi să-l pui într-o temniţă, şi el va găsi tovărăşie bună; poţi să-l duci în pustiu, şi el va bea apă din „stânca veacurilor” (cf. Is 26,4) şi va mânca pâine din cer; poţi să-l iei de lângă prieteni, şi el se va întâlni cu un „prieten mult mai bun decât un frate” (cf. Prov 18,24); poţi să-i dărâmi toată temelia speranţelor pământeşti, şi inima lui va rămâne tot liniştită şi încrezătoare în Dumnezeu.

De aceea, Isaia şi Ieremia, vorbind despre Isus, au vorbit ca despre „izvorul de apă vie” (cf. Is 12,3; Ier 17,13). De aceea, Isus însuşi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea. Cine crede în mine, după cum zice Scriptura, din inima lui vor curge râuri de apă vie” (cf. In 7,37-38). De aceea, tot Isus spune iarăşi: „Oricine vrea, să vină la mine şi să ia pe gratis apa vieţii” (Ap 22,17); căci „pe cel care vine la mine nu-l voi izgoni afară” (ln 6,37).

Insă, cel care îl refuză pe Cristos şi mântuirea lui, chiar în mijlocul belşugului pământesc, este ros de adâncă nelinişte. Se spune că, unul care se declarase ateu, a rostit aceste cuvinte: „Gândurile care mă sperie şi mă deranjează cel mai mult, sunt acestea: „că Biblia ar putea fi adevărată şi că Isus ar putea veni din nou”.  

Închei cu un episod din viaţa mea de preot: Odată, am fost chemat să binecuvântez o fântână nouă. Ceea ce m-a uimit cu acea ocazie, a fost faptul că, imediat după binecuvântarea fântânii, proprietarii şi-au trimis copiii prin vecini ca să le spună: „Veniţi la apă, veniţi la apă!”, aşa cum Isus a strigat în templu, la sărbătoarea corturilor (cf. In 7,37), şi aşa cum a strigat şi Isaia (cf. Is 55,1). Şi, imediat vecini a venit să ia apă. Însă, după ce au luat apa, a urmat şi o masă pregătită, transformând acel moment într-o adevărată sărbătoare.

Am amintit aceasta, pentru că aşa a făcut şi samariteana, care, după ce a primit de la Isus, „apa cea vie” care i-a stins orice sete de pământească, s-a dus imediat printre cei din familia şi poporul ei, şi i-a adus la Isus, ca să primească şi ei, „apa ce vie”. Iar, după ce aceştia au primit „apa cea vie”, au primit imediat şi „pâinea vieţii”, pâinile înmulţite (cf. In 6,1-15). Şi, noi, după ce am primit de la Isus, „apa şi pâinea cea vie”, trebuie să mergem îndată să-i aducem şi pe fraţii noştri, ca să le primească şi ei.  

                                                                                                                           Pr. Ioan Lungu