Reflecţie la Miercurea Cenuşii, prima zi a Postului Mare - 2014.

Postul Mare, timp de convertire şi de împlinire a voinţei lui Dumnezeu, ajutaţi fiind de Isus

Aleksandr Isaievici Soljenițîn (1918-2008), romancier rus, activist și dizident anticomunist, în cartea sa: “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, povesteşte ororile pe care le-a îndurat eroul cărţii sale, într-un lagăr sovietic. Într-o zi, pe când Ivan Denisovici, se ruga în celula sa, cu ochii închişi, un tovarăş de suferinţă a început să-l îl ironizeze, zicându-i: „Rugăciunile tale nu te vor ajuta să ieşi mai repede de aici”. Deschizându-şi ochii, Ivan Denisovici, îi răspunde: „Nici nu mă rog să ies din închisoare, ci, mă rog ca să pot face voia lui Dumnezeu”.

În acest timp de Post Mare în care am intrat cu ziua de astăzi, nici noi nu ne vom ruga ca să scăpăm de suferinţe şi cruce, căci nici Isus nu s-a rugat pentru asta, ci ne vom ruga, aşa cum spune Isus şi cum bine a înţeles şi acest Ivan Denisovici, ca să putem face voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu în toate (cf. Lc 22,42 ), ca apoi să putem fi în ceruri, cu Isus şi cu fraţii şi surorile sale (cf. Mc 3,35).

Astăzi, este Miercurea cenuşii, şi împreună cu Biserica, am început timpul sfânt şi de har al Postului Mare, sau timpul Postului Paştelui, timp în care suntem chemaţi să retrăim memorialul patimilor şi morţii lui Isus pentru mântuirea noastră; timp în care suntem chemaţi să ne facem o cercetare atentă de sine; şi timp în care să facem o pocăinţă sinceră de păcate; căci păcatele sunt cauza înstrăinării noastre de Dumnezeu şi cauza morţii lui Isus.

Denumirea de  „Miercurea cenuşii”, a zilei de astăzi, vine de la ceremonia de presărare a cenuşii pe frunte, sub formă de cruce, în semn de pocăinţă şi de dorinţa de a ne reînnoi viaţa. Iar, ritul impunerii cenuşii, în prima zi a Postului Mare, a fost introdus, mai întâi la Roma, de Papa Grigore VII (1019-1085), pe baza praticilor biblice referitoare la pocăinţă şi convertire; apoi în anul 1091, sinodul din Benvenuto, l-a introdus ca practică în întreaga biserică catolică.

Lecturile biblice de la sfânta Liturghie de astăzi, ne oferă nişte gânduri pe care trebuie să la avem în inimă pe tot parcursului Postului Mare. Astfel, lecturile de astăzi ne spun: prin Isus: "Luaţi aminte să nu săvârşiţi faptele voastre bune înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altfel, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri” (Mt 6,1); "Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie" (Mc 1,15); prin profetul Ioel: “Întoarceţi-vă la mine din toată inima, cu post, cu plâns şi cu tânguire” (Ioel 2,12); adică, din adâncul gândurilor şi sentimentelor noastre, din adâncul alegerilor şi acţiunilor noastre; prin psalmist: “Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi un duh drept înnoieşte înlăuntrul meu. Nu mă alunga de la faţa ta şi Duhul tău sfânt nu-l lua de la mine” (Ps 50,12-13). Şi nu în cele din urmă prin sfântul Paul: “Împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Iată, acum e timpul potrivit” (2Cor 5,20-6,2).

La 13 iulie 1917, cei trei păstoraşi din Fatima au văzut un înger pregătit să lovească lumea cu sabia sa de foc, din cauza nenumăratelor ei păcate. Intervenţia grijulie a Inimii Neprihănite a Mariei l-a oprit să şi ducă planul la îndeplinire. Atunci, îngerul i-a invitat pe toţi oamenii la căinţă strigând de trei ori: "Pocăinţă şi convertire, Pocăinţă şi convertire, Pocăinţă şi convertire!". Fecioara Maria, la Fatima, apoi la Lourdes, a amintit de mai multe ori importanţa pocăinţei şi convertirii, unite cu cea a rugăciunii şi a faptelor de dragoste.

O veche istorioară persană, ne spune că, într-o zi, Dumnezeu l-a trimis pe unul din îngerii săi, ca să-i aducă lucrul cel mai preţios de pe pământ. După un oarecare timp de căutări, îngerul i-a adus lui Dumnezeu, mai întâi sângele unui erou al patriei şi apoi ultima suflare a unui medic ce îngrijea de ciumaţi. Lucruri lăudabile şi meritorii, i-a spus Dumnezeu, dar nu cel mai preţios lucru. Îngerul a plecat şi a găsit într-o temniţă un om care îşi plângea cu sinceritate şi gotărâre de îndreptare păcatele. I-a cules o lacrimă de pe obraz, şi i-a dus-o lui Dumnezeu, care i-a spus: “Abia acum mi-ai adus lucrul cel mai preţios din lume, lacrima de căinţă pentru păcate şi de hotărâre pentru viaţă mai bună, care deschide porţile cerului”.

Pornind de la ritul impunerii cenuşii pe frunte, Biserica, ţine să ne aducă aminte şi că suntem praf şi cenuşă (cf. Gen 3,19; 18,27)...dar, praf şi cenuşă spre care Dumnezeu s-a plecat cu iubire...praf şi cenuşă din care Dumnezeu şi-a zidit o creatură atât de minunată, aşa cum suntem unul fiecare dintre noi... praf şi cenuşă pentru care Dumnezeu l-a dat la moarte pe Isus... praf şi cenuşă pentru care Dumnezeu a pregătit un loc veşnic în ceruri. 

Odată, un grup de cosmeticieni, şi-au propus să arate oamenilor cât de mult pot face ei pentru eleganţa unui om, dacă acesta acceptă lucrarea lor. De aceea, pentru a fi cât mai credibili, au căutat un alcoolic, pe care l-au găsit în noroiul unui şanţ, om care pentru ei era întruchiparea degradării, şi cu acordul lui, şi-au început lucrarea lor. Pe acest om l-au îmbăiat, l-au bărbierit, i-au aranjat părul, l-au îmbrăcat cu haine noi, l-au parfumat, dar mai ales l-au învăţat cum să vorbească, se poarte frumos şi să trăiască frumos. După ce şi-au încheiat treaba, asistenţei, nu-i venea să creadă că în faţa ei stă acelaşi om pe care ei îl găsiseră beat în şanţ. Dacă, oamenii, fiecare personal, îl vor accepta pe Cristos ca mântuitor al lor, şi lucrarea Bisericii sale, el ar face din fiecare dintre ei, un om nou, demn de Tatăl ceresc şi de împărăţia sa.

Isus, ne spune în evanghelia de astăzi că, postul, pomana, şi rugăciunea, sunt cele mai bune mijloace pentru curăţenia sufletului nostru. Prin ele pătrund în sufletele noastre lumina şi iubirea lui Dumnezeu. Postul cu lacrimi, este cel mai activ detergent pentru suflet. Pomana, curăţă cel mai bine egoismul şi pofta de a aduna. Rugăciunea, este cea mai bună pază împotriva satanei şi a gândurilor rele.

Citim în viaţa sfântului Ioan Vianney că, satana avea mare necaz pe el pentru că postea, făcea pomană şi se ruga. Ca răzbunare, diavolul îi făcea multe şicane prin casă, prin pod şi prin curte; adesea îi apărea în toată sluţenia sa infernală şi-l poreclea “cartofar”, adică, mâncător de cartofi. Nu trebuie să uităm că, Dumnezeu, încă din paradis, le-a cerut oamenilor să postească şi să rămână în comuniune cu el. (cf. Gen 2,18). Cât timp au postit şi au rămas în comuniune cu el, au fost fericiţi; când au renunţat la post şi au auscultat de diavol, au devenit nefericiţi.

Spuneam puţin mai sus, împreună cu sfântul Paul, că, timpul Postului Mare, este un timpul cel mai potrivit de întoarcere la Dumnezeu şi la împărăţia cerurilor (cf. 2Cor 6,2); este un timp de a face o schimbare sinceră şi durabilă a vieţii noastre; este un timp de a lepăda răul păcatului din noi, care ne îmbătrâneşte trupul şi sufletul; este un timp de convertire şi pocăinţă pentru păcate; cu un cuvânt, este un timp de vindecare şi întinerire sufletească.  

Am auzit cu toţii de expresia biblică: “Domnul te face să întinereşti iarăşi ca vulturul” (Ps 103,5). Aceasta este una dintre cele mai frumoase metafore ale Bibliei. O astfel de întinerire sufletească, i-a cerut-o Isus şi lui Nicodim, dar şi nouă ucenicilor sai, prin lucrarea sa (cf. In 3.1-13). Iată ce lucrare fac vulturii pentru întinerirea lor. Am auzit cu toţii de vulturii pleşuvi. Aceste păsări îşi duc viaţa şi au locuinţele pe vârfurile cele mai înalte ale munţilor Anzi Cordilieri, din America de Sud, în condiţii deosebit de aspre. Dar, cu toate aceste condiţii grele de viaţă, ei trăiesc cel mai mult dintre toţi vulturii, vreo 70 de ani.  Secretul vieţuirii lor îndelungate, constă constă într-o enzimă protectoare emisă de trupul lor la rădăcina penelor, şi într-o decizie eroică pe care o iau pe la 40 de ani, atunci când ciocul li se arcuieşte peste măsură, când unghiile le slăbesc, când penele le îmbătrânesc, şi când enzima protectoare nu mai este emisă. Atunci, vulturii, zboară pe unul dintre vârfurile cele mai înalte ale unui munte şi acolo îşi construiesc un nou cuib. Aici, în vârf de munte, ei îşi lovesc continuu ciocul încovoiat de o stâncă până când acesta li se rupe. După ce îşi rup ciocul, ei aşteaptă să le crească altul nou; apoi, cu ciocul nou, îşi smulg unghiile. După ce le apar noile unghii, ei încep să-şi smulgă cu ele penele îmbătrânite. După acest proces dureros, care durează peste 150 de zile, vulturii întineresc, şi îşi reiau iarăşi zborul pentru care a fost creaţi.

Povestea acestor vulturii este şi povestea noastră. Şi pe noi păcatul ne îmbătâneşte zi de zi, încât nu ne mai putem înălţa spre Dumnezeu şi împărăţia lui. De aceea, anual, Biserica ne chemă să ne retragem pentru puţin timp, din iureşul vieţii, şi să facem lucrarea de înnoire spirituală a vieţii noastre, fără de care murim sufleteşte. De aceea, să venim la altarul Domnului, muntele său cel mai apropiat de noi, şi aici să lovim cu putere în orgoliu până ce se va naşte în noi smerenia lui Isus; să ne smulgem ghiarele propriei voinţe şi ale propriilor vise, cu care am slujit satanei şi nu lui Dumnezeu; apoi, să ne înnoim veşmântul vechi şi murdar, cu harul Domnului. Deci, noi, oamenii păcătoşi, din toate timpurile şi locurile, ne putem schimba în făpturi noi, prin lucrarea minunată a lui Dumnezeu, prin cele două braţe ale sale, Isus Cristos şi Duhul Sfânt.

Biserica ne cere astăzi 40 de zile de post, rugăciune, fapte bune, convertire şi de reânnoire sufletească. De ce 40 de zile? Pentru că 40 de zile de post rugăciune şi fapte bune, este o practică biblică voită de Dumnezeu (cf. Iona 3,6; Idt 4,11; Dan 3,6). Numărul 40, este în Biblie, este o cifră care indică vârsta şi viaţa unei generaţii (cf. Ps 95,10); apoi, cifra 40, indică în Biblie, acţiunile divine şi umane.

Astfel: 40 de zile şi 40 de nopţi a ţinut Dumnezeu potopul (cf. Gen 7,12); 40 de ani l-a crescut Dumnezeu pe Moise în casa lui Faraon (cf. Fap 7,23); 40 de ani l-a pregătit Dumnezeu pe Moise în pustiu pentru a-l face conducătorul poporului său (cf. Fap 7,30); 40 de ani l-a călăuzit Dumnezeu pe poporul său prin pustiu, şi l-a hrănit cu mană (cf. Ex 16,35); 40 de zile a petrecut Moise pe Muntele Sinai, pentru primirea tablelor Legii, fără să mănânce şi să bea nimic (cf. Ex 24,18; Dt 9,9); 40 de ani, l-a dezgustat poporul ales pe Dumnezeu în pustiu (cf. Ps 95,10); 40 de zile au cercetat icoadele lui Iosua, Ţara Cananului (cf. Num 13,25); 40 de zile a călătorit profetul Ilie până la muntele Domnului (cf. 1Rg 19,8); 40 de zile au postit şi s-au rugat ninivitenii pentru salvarea lor (cf. Iona 3,4); 40 de zile a petrecut Isus în post şi rugăciune înainte de a-şi începe viaţa publică (cf. Mt 4,2); 40 de zile a mai rămas Isus pe pământ, de la învierea până la înălţarea lui Isus (cf. Fap 1,3); 40 de zile de post şi rugăciune face şi Biserică pentru pregătirea sfintelor Paşti. etc.

Isus, recomandase postul, rugăciunea şi pomana ca semne ale cinstirii lui Dumnezeu şi a ajutorării aproapelui. Dar, aşa cum bine ştim, nimic nu-l poate înşeala mai uşor pe om, decât falsa viaţa religioasă şi impertinenta indiferenţă religioasă. Sub masca religiozităţii se ascund adesea egoismul şi necredinţa.

Cărturarii, fariseii, specialişti în minciună şi ipocrizie, foloseau postul, rugăciunea şi pomana, nu pentru a onora cu ele pe Dumnezeu şi nici pentru a-l edifica pe aproapele, ci pentru a dobândi propria lor mărire şi propriul lor folos. Astfel se rugau, posteau şi dădeau pomană, nu pentru a da cinste lui Dumnezeu şi ajutor aproapelui, ci pentru a primi de la oameni laude, în locul lui Dumnezeu; iar, cu aceste laude, să-i poată înşela mai uşor pe alţii. Şi pentru că împlinirea acestor fapte cu ipocrizie, nu numai că nu au valoare pentru cer, dar sunt şi păcate, Isus ne recomandă să nu le împlinim în spiritul farseilor şi cărturarilor, spirit indus de satana, ci să le împlinim în spiritul propus de el. Adevăratul discipol, nu caută niciodată răsplată de la oameni, ci, numai de la Tatăl ceresc “Şi Tatăl tău care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie” (Mt 6,4-6.18); nu caută niciodată propriile interese, ci pe ale altora.

Thomas Malcolm Muggeridge (1903-1990), ziarist catolic englez, corespondent BBC, i-a luat într-o zi un interviu Sfântei Tereza de Calcutta (1910-1997): „Maica Tereza, ce am băgat eu de seamă la dumneavoastră şi sutele de maici cu care lucraţi este că, toate păreţi aşa de fericite. Să fie aceasta doar o mască?” Răspunsul a fost: „Oh, nu! Chiar deloc! Nimic nu te face mai fericit decât să oferi milă cuiva aflat în mare suferinţă (cf. Fap 20,35). Încercaţi, şi vă veţi convinge”.

Se povesteşte că un orăşel se păstrase curat de întinarea lumii, până când un afacerist local s-a hotărât să deschidă o tavernă. Un grup de creştini din biserica locală, îngrijoraţi de situaţia creată, au pornit o cruciadă de rugăciune pentru a-l implora pe Dumnezeu să intervină. Şi s-a întâmplat că la scurt timp după aceea proprietarul tavernei să falimenteze. Atunci acesta s-a hotărât să dea în judecată biserica, susţinând că rugăciunile enoriaşilor erau responsabile de falimentul său. Acea biserică locală a început să se dezvinovăţească şi a angajat un avocat care să-i pledeze nevinovăţia. După ce, judecătorul a cules datele cazului, a declarat că indiferent de deznodământul procesului, un lucru este clar: „Proprietarul tavernei credea în puterea rugăciunii, mai mult decât creştinii acelei biserici”.

Să credem şi noi mult în valoarea sfintei Liturghii şi a sfintei împărtăşanii; în valoare spovezii şi a plânsului pentru păcate; în valoarea rugăciunii şi a postului; în valoarea pomenii şi pocăinţei; în valoarea meditării patimilor Domnului şi a misterelor mântuirii cuprinse în sfântul Rozariu; precum şi în valoarea tuturor celorlalte izvoare de har pe care Dumnezeu le revarsă peste noi, prin Biserica sa.

                                                                                                                        Pr. Ioan Lungu