Reflecţie la duminica I din Postul Mare - A

Fericirea nu poate fi dobândită decât împlinind poruncile lui Dumnezeu.

Homer (+ 850 î.Cr.), poet grec, în poemul său epic, "Odiseea", ne prezintă peripeţiile regelui Odiseu, zis şi Ulise, din Itaca, şi ale însoţitorilor lui, pe drumul întoarcerii acasă, după războiul troian. Aici, Homer ne vorbeşte de nişte fiinţe demonice, numite "sirene", jumătate femeie şi jumătate pasăre, care locuiau în nişte insule marine ce erau înconjurate de stânci ascunse, adevărate capcane pentru orice corabie. Când o navă se apropia de aceste insule, sirenele începeau să cânte atât de fermecător, că îi făcea pe marinari să uite de stâncile ascunse şi apoi să pornească spre aceste creaturi, sirenele, pe drumul unei morţi sigure. Ulise şi însoţitorii săi au rezistat tentaţiei sirenelor, poruncind tuturor marinarilor săi să-şi astupe bine urechile, iar pe el să-l lege strâns de catargul corabiei; şi aşa au reuşit să treacă nevătămaţi. Altă dată, trebuind să treacă iar pe lângă alte sirene, a început el însuşi să le cânte din harpă marinarilor, încât aceştia nu s-au mai arătat interesaţi de cântecul amăgitor al sirenelor, trecând şi de astă dată fără incidente pe lângă ele.

Prima lectură ne arată păţania primilor noştri părinţi, care, neascultând de glasul şi de porunca lui Dumnezeu, dar ascultând de diavol, şi-au pierdut locul din paradis şi fericirea alături de Dumnezeu, pentru ei şi pentru toţi urmaşii lor din toate timpurile şi locurile, aşa cum ne spune şi sfântul Paul, astăzi: "Prin greşeala unuia toţi au fost loviţi cu moartea... greşeala celui dintâi a adus osânda pentru cei mulţi... prin greşeala unuia, moartea a domnit prin unul" (Rom 5,15-17).

Rănite de greşeala lui Adam şi Eva, nenumărate de generaţii de oameni au devenit surde chemările divine şi neputincioase de a se împotrivi diavolului, şi ca atare au căzut în capcanele lui amăgitoare (cf. Rom 5,14). Între cei căzuţi, dar salvaţi de Isus, se numără chiar nume mari: Abraham, care a minţit în mai multe rânduri şi a râs de promisiunea lui Dumnezeu (cf. Gen 12,19; 17,17; 20,2) Moise, care s-a lăsat dus de violenţă şi neîncredere în Dumnezeu (cf. Ex 2,12; Num 20,11-12); marele David, care a curvit şi a ucis (cf. 2Sam 11,4.17); înţeleptul Solomon, care s-a lăsat amăgit de farmecul femeilor păgâne şi de idolii lor (cf. 1Rg 11,1-13) etc. Un rabin din vechime spunea: "Păcatul începe ca o pânză de păianjen şi sfârşeşte prin a ajunge funie de vapor";

Primul care a învins cântul amăgitor al "sirenelor răului", primul care a învins iadul plin de diavoli, pe cei care pot se schimba după plac, când în binefăcători otrăviţi (cf. Iov 1,9-11; 2,4-5), când în îngeri amăgitori de lumină (cf. 2Cor 11,14), a fost Isus. Mântuitorul Isus nu s-a lăsat înşelat de ei, nici în ceea ce priveşte hrana, nici în ceea ce priveşte lauda lumii, nici în ceea ce priveşte stăpânirea peste lume (cf. Mt 4,1-11); iar aceasta pentru că Isus i-a fost mereu fidel Tatălui său ceresc, până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8). El nu a fost interesat nici de ce va mânca sau va îmbrăca (cf. Mt 6,28), nici de a dobândi glorie lumească şi nici de stăpâni peste lume (cf. Mt 4,3-10). Ceea ce l-a interesat şi-l interesează mereu pe Isus este împărăţia cerurilor (cf. Mt 6,33), este tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (cf. Mt 4,4), este împlinirea voinţei Tatălui, este cum să conducă lumea la mântuirea oferită de Dumnezeu (cf. In 4,34). De aceea, sfântul Paul ne spune astăzi: "Precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin dreptatea unuia a venit pentru toţi oamenii îndreptarea care dă viaţă. Precum prin neascultarea unui om au devenit păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia vor deveni drepţi cei mulţi" (Rom 5,18-19).

Satana, după ce în zadar a ispitit capul, Isus, s-a întors să ispitească trupul său, Biserica: "Dragonul stătea înaintea femeii care trebuia să nască pentru a înghiţi copilul când va fi născut", dar nu a putut pentru că copilul a fost luat la cer. Atunci, satana a încercat să răpească pe femeia (Biserica) care l-a născut pe Isus, urmând-o în pustie unde se retrăsese" (cf. Ap 12,3-4). Prin urmare, Biserica, noi, creştinii, suntem Biserica, aceea care mai trăieşte încă în pustie, supusă multor ispitiri şi lupte grele.

Ca şi regele Odiseu, din povestirea lui Homer, şi noi, creştinii, făcuţi regi de Isus, suntem în drum spre casa Tatălui nostru ceresc; şi pe noi, în drumul nostru spre casă, ne ademenesc fiinţele demonice ale iadului, care se prefac în binevoitori îngeri de lumină şi care ne încântă cu lucruri pieritoare; dar ei sunt asemenea unui leu care mugeşte căutând pe cine să înghită (cf. 1Pt 5,8); ei urmăresc să ne despartă de Dumnezeu, păstorul nostru, şi de Biserică, de comunitatea sfinţilor, pentru a ne răpi şi a ne sfâşia veşnic în iad. Ispita satanei este o poartă larg deschisă spre păcat şi spre pierzare. Ispita satanei ne cheamă să dobândim bunuri, cunoaştere, plăcere şi slavă, în afară căilor lui Dumnezeu şi fără Dumnezeu. Este o capcană cumplită, pentru că numai Dumnezeu poate da bucuria, cunoaşterea şi mântuirea adevărată.

Toţi amăgiţii sirenelor iadului, ne arată că nu există fericire, nici pământească şi nici veşnică, în afara ascultării de Dumnezeu şi de legile lui. Legea semănatului nu se abrogă niciodată: "Ceea ce semănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică" (Gal 6,7-8).

Isus Cristos, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, avea deja toate cele propuse lui de diavol, şi încă la modul superlativ: ospăţ veşnic, slavă veşnică, domnie veşnică; numai că el trebuia să le ia în posesie pe o singură cale, cea voită de Dumnezeu, care este calea crucii. Diavolul ştia toate acestea, dar crezând că Isus se va speria de greutatea crucii, va accepta "scurtăturile" de ocolire a crucii şi astfel ne va lăsa pe noi oamenii fără mântuirea şi fericirea veşnică, de unde a căzut iremediabil el.

Şi noi, făcuţi fii adoptivi ai Tatălui, de Isus, prin asumarea şi ispăşirea păcatelor noastre prin moartea sa pe cruce, zic, şi noi avem deja pregătite în cer cele trecătoare şi imperfecte propuse nouă de diavol aici; şi astfel avem la modul superlativ: ospăţ veşnic, slavă veşnică, domnie veşnică. Numai că şi noi, asemenea lui Isus, trebuie să le luăm în posesie, tot pe singura cale voită de Dumnezeu, calea crucii.

Ca şi lui Isus, noul Adam, diavolul spune tuturor oamenilor: "Eu vă dau toate cele pământeşti pe gratis şi fără cruce; însă cu o condiţie, să cădeţi în genunchi şi să vă închinaţi mie" (cf. Mt 4,9). Noi trebuie să învăţăm astăzi de la Isus, dar şi de la sfinţi, să refuzăm tot ce ni se propune în viaţă, fără Dumnezeu şi fără cruce: fie munţi de provizii, fie aplauze universale, fie stăpânirea lumii întregi, căci ele vin de la diavol. Isus zice: "Ce i-ar folosi omului de ar câştiga lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul" (Mt 16,26).

Andrew Neiderman (n. 1940) este un romancier american, a scris o carte numită Avocatul diavolului. După această carte, Taylor Hackford (n. 1944), un regizor american, a realizat în 1977, un film cu acelaşi nume, în care i-a distribuit în rolurile principale pe Alfredo James "Al" Pacino (n. 1940), un actor american de origine italiană (John Milton); în film, un diavol deghizat într-un patron bogat; şi pe Keanu Charles Reeves (n. 1961), actor canadian, (Kevin Lomax); în film, un tânăr şi ambiţios avocat. Într-o scenă din acest film, Al Pacino, în rolul diavolului, îl conduce pe tânărul avocat afară, pe un balcon aflat la înălţime, şi de acolo îi arată oraşul New York în toată splendoarea lui; tot aici, diavolul îi face tânărului avocat o seducătoare ispitire: "Îţi voi pune oraşul la picioare; îţi voi da bani câţi pofteşti; îţi voi da munţi de bunuri; îţi voi procura plăceri după poftă; toate le vei avea ca pe tavă. Pentru toate acestea nu trebuie să faci nimic altceva, decât să îmi slujeşti şi să mi te închini mie". Ceea ce pentru tânărul avocat a părut atunci a fi drumul spre paradis, a fost de fapt drumul spre iad.

Isus s-a lăsat astăzi ispitit de diavol, dar a învins, pentru a ne descoperi ce capcane teribile sunt pentru mântuirea noastră, bunurilor trecătoare şi imperfecte, oferite de diavol, cum ar fi: bogăţiile nedrepte, distracţiile păcătoase, plăcerile nepermise, onoruri dezonorante şi stăpâniri fără Dumnezeu. Prin toate acestea, ne închinăm diavolului şi pierdem bunurile veşnice şi perfecte, pregătite nouă de Dumnezeu.

Nu numai că Isus nu s-a lăsat înşelat de diavol, ba, din contra, el l-a şi biciuit continuu şi dureros pe diavol peste rana nevindecată a neascultării de Dumnezeu, amintindu-i de fiecare dată când deschidea gura de această trebuinţa a ascultării de Dumnezeu, pe care el, satana, a trădat-o şi astfel a ajuns în iad.

Isus a biruit ispitele satanei şi spre învăţătura noastră; căci el, ascultând de Tatăl, a deschis cerul deasupra lui, făcând din pământ un mic paradis, unde îngerii buni s-au arătat pentru a-i sluji (cf. Mt4,11). Biruind şi noi, împreună cu Isus, ispitele diavolului, îl vom biciui şi noi crunt pe diavol şi vom deschide şi noi cerul încă de pe pământ, pentru îngerii care stau gata să ne ajute în timpul de acum, ca mai apoi să-i avem şi de prieteni în veşnicia fericită.

Să presupunem că Isus ar fi intrat în jocul diavolului şi ar fi transformat pietrele în pâini, ar fi sărit de pe templu şi ar fi primit domnia peste lume de la el. Aceasta nu ar fi fost o dovedire a divinităţii lui Isus, ci o subordonare faţă de satana, lucru inadmisibil pentru Isus, ca şi pentru un creştin.

Pe de altă parte, sfântul Augustin (354-430) ne spune: "Nimeni nu se poate cunoaşte pe sine, dacă nu trece prin ispită; nimeni nu poate câştiga o bătălie dacă nu luptă; nimeni nu poate fi încoronat dacă nu biruie".

Dintre armele de biruinţă date nouă de Isus contra satanei, aş aminti, în afară de celor indicate de sfântul Paul (cf. Ef 6,12-17), pe cea a unirii permanente Isus, fără care nimic nu putem face (cf. In15,5); pe cea a rugăciunii statornice pentru a nu cădea în ispită (cf. Mt 26,41); pe cea a postului şi faptelor bune (cf. Mt 6,2-4.16-18); şi nu în ultimul rând smerenia (cf. 1Pt 5,6). Şi aici, aş aminti un fapt.

Anteu, unul dintre giganţii folclorului grecesc, al cărui mamă era Ghea (Pământul), primise favorul de a nu putea fi înfrânt atâta vreme cât stătea cu picioarele pe pământ. Hercule, un viclean, l-a biruit ridicându-l ca să nu mai atingă pământul cu picioarele; în acest fel a reuşit să-l ucidă, sugrumându-l în aer.

Diavolul, ca un alt Hercule, înşelător şi viclean, a încercat să-l facă pe Isus să se ridice de la pământ şi să plutească prin aer, lăsând braţul Tatălui; dar Isus nu s-a lăsat înşelat. Văzând satana că nu a reuşit cu Isus, încearcă şi cu noi. Dar nici noi să nu-l lăsăm să reuşească, fiind mereu smeriţi, ca Isus şi Maria.

Pr. Ioan Lungu