Preot Ioan Lungu: 2013

luni, 30 decembrie 2013

Reflecţie la solemnitatea Epifaniei Domnului – 2014

Astăzi slava mântuirii Domnului, a răsărit asupra întregii lumi (cf. Is 60,1).

Dacă vom privi cu atenţie în sfânta Scriptură, vom vedea că atunci când Dumnezeu l-a chemat şi l-a ales pe Abraham ca să-i slujească numai lui, el a anunţat că aşa va chema şi îi va alege pe toţi oamenii ca să-i slujească numai lui. (cf. Gen 12,1-2). Când Dumnezeu a chemat pe poporul lui Israel, ca să-i aparţină numai lui, el a anunţat că tot astfel va chema şi va alege toate popoarele pentru a-i aparţine numai lui (cf. Is 60,1). Când Dumnezeu, a făcut din Maria, prima lui locuinţă neprihănită şi plină de har (cf. Lc 1,28), el a arătat ca tot aşa va face, prin Botez, cu toţi oamenii care îl vor primi (cf. Fap 22,16). Când Dumnezeu l-a chemat pe Moise ca să fie al profet al său (Dt 18,15), el a promis că el va face din toţi membrii noului său popor ales, profeţi ai săi. (cf. Num 11,29).

Isus, s-a născut la Betleem, pentru a împlini promisiunea de răscumpărare, mai întâi pentru Israel, şi apoi pe păgâni; căci, iudei şi păgâni, toţi sunt copiii săi, toţii au căzut sub stăpânirea diavolului, toţi locuiau într-un întuneric de nedescris, toţi au fost infestaţi de cele mai cumplite boli şi, toţi din momentul păcatului trăgeau de moarte veşnică.

Dacă l-a Crăciun, Isus a împlinit profeţiile şi a descoperit mântuirea pentru membrii poporului ales, astăzi, de sărbătoarea Epifaniei, Isus a împlinit profeţiile de mântuire şi pentru popoarele păgâne, popoare din rândul cărora facem parte şi noi.

Căci, astăzi, împreună cu Abraham, este chemat să primească binecuvântarea orice om care crede, fie evreu fie păgân. Astăzi, alături de poporul ales, prin Naşterea lui Isus, sunt chemate la mântuire şi toate celelalte popoare ale pământului. Astăzi, alături de Maica Domnului, fiecare om al planetei, este chemat de primească, prin Isus, iertarea păcatului. Astăzi, alături de Moise, fiecare credincios este chemat să devină un profet al Domnului.

Ba, mai mult, Isus, s-a născut la Betleem, pentru a răscumpăra şi toate celelalte elemente ale naturii: animale şi plante, pământul şi universul întreg, pentru că toate au fost contaminate prin primul păcat (cf. Rom 8,19-23). De aceea, lângă ieslea lui Isus, am văzut că au stat evrei şi păgâni, oameni şi animale, elemente terestre şi elemente cosmice, pentru că toate acestea aşteptau mântuirea, şi pentru că toate acestea au avut de suferit în urma păcatului; dar iată că acum li s-a vestit şi lor bucuria începutului mântuirii.

Magii păgâni, care au venit astăzi din depărtări, ca să se închine lui Cristos şi să primească de la el mântuirea, sunt numiţi şi „înţelepţi”. Da, înţelept este tot omul care lasă întunericul şi depărtarea în care l-a aruncat păcatul, şi vine la lumina lui Cristos (cf. Fap 2,39); înţelept este tot omul care lasă bogăţiile pământeşti pentru bogăţiile veşnice ale lui Cristos (cf. Mt 2,11); înţelept este tot omul, care posedând ştiinţa lumii acesteia, ştie a se pleca în faţa lui Cristos, înţelepciunea Tatălui (cf. 1Cor 1,24).

Şi, după cum am văzut în prima lectură de astăzi, păgânii au venit de departe, în gloate şi cu bucurie la Cristos. Neamurile au umblat în lumina sa, şi împăraţi, în strălucirea razelor sale (cf. Is 60,1-4).

Iar, sfântul Paul, un evreu convins, ne spune în cea de-a doua lectură de astăzi: „Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos Isus, prin Evanghelie” (Ef 3,6).

Cu toate că Magii care au venit la Cristos, ca început al mântuirii neamurilor, deşi erau „înţelepţi”, în drumul lor, au făcut nişte greşeli, pe care noi nu ar mai trebui să le facem noi, care în aceste timpuri, venim la să primim mântuirea lui.

Au pornit din Babilon după o stea; dar, de la o vreme, nu s-au mai uitat în sus, şi nu au mai urmărit steaua. Poporul evreu, se afla foarte aproape de Canaan, ţara promisă lor de Dumnezeu. După două bătălii pe care le câştigă cu ajutorul lui Dumnezeu, ajung la graniţa cu Madianul. Aici, Balac, împăratul madianit, se sperie de faima evreilor şi îl cheamă pe Balaam, un ghicitor din Moab, să blesteme poporul. Profetul Balaam, deşi păgân, nu-l blestemă pe Israel, ci îl binecuvântează, făcând o profeţia despre Mesia care va ieşi din el: „O stea răsare din Iacob” (Num 24,17). La un interval de 1500 de ani de la rostirea acestei profeţii, nişte magi vin dinspre răsărit, din ţara lui Balaam. Când magii au ajuns la Ierusalim, întrebarea lor a fost: “Unde este împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă i-am văzut steaua în răsărit şi am venit să ne închinăm lui” (cf. Mt 2,2).

Sfântul Ioan Gură de Aur (347 - 407), în comentariul său la evanghelia după sfântul Matei, vorbind despre steaua profeţită de profetul păgân Balaam, spune că: n-a fost nici stea, ci o putere nevăzută, un înger care a luat chip de stea: „El ce face pe îngerii săi duhuri şi pe slujitorii săi pară de foc“ (Ps 103,4); căci acea stea mergea invers mersului stelelor; se vedea mai bine ziua ca noaptea; apăra şi dispărea; şi asemenea stâlpului de nor din pustie, mergea şi stătea, după mersul magilor (cf. Ex 13,21-22; Mt 2,9); apoi s-a coborât deasupra locului unde era Pruncul.

La un moment dat, Magii, înşelaţi de cele unde au ajuns, nu s-au mai uitat după stea şi s-au uitat numai la spusele lui Irod, ale cărturarilor, ale fariseilor şi ale poporului. Au riscat prea mult, căci puteau fi derutaţi şi chiar omorâţi de oamenii lui Irod. Numai după ce au părăsit, pe ucigaşul Irod, pe înşelătorii cărturari şi farisei, şi pe poporul care slujea la doi stăpâni, numai după aceea au văzut iar steaua.

Aşa se întâmplă şi cu noi creştinii de multe ori. Mergem cât mergem conduşi de steaua lui Cristos, apoi dintr-o dată virăm spre „Irodul sufletelor”, rămânând fără călăuzire. Numai când vom ieşi de la Irod, şi vom privi din nou cerul, vom vedea steaua fericirii noastre.

Au crezut prea devreme că au ajuns la destinaţie. Au ajuns la Ierusalim, uitând de stea; dar până la Betleem era încă departe, mai era de mers. Erau cât pe ce să piardă totul. Foarte multe nave maritime au eşuat la intrarea în porturi, pentru că se credeau deja ajunse la ţărmuri. Petru şi ceilalţi apostoli au căzut după trei ani de ucenicie. Despre un călugăr, se spune că satana la biruit, după 40 de ani de pustnicie şi aproape de moarte, pentru că s-a crezut deja desăvârşit, şi n-a mai luptat ca în prima zi. Multe războaie s-au pierdut pentru că s-a avut pre devreme sentimentul victoriei. Şi noi trebuie să luptăm până în ultima clipă a vieţii, „căci numai cine va rămânea statornic până la sfârşit, numai acela va birui” (cf. Mt 10,22).

S-au aşteptat ca mulţimea să-i încurajeze; dar nu, mulţimea i-au tulburat. Când îl cauţi pe Dumnezeu, nu trebuie să aştepţi ca lumea să te susţină şi să te încurajeze. Sfânta Carte, ne spune că, un levit călătorea spre casa Domnului din Ierusalim. Pe drum, s-a oprit la Betleem, ca să-şi ia nevasta pe care o lăsase un timp la părinţii ei. Acolo a întârziat vreo 5 zile. S-a pornit spre Ierusalim, dar i-a prins întunericul pe drum, şi au intrat la Rama să înnopteze. Omenii de acolo, nişte desfrânaţi, au venit noaptea şi i-au ucis soţia. (cf. Jud 19,1-30). Oamenii nu l-au ajutat să meargă spre casa Domnului, dar l-au reţinut, până ce a pierdut ceea ce avea mai scump. Şi pe noi, care suntem în drum spre casa Domnului, dacă nu vom fi atenţi, lumea ne va întârzia convertirea , până ce ne va trece timpul harului, vor veni duşmanii, şi ne vor lua ceea ce aven mai scump, sufletul. În viaţă, vom întâlni „stele” care nu ne vor conduce la Isus.

Au cerut sfaturi spirituale de la oameni lumeşti, de la Irod. Johann Wolfgang Goethe (1749-1832), poet german, ilustru gânditor şi om de ştiinţă, una dintre cele mai de seamă personalităţi ale culturii universale, a scris opera „Faust”. Acest, Faust, a fost un om care cerut sfat de fericire, de la cel mai mare neferit, satana, şi a avut o viaţă de coşmar. Numai mila lui Dumnezeu, l-a salvat. La fel, magii, au mers să ceară sfat despre noul rege, de la Irod, care şi-a măcelărit familia de teamă să nu-i fure tronul. Şi pe ei, tot numai Dumnezeu, i-a salvat. Dar, greşeala lor n-a rămas fără urmări, căci Irod a ucis pruncii nevinovaţi. (cf. Mt 2,16). Totdeauna, greşelile noastre, produc suferinţă şi altora. Astăzi trebuie să învăţăm că, fericirea vine numai de la Dumnezeu, şi niciodată de la lumea care trăieşte în păcat.

Magii, după ce au făcut diferenţa dintre cei doi împăraţi, Mesia şi Irod, Mesia care era blând şi Irod care era crud, au ajuns în genunchi la picioarele lui Isus, şi nu au mai mers pe la Irod, deşi acesta i-a chemat înapoi.

Magi, au recunoscut în Isus, pe cel de trei ori sfânt şi consacrat cu puterile de preot, profet, rege. De aceea, i-au oferit daruri: aur,tămâie şi smirnă, prin care au recunoscut în el pe Mesia lui Dumnezeu. Ba, mai mult, ei au umblat toată viaţa pe un alt drum, pe drumul iubirii şi predicării lui Isus.

Chemarea sărbătorii de astăzi este: Ascultă de Dumnezeu; lasă toţi Irozii în urmă; nu merge pe la ei pentru că îţi fură bucuriile; vino la Isus care îţi dă o viaţă nouă, un viitor fericit şi o mântuire veşnică. Dacă eşti în îndoială, între Cristos şi păcat, alege-l pe Cristos, şi vei găsi înţelepciunea şi fericirea vieţii (Prov 9,10; 29,25).

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica II după Crăciun - 2014

„Harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos” (In 1,17)

Tihamer Toth (1889-1939), episcop romano-catolic maghiar, scriitor religios şi profesor universitar, spunea: „Crăciunul a avut un răsunet imens şi unic în decursul istoriei, căci la Crăciun a început împlinirea promisiunii mântuirii oamenilor; căci de la Crăciun se trăieşte o viaţă nouă; căci de la Crăciun s-a început a trăi pentru cer; căci de la Crăciun a luat naştere o nouă civilizaţie; căci de la Crăciun a început numărătoarea anilor mântuirii”.

Pentru că sărbătoarea Crăciunului este atât de importantă pentru noi, Biserica ne cheamă iarăşi în această duminică, să-i aprofundăm darurile şi binecuvântările. Iar, cunoscând mai bine dragostea lui Dumnezeu, revărsată asupra noastră prin întruparea Cristos, să ajungem să primim mântuirea lui.

Pentru a înţelege mai bine ceea ce s-a întâmplat cu noi, la Crăciun, am să apelez la un exemplu din sfânta Scriptură, din cartea lui Ezechiel: Aici, ni se vorbeşte despre o sclavă bătută de stăpânii ei până aproape de moarte, şi aruncată plină de sânge pe o movilă de gunoi. Regele acelui ţinut, trecând pe acolo, văzând sclava plină de sânge şi gata de moarte, şi-a făcut milă de ea şi a luat-o acasă la el. A spălat-o de sânge, a tratat-o şi a vindecat-o. A înfiat-o, a îmbrăcat-o frumos, ba chiar a luat-o de nevastă. Dar ea, s-a îndoit de iubirea lui, şi i-a fost necredincioasă. Dar, a căutat-o iar, a iertat-o şi a primit-o înapoi ca regină (cf. Ez 16,1-63).

Această sclavă lovită, plină de sânge, şi gata de moarte, este imaginea omenirii sclavă la diavol, de care Dumnezeu s-a îndurat, trimiţând pe Fiul său, să o ridice, s-o trateze, să o vindece, să o îmbrace, să o înfieze, să o ia de nevastă, şi să o facă moştenitoare a împărăţiei sale veşnice. Şi totuşi, mulţi oameni se mai îndoiesc încă de iubirea sa, şi îl părăsesc.

Tuturor oamenilor care se îndoiesc încă de iubirea sa, Dumnezeu, le v-a mai da o dovadă suplimentară de iubire, o dovadă ne mai întâlnită nicăieri în univers, îl va da pe unicul său Fiu, ca să sufere şi să moară, pentru ca ei să fie vindecaţi şi salvaţi.

Un preot care se ocupa cu îngrijirea „copiilor străzii”, povesteşte ce i s-a întâmplat în timpul unor sărbători de Crăciun. Unul dintre cei mai buni copii, unul dintre cei în care îşi pusese mari speranţe, a fugit din centrul de primire şi de îngrijire. Deşi, era iubit şi îngrijit foarte mult, acest copil s-a îndoit de dragostea şi îngrijirea preotului, şi a fugit din centrul de primire, îngrijire şi ocrotire. Preotul, neînţelegând motivul plecării lui, s-a dus să-l caute; el şi-a început căutările, începând cu lumea mizeră de unde îl luase. Şi chiar acolo a dat de dânsul. Când l-a găsit, l-a întrebat de ce a plecat. Copilul, i-a răspuns: „Am voit să ştiu sigur dacă mă iubeşti; şi dacă mă iubeşti cu adevărat, vei veni să mă cauţi!.

Dumnezeu, ne-a arătat nouă tuturor că ne iubeşte mult, trimiţându-l pe unicul său Fiu, să ne caute, şi apoi să se jertfească pentru mântuirea noastră. Aceasta este Crăciunul: „Fiul Omului, s-a făcut om ca şi noi, şi a venit să ne caute pe noi care eram pierduţi din cauza păcatelor noastre” (cf. Lc 19,10). Sau, parafrazându-l pe papa Ioan XIII, care vizitând închisoarea: „Regina Coeli” din Roma, recunoaştem şi noi că: „Deoarece noi nu am putut merge la Dumnezeu, a venit Isus la noi să ne caute”. Şi ca să nu ne mai îndoim niciodată de iubirea lui, peste puţin timp, pe acest Fiu al său, pe care acum la Crăciun l-a trimis să se nască pentru noi şi să ne caute, îl va da la moarte pentru noi.

Sfânta Elisabeta, uimită de vizita Mariei, se întreabă: „De unde mie fericirea aceasta ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Lc 1,43). Această întrebare plină de uimire, trebuie să şi-o pună şi fiecare om de sărbătoarea Crăciunului: Cine sunt eu pentru ca, Isus, să vină şi să caute un pierdut ca mine? Cine sunt eu, că Isus a luat firea mea? Cine sunt eu că Isus s-a făcut fratele meu? Cine sunt eu că Isus mă iubeşte pe mine un păcătos? Cine sunt eu că Isus a venit să sufere şi să moară pentru mine? Cine sunt eu că Isus vrea să trăiască în mine prin Cuvânt şi Euharistie? Cine sunt eu că Isus vrea să mă facă fiul lui şi moştenitorul împărăţiei lui Dumnezeu? Cine sunt eu că Isus vrea să fiu veşnic cu el în paradis?

Toate aceste întrebări, îşi află răspunsul în cuvintele sfântul apostol Ioan: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Căci, Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,16-17). Şi iarăşi, acest Dumnezeu, care ne caută, iar şi iar, prin Isus Cristos „este acelaşi ieri şi astăzi şi întotdeauna” (Evr 13,8).

Când, după păcat, Dumnezeu, s-a coborât în Eden ca să-i caute pe Adam şi Eva ca să le vorbească, aceştia s-au ascuns. Noi, să nu facem niciodată ca ei, căci atunci când Dumnezeu ne caută, o face pentru că ne vrea numai binele şi mântuirea.

După mii de ani de suferinţă, Adam şi Eva, şi-au dat seama că au greşit, păcătuind şi apoi ascunzându-se de Dumnezeu, căci la naşterea lui Isus, au venit ca să-l caute. Un poet, redă astfel scena venirii lui Adam şi Eva la Isus care s-a născut: Dintr-o dată, intră în staul, un bărbat istovit, şi o femeie bătrână, îmbrăcată în negru, nepieptănată, adânc întristată, care merge direct la Prunc. Preasfânta Fecioară tremură de teamă. Femeia poartă ceva ascuns în mâini. Ajungând la iesle îngenunchează, se apleacă adânc, şi aşează în mâinile Pruncului ceea ce ascundea în mâinile sale. Se ridică şi se întoarce ca să plece. Când Maria îi vede pe cei doi, din faţă, aceştia arătau acum ca doi prinţi: frumoşi, zvelţi, în putere, şi radiind de bucurie. Preasfânta Fecioară priveşte la mâinile lui Isus. Printre degeţelele sale de copil, vede un măr muşcat. Misterioasele persoane, nu erau altcineva decât Adam şi Eva.

Aşa să facem şi noi de acum înainte, să venim la Cristos cu păcatele noastre, să i le oferim ca singurul lucru pe care îl avem după cădere, şi atunci el ne va lua bătrâneţe păcatului şi ne va da tinereţea veşnic fericită în lăcaşul său. Practic, Isus, pentru asta a şi venit, pentru a ne lua păcatele şi a ne curăţi de ele. El a cerut păcatele: de la Maria Magdalena, de la Levi, de la Zaheu, de la Paul, de la Ieronim, de la Augustin, de la Margaretei de Cortona, de la Francisc din Assisi, şi de la tot păcătoşii care vor să ajungă în cer. Isus, va cere oamenilor păcatele până la sfârşitul lumii, oricât de multe şi mari ar fi ele: „Dacă ne mărturisim păcatele, el este fidel şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nedreptate” (1In 1,9); iar făgăduinţa aceasta este pentru noi şi pentru cei care vor veni după noi, oricât de mare ar fi numărul lor (cf. Fap 2,39).

Dacă vom analiza „Prologul” sfântului Ioan, de unde am citit astăzi, vom găsi în el câteva învăţături:

Isus, are putere mare, pentru că el este Dumnezeu. Isus, e totul pentru noi. Sfântul Ambroziu (339-397), spune: „Dacă doreşti să-ţi vindeci rănile, el este medicul. Dacă eşti ars de febră, el este izvorul clare îţi potoleşte setea. Dacă eşti apăsat de vinovăţie, el este iertarea. Dacă ai nevoie de ajutor, el este tăria ta. Dacă te temi de moarte, el este viaţă. Dacă doreşti cerul, el este calea. Dacă fugi de întuneric, el este lumina. Dacă eşti înfometat, el este hrană”. (cf. De virginitate). De aceea, şi psalmistul ne spune: „Gustaţi, aşadar, şi vedeţi cât de bun este Domnul; fericit este omul care se încrede în el” (cf. Ps 34,8). Iar sfântul Irineu din Lyon (130-202), spune şi el: „Cristos, aducându-se pe sine însuşi în lume, a adus toată noutatea pe care o vedem astăzi”.

Isus este Mântuitorul mult dorit, vestit de Dumnezeu prin profeţi, este singurul de care nimeni nu trebuie să ne despartă vreodată. Noi toţi, trebuie să spunem astăzi, cu sfântul Paul: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Totuşi, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul nostru” (Rom 8,35-39).

Isus desăvârşeşte lucrarea lui Dumnezeu de la creaţie, prin sângele său. Odată, un misionar, a fost oprit de un tâlhar la drumul mare, care l-a jefuit de toţi l banii. În timp ce tâlharul se depărta cu banii lui, misionarul, l-a l strigat şi i-a spus: "Poate va veni vremea că vei regreta că ţi-ai ales o astfel de viaţă. Atunci, adu-ţi aminte că „sângele lui Isus ne curăţă de orice păcat" (cf. 1In 1,7). După mulţi ani, pe când misionarul se pregătea să intre într-o biserică, un străin s-a apropiat de el şi l-a întrebat dacă îşi mai aduce aminte că odată a fost jefuit la drumul mare. Când, misionarul, i-a spus că da, străinul i-a zis: "Eu am fost tâlharul acela. Cuvântul biblic, pe care mi l-aţi spus, a făcut o schimbarea totală în viaţa mea. Am mers la Isus cu păcatele mele, şi el a schimbat viaţa mea”. Mergi, şi fă şi tu la fel!

Ioan Botezătorul, a mărturisit despre Isus, încât mulţi credeau că el este Isus. Un alt misionar, în zilele apropiate Crăciunului, a ajuns la un trib primitiv dintr-o insulă îndepărtată din Oceania. A fost primit cu semnele celei mai mari veneraţii. Când a plecat de acolo, oamenii l-au încărcat de daruri, pentru că au văzut în el un alt Cristos, plin de dragoste şi de bunătate. Să fii confundat cu Isus, cred că ne-ar plăcea şi multora dintre noi. Si totuşi, dacă ne gândim bine, asta o cere şi Isus de Crăciun, să devenim alţi Isus în lumea de astăzi, vestindu-l şi trăind aşa cu a trăit ei (cf. 1In 2,6).

În timpul bolii dinaintea morţii sale, sfântul papă, Ioan al II (1920-2005), a fost vizitat de către o personalitate. Această personalitate, la plecare, i-a spus cardinalului, care l-a însoţit: “Am văzut în chipul Papei Ioan Paul II, chipul Isus suferind”!

Eşti tu creştinule, un alt Isus, aşa cum deja te numeşte Biserica, şi cum isus însuşi vrea ca tu să fii? Sfântul Leon cel Mare (c. 400-461), papa, spune: „Recunoaşte-ţi, creştinule, demnitatea ta şi, pentru că eşti făcut părtaş la natura divină, să nu degenerezi printr-o conduită nedemnă, întorcându-te la nemernicia de mai înainte. Aminteşte-ţi cărui cap îi aparţii şi al cărui trup eşti membru. Aminteşte-ţi că ai fost smuls din puterea întunericului, ca să fii transferat în lumina şi împărăţia lui Dumnezeu” (cf. Predica 1 la Naşterea Domnului, 1-3: PL 54, 190-193).

Să înlăturăm păcatul din viaţa noastră, şi Isus va face şi din noi, „un alt Isus” şi „un alt fiu al lui Dumnezeu”, căci el tocmai pentru asta a venit, ca el să ia chip în toţi oamenii.

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la sărbătoarea Numelui lui Isus – 2014

“Mireasmă revărsată este Numele tău, de aceea te iubesc” (Ct 1,3)

Astăzi este ziua de 3 ianuarie. Astăzi este ziua de triumf a Numelui lui Isus asupra tuturor forţelor răului. Astăzi, Biserica, celebrează sărbătoarea tăierii împrejur, după Lege (cf. Gen 17,12-12), şi impunerea numelui “Isus”, Pruncului divin născut la Betleem, nume hotărât de Tatăl din veşnicie (Mt 1,20-21), nume care înseamnă “Dumnezeu mântuieşte”.

O istorioară creştină, spune că odată un om a avut un vis. Se făcea că a murit şi, că stătea împreună cu mulţi alţii la rând în faţa tronului de judecată a lui Dumnezeu. Iar când i-ar fi venit rândul să ajungă în faţa Domnului, trebuia să spună doar trei cuvinte: „Isus, te iubesc!” Deşi, repeta aceste cuvinte cu fiecare om care le rostea în faţa tronului de judecată, când a ajuns mai aproape de tronul divin, a observat că mulţi oameni nu puteau să rostească aceste cuvinte mântuitoare, fie că se bâlbâiau, fie chiar amuţeau. Când a ajuns şi el în faţa tronului de judecată, şi când a încercat să spună acele fericite cuvinte mântuitoare, i s-a pus un nod în gât, şi i s-a blocat glasul. A încercat disperat să ţipe şi… s-a trezit. Dacă în viaţă nu am rostit des numele lui Isus, dacă nu l-am repetat pentru noi şi pentru alţii, l-a judecată nu-l vom putea rosti.

Pentru ca în momentul judecăţii să putem rosti uşor şi cu siguranţă, numele mântuitor al lui Isus, Biserica, prin sfinţii ei, a instituit sărbătoarea sfântului Nume a lui Isus; sărbătoare care din timpul pontificatului sfântului papă, Ioan Paul II (1920-2005), se celebrează în ziua de 3 ianuarie.

Numele mântuitor al lui Isus, este redat în Biblie prin intermediul a altor 256 de nume. Numele "Isus" este pomenit de 565 ori în evanghelii; de 354 ori în Faptele Apostolilor şi în epistole; de 251 ori în evanghelia după Ioan.

Numele lui Isus a fost invocat şi venerat în Biserică chiar din timpurile apostolice. În Numele lui Isus, creştinii se adunau pentru rugăciune, pentru Euharistie, şi pentru viaţa în comun (cf. Mt 18,20; Fap 2,42-46). În Faptele Apostolilor găsim de mai multe ori pe buzele apostolilor formula: "în numele lui Isus", prin puterea căruia vindecau bolnavii (cf. Fap 3,6; 4,10). Aceeaşi expresie o găsim şi la sfântul Paul, prin care poporul creştin era chemat în închinare: "în numele lui Isus să se plece tot genunchiul" (Fil 2,10). Şi tot Paul, felicită pe toţi cei care cheamă Numele lui Isus, pentru că prin el primesc harul, pacea, şi mântuirea (cf. 1Cor 1,2).

O frumoasă legendă rusească, ne spune că, în momentul înălţării la Cer a lui Isus, ucenicii au început să plângă şi se tânguiască: “Pentru ce ne părăseşti Isuse? Cine ne va mai da hrană, îmbrăcăminte, protecţie şi mângâiere”? Mişcat Domnul le-a spus: „Iată am să vă las un munte de aur, ca să aveţi din ce trăi”. Atunci, Ioan Apostol, i-a zis: „Doamne, ce să facem noi cu un munte de aur, căci hoţii îl vor fura. Mai degrabă lasă-ne puterea Numelui tău, pentru ca el să ne fie, hrană, îmbrăcăminte, putere, apărare şi mângâiere”. Atunci, mişcat, Isus, le-a spus: „Iată vă las puterea Numelui meu, cu care veţi putea înmulţi pâinile, veţi putea celebra Tainele, veţi putea alunga diavolii, veţi putea vindeca bolile, veţi putea neutraliza orice venin, veţi putea învia morţii trupeşti şi sufleteşti, veţi putea mângâia orice om, şi veţi putea mântui orice suflet (cf. Mc 16,16-19).

Nimic din lumea aceasta nu-i mai frumos şi mai dulce, ca numele lui Isus; căci Numele lui Isus este împletit în rugăciunile, cântările, şi laudele noastre; este împletit cu viaţa şi speranţele noastre. Nimic nu este mai plin de farmec şi de putere ca Numele lui Isus. Biblia ne spune, că numele lui Isus este atât de plin de farmec că este pus ca o pecete pe orice inimă (cf. Ct 8,6); că Numele lui Isus, este atât de puternic că: diavolii fug dinaintea lui, că morţii învie (cf. Mc 9,38; 16, 17), că bolnavii se vindecă (cf. Fap 3,6); că obţine iartarea păcatelor; că este izvor de mântuire şi viaţă veşnică (cf. Fap 4,12; 1In 2,12; 1Cor 6,11; In 3,18; 1In 5,13).

Creştinii cei buni, au cinstit chiar de la început numele lui Cristos, pe care îl pronunţau foarte des, în greutăţile şi necazurile vieţii, în lupta că satana şi cu oamenii răi, când le mergea bine şi când le mergea rău, în viaţă şi la moarte. Ba, mai mult, el îi scriau pe porţile, uşile şi pereţii caselor lor, dar mai ales în inima lor.

În timpul unei bătălii, din războiul de independenţă, din SUA ((1775-1783), un soldat, pe nume Carol, a fost rănit grav. Era din familie bună şi singurul copil al unei mame văduve. El avea un prieten, pe nume Iacob, care i-a fost alături şi în zilele bune şi în zilele grele. Acesta era orfan şi nu avea pe nimeni. Carol, simţindu-şi sfârşitul aproape, i-a scris o scrisoare mamei sale, în care i-a povestit cum a primit o rană mortală într-o luptă, şi cum prietenul său Iacob, i-a fost mereu alături. Dar, în această scrisoare, el a rugat-o pe mama, să-l primească pe Iacob ca fiu, în numele lui. Şi, aşa a fost, mama l-a primit pe Iacob ca fiu, în numele lui.

Am relatat acest caz real, pentru a ilustra unul şi mai real. Isus, pe cruce, l-a rugat pe tatăl ceresc, să ne primească în cre pe noi păcătoşii, să ne primească în numele lui. De aceea sfinţii, Petru şi Ioan, predică în Sinedriu, şi spun, că tuturor oamenilor pierduţi, le-a fost dat un nume în care să fie primiţi de Tatăl şi mântuiţi, iar acest nume este, Isus (cf. Fap 4,12). Am primit noi acest nume? Iubim noi acest nume? Slujim noi acest nume? Dacă, da, ferice de noi, căci în acest nume vom fi primiţi şi mântuiţi de către Tatăl ceresc. Dacă, nu, vai de noi, căci suntem pierduţi.

Dar din păcate, Numele lui Isus, aşa cum a profeţit bătrânul Simeon, stârneşte împotrivire şi provoacă cădere pentru mulţi, ceea ce pentru Isus, şi pentru credincioşi lui, este ca o sabie împlântată în inimă (cf. Lc 2,34-35). Să ne ferim cât putem de a ajunge oameni, care răstignim din nou pe Isus (cf. Evr 6,6).

Daniel Rozini, un pedagog creştin contemporan, în cartea sa “Dialog în empireu”, ne spune că Isus Cristos, a intrat în lumea păcătoșilor, în încercarea de a o salva. A porinit pe prima stradă şi a ajununs la “casa omului mândru”. Bătu la uşă şi zise: Sunt Isus şi am venit din partea Tatălui meu ceresc, ca să-ţi aduc iertarea şi graţierea, dacă le accepţi. Eu n-am păcate, eu fac zilnic fapte bune, aşa că n-am nevoie de iertarea lui. A mers mai departe şi a ajuns la “casa omului ateu”. A bătut şi aici la uşă, şi a spus că este Isus, care a venit să-i aducă vestea cea bună că este iertat de orice vină, dacă îl primeşte. Isuse, îi răspunse ateul, ştii că eu nu cred în existenţa ta, aşa că pleacă. A bătut la altă poartă, pe care scria: “casa omului de afaceri”. A bătut la uşă, şi s-a recomandat că este Cristos, şi că are o afacere bună pentru el, iertarea păcătelor, dacă îl primeşte pe el. Asta nu este o afacere serioasă, aşa că pleacă, i-a răspuns afaceristul. A plecat mai departe, şi a bătul la uşa “omului sărac”. Am venit să-ţi aduc iertarea păcatelor tale. Dacă nu ai ceva de mâncare şi îmbrăcat, te rog pleacă. Isus a plecat mai departe şi a ajuns la “casa omului religios”. Sunt, Isus, şi am venit să-ţi aduc vestea iertării, dacă îmi deschizi uşa inimii. Uitându-se pe vizor, religiosul i-a spus: “Nu eşti Isus, căci nu semeni cu cel din tabloul meu, rămas de la părinţi”, aşa că du-te. Şi mergând mai departe, a ajuns la casa pe care scria: “cel mai mare păcătos”. Sunt Isus, dacă mă primeşti, îţi aduc vestea cea bună că ai fost iertat şi graţiat, căci am plătit datoria în locul tău. Atunci păcătosul izbucni în plâns, îl îmbrățișă pe Isus și îl invită în casa lui. Deodată toată casa care era învăluită în întuneric și mizerie, deveni luminoasă, curată și strălucitoare. Faţa păcătosului se lumină și, urmele de păcat care îi mutilaseră chipul, dispărură. O cântare de mărire se auzi din casa şi inima păcătosului; el primii iertarea și un nume nou dat de însuși împăratul veșniciei prin intermediul lui Isus Cristos; iar acest nume nou era: “Păcătos iertat şi mântuit”.

Omule, care locuiești în lumea de păcate, Isus Cristos bate astăzi și la ușa inimii tale (cf. Ap 3,20; vezi şi cântarea: “Isuse, veşnic călător”) .Tu ce alegi, să-i deschizi ușa şi să primești iertarea, sau, să-l laşi afară, şi să plece trist?

Biserica şi orice creştin bun, îi spun astăzi lui Cristos, împreună cu mireasa din cartea Cântarea cântărilor: “Mireasmă revărsată este Numele tău, de aceea te iubesc” (Ct 1,3).

Isus a spus: “Orice veţi cere în Numele meu de la Tatăl, vă va da” (In 16,23). Şi tot ce vom face în Numele lui, chiar de vom oferi şi numai un pahar cu apă, nu v-a rămâne nerăsplătit (cf. Mc 9,40). De aceea, sfântul Paul ne îndeamnă: “Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus şi mulţumiţi, prin el, lui Dumnezeu Tatăl” (Col 3,17).

Aşa stând lucrurile cu puterea Numelui lui Isus, creştinii cei buni, au cinstit mereu Numele lui Isus: în greutăţile şi necazurile vieţii, în lupta că satana şi cu oamenii răi, când le mergea bine şi când le mergea rău, în viaţă şi la moarte; ei îl pronunţau foarte des, îl scriau pe bucăţi de hârtie spre a-l purta cu ei, îl scriau pe case, îl scriau pe uşi, îl scriau pe pereţii caselor, îl scriau pe mâini, îl scriau în dreptul inimii, îl scriau pe frunte spre aducere aminte; dar mai ales îl scriau în inimile lor (cf. Dt 6,4-9).

Numele lui Isus, aşa cum am arătat mai sus, a fost onorat şi cinstit în Biserică din cele mai vechi timpuri. Dar numai din secolul al XIV-lea, el a început să aibă cult liturgic. Marele predicator şi propagator al evlaviei către Numelui lui Isus, a fost franciscanul, sfântul Bernardino de Siena (1380-1444), care a fost susţinut în demersurile sale, de către preoţii: Alberto Sarteano (1385-1450), Iacob de Marche (1393-1476) şi Bernardino de Feltre ( 1439-1494). În 1530 , Papa Clement VII (1478-1534) a autorizat Ordinul Franciscan să recite Oficiul Numele sfânt al lui Isus şi să-i celebreze sărbătoarea în diferite locaţii; apoi sărbătoarea a fost extins la întreaga Biserică de către Papa Inocenţiu XIII (1655-1724), în 1721: Papa Ioan Paul II (1920-2005), a încurajat această evlavie, iar la ultima reformă a calendarului, i-a stabilit ziua de sărbătoare, la 3 ianuarie.

Sfântul Bernard de Clairvaux (1091-1153), ne spune că Numele lui Isus: „luminează mintea, întăreşte voinţa, slăbeşte imboldurile rele ale firii, uşurează necazurile, purifică dorinţele”.

Iată câteva dintre minunile Preasfântului Nume al lui Isus, în vieţile celor care l-au iubit şi l-au rostit:

Sfântul Paul a reuşit să vină la credinţa lui Isus, să depăşească nenumărate primejdii trupeşti şi sufleteşti, şi să câştige lumea păgână de pe timpul lui pentru Dumnezeu, invocând Numele lui Isus, şi recomandând tuturor: "Orice veţi face cu cuvântul sau cu fapte, toate să le faceţi în numele Domnului Isus."(Col 3, 17) .

Fericitul Contardo Ferrini (1859-1902), un profesor laic italian, când obosit de studiu, nu reuşea să pătrundă un adevăr mai greu, scria pe marginea cărţii pe care o studia Numele lui Isus, şi dintr-o dată se simţea întărit şi ajutat.

Sfânta Ioana de Arc (1412-1431), o eroină franceză, şi-a condus poporul la victorie contra englezilor, scriind pe steagurile de luptă, Numele lui Isus; aşa cum odinioară, Constantin cel Mare (272-337), a pus crucea pe steagurile de luptă, contra lui Marcus Aurelius Valerius Maxentius (278-312), şi a biruit.

Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), un tânăr care cinstind şi repetând des Numele lui Isus, a reuşit să lase chipul acestei lumi trecătoare şi să se îmbrace cu chipul lui Cristos cel sărac, ascultător, cast şi jertfelnic. Francisc, ori de câte ori rostea numele lui Isus, îşi lingea buzele, spunând că Numele lui Isus, i-a lăsat dulceaţă pe buze şi în inimă.

Sfântul Bernardin de Siena (1380-1444), a reuşit un bun apostolat ca preot, ţinând la predică, într-o mână Biblia şi în cealaltă o tăbliţă pe care scrisese numele lui Isus, înconjurat raze; razele fiind simbolul harurilor pe care le revarsă acest nume. Mergând acasă de la biserică, creştinii scriau Numele lui Isus în inimi; apoi, pe garduri, pe porţi, pe uşile şi pe pereţii caselor; şi astfel se simţeau protejaţi (cf. Dt 6,4-9).

Fericita Cunegunda (+ 1292), soţia lui Boleslau V, regele Poloniei, prin invocarea deasă a Numelui lui Isus, a reuşit să trăiască în perfectă continenţă cu soţul ei, Boleslau; şi a mai reuşit să stingă incendii şi la propriu şi la figurat. Cunegunda, ori de câte ori îl auzea rostindu-se Numele lui Isus, îşi pleca capul cu reverenţă.

Sfântul Benedict Iosi Labre (1748-1783), prin invocarea deasă a Numelui lui Isus, a reuşit ca din bogat ce era, să se facă sărac de dragul lui Isus, răspunzând astfel la sărăcia lui Isus (cf. 2Cor 8,9); şi apoi, a găsit forţa să-şi trăiască sărăcia asumată, cu tote implicaţiile ei.

Isus, ne spune şi nouă, celor de astăzi: "Cheamă-mă în ziua de necazului tău, şi eu te voi izbăvi "(Ps 49,15).

Priveşte, Doamne, la familia ta, care cinsteşte Numele sfânt al lui Isus, Fiul tău; dă-i să guste dulceaţa Numelui lui Isus în această viaţă, şi apoi fă-l să se bucure de fericirea veşnică în paradis. Amin. Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la solemnitatea Sfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu – 2014

Prin Isus, născut din Fecioara Maria, Dumnezeu ne-a lăsat „un munte de fericire”.

Este 1 ianuarie, iar Biserica ne chemă să-l cinstim pe Pruncuşorul nou născut la Betleem în Noaptea de Crăciun, căruia Tatăl ceresc i-a impus din veşnicie numele, „Isus”, ceea ce înseamnă „mântuitor”. El s-a născut din voinţa Tatălui ceresc, şi prin puterea Duhului Sfânt, din sânul neprihănit al Fecioarei Maria: „Dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea” (Gal 4,4-5). Începând de la Conciliul Ecumenic din Efes ( 22 iunie, anul 431), Biserica o numeşte şi o cinsteşte pe Maria, cu numele de: „Maria, Născătoare de Dumnezeu”. De aceea, şi noi creştinii, o aclamăm astăzi pe Maria şi, îi spunem: „Bucură-te, sfântă Născătoare; tu l-ai născut pe regele care stăpâneşte cerul şi pământul, în veac de veac” (cf. Antifona de la intrare).

Astăzi sunt opt zile de când s-a născut Pruncuşorul. Conform Legii poporului evreu, în ziua a opta, orice copil de parte bărbătească trebuie să primească tăierea împrejur, prin care să intre în sânul poporului ales (cf. Gen 17,12). Intrat în rândul poporului lui Dumnezeu prin ritualul tăierii împrejur, Pruncuşorul, din dispoziţie divină, primeşte numele de „Isus”, adică „Dumnezeu mântuieşte” (cf. Lc 2,21). Acest nume care indică misiunea sa, va fi şi un nume de mare binecuvântare pentru toţi cei care vor crede în el: „Pentru voi, care vă temeţi de Numele meu, va răsări soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd” (Mal 3,20). Pentru toţi cei care vor crede în el, acest nume va fi un izvor de mare putere: „În Numele meu vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână şerpi, dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma, îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi” (Mc 16,17-18); va fi o dulce lumină care îi va scoate din întuneric şi în valea morţii (cf. Is 9,1); iar la intrarea în cer, numele lui Isus, le va fi ca o „parolă” (cf. Fap 4,12).

Apropo de numele lui Isus, ca parolă, o istorioară de învăţătură creştină, spune că la intrarea în cer, Dumnezeu, le va cere oamenilor să spună numai numele Celui prin care au fost mântuiţi. Cei care au iubit şi cinstit acest nume, îl vor rosti cu uşurinţă. Dar ,celor care nu au iubit şi nu au cinstit acest nume, nu li se va da gură ca să-l rostească.

Datorită Pruncuşorului, care astăzi a primit numele de Isus, nimic nu mai poate fi ca înainte, căci primitorii lui, vor fi umpluţi de bucurie, de linişte şi pace; apoi, vor deveni oameni liberi, iertaţi, împăcaţi; vor deveni fraţi cu el şi între ei; vor deveni şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor.

Pruncul, care astăzi a primit numele de, „Isus”, adică, „Dumnezeu mântuieşte”, ne-a adus toate binecuvântările şi darurile divine promise încă de la de la începutul istoriei mântuirii (cf Num 6,22-27; Ps 67,2-8). Binecuvântarea dată de Dumnezeu vechiului său popor, prin preotul Aron, este acum şi binecuvântarea care se revarsă continuu şi peste noi; numai că, acum, ea se revarsă peste noi în mod desăvârşit, datorită Numelui lui Isus, Preotului nostru cel veşnic, care s-a născut şi a trăit între noi, care ne-a călăuzit şi a avut milă de noi, care a pătimit, a murit şi a înviat pentru noi (cf. Evr 4,14-16).

Această binecuvântarea, pe care noi o primim prin Cristos, chiar din prima zi a anului, este o binecuvântare desăvârşită, pentru că ea este una fără limite şi atotputernică; pentru că ea este o binecuvântare revărsată zilnic şi mereu nouă; pentru că ea este o binecuvântare revărsată asupra noastră din prima şi până în ultima zi a anului; pentru că ea este o binecuvântare revărsată asupra noastă din prima şi până în ultima zi a vieţii noastre; pentru că ea este o binecuvântare revărsată continuu de dimineaţa până seara oricărei zile; pentru că ea este o binecuvântare cu care putem sfinţi toate zilele şi nopţile, toate muncile şi rugăciunile, toate bucuriile şi suferinţele.

Ba, mai mult, această binecuvântare lăsată nouă de Dumnezeu în Cuvântul Scripturii şi întrupată în Cristos, constituie pentru noi oamenii, cea mare călăuzire spre împărăţia cerurilor, cea sigură garanţie de fericire a vieţii, cea mai mare înălţare pe care o poate primi omul, şi cea mai dulce orientare spre zorii dimineţii cereşti. De aceea, chiar din prima zi a anului, şi de la începutul oricărei zile, să-i facem loc în sufletele noastre „Celui care s-a arătat în trup" (1Tim 3,16), şi, ne-a adus „acest munte de binecuvântări”.

Dar, tot din prima zi a anului, Biserica ne chema să-i dăm şi Mariei cinstea cuvenită, căci ea ni l-a născut pe Isus, cel binecuvântat în veci (cf. Rom 9,5). Prin faptul că Maria a acceptat să colaboreze cu planul lui Dumnezeu şi devină mama lui Isus, ea a făcut ca mântuirea şi toate binecuvântările cerului să coboare peste noi. Dar, Maria, acceptând să fie mama lui Isus, ea a mai acceptat şi: să fie mama noastră a oamenilor (cf. In 19,26-27); să fie şi însoţitoarea noastră în viaţă pe urmele lui Isus; să fie modelul nostru de virtute, de viaţă în credinţă, speranţă şi iubire; să fie şi împreună rugătoare cu noi la Dumnezeu.

O veche istorioară creştină, ne spune că: „În rai s-a ţinut un consiliu. Acolo era Tatăl tuturor oamenilor; era Fiul gata de plecare în lume; era Duhul Sfânt plin de iubire; erau şi îngerii pregătiţi să primească fiecare câte o misiune. Cu ocazia acelui consiliu divin, Tatăl a Fiului său: „Fiul meu preaiubit, ai ales să te cobori pe pământ între oameni. Ştiu că vei suferi multe din cauza răutăţii oamenilor. De aceea, eu şi cu Duhul Sfânt, am decis să-ţi facem un „dar” după dorinţa inimii tale. Cere, deci, un „dar”, care să te ajute şi să te mângâie în misiunea ta de mântuire a oamenilor”! Atunci, Isus, care aştepta să intre în lume, a zis: „Părinte, vreau o mamă; o mamă cu sufletul şi trupul cele mai curate; o mamă care să fie cea mai frumoasă; mamă care să fie cea mai bună dintre toate mamele; o mamă, care să fie mamă, atât pentru mine, cât şi pentru toţi oamenii de pe pământ”. Atunci, pentru ca totul să iasă perfect, Tatăl şi Duhul Sfânt, l-au chemat şi pe Fiul să participe la această lucrare. Şi, aşa, toţi trei, au creat-o pe cea neprihănit zămislită, pe cea îmbrăcată cu soarele şi cu luna sub picioare, pe cea ce poartă o cunună cu douăsprezece stele, pe Maria din Nazaret (cf. Ap 12,1).

Dumnezeu ne-a dat-o pe Maria, ca să ne fie şi model de ai deveni lui Isus, frate, soră şi mamă (cf. Mt 12,50); adică cum să-l zămislim şi să-l naştem pe Isus în lume, cum să-l vestim şi să-l facem cunoscut tuturor. Cu un cuvânt, să fim şi noi împreună cu Maria, „născători de Dumnezeu în lume”.

O istorioară creştină ne spune că, mai multe suflete aşteptau la rând la poarta raiului ca să intre. Sfântul Petru, întrebă pe fiecare cine este şi ce doreşte. Iar în funcţie de răspuns intrau în rai, sau nu în rai. La întrebarea cine eşti şi ce doreşti, mulţi răspundeau: sunt profesorul X, sunt medicul Y, sunt patronul Z., şi vreau ca să intru în cer. Petru le spunea multora dintre ei: „Îmi pare rău, nu sunteţi trecuţi în Cartea vieţii. Încercaţi la altă poartă”. La sfârşitul acestui şir de oameni, veni şi un bărbat între doua vârste, tare obosit, care voia şi el să intre şi el în cer. Cine eşti? „Sunt mama lui Isus”! Deodată, porţile raiului se deschid larg, Petru îl pofteşte înăuntru şi-i spune: ”Pentru că ai fost mama lui Isus, pentru că l-ai născut pe Isus în lume, ai un loc special pregătit de Isus pentru tine! Intră în bucuria veşnică a cerului” (cf. In 14,1-3)! Fricoşii n-au loc în cer (cf. Ap 21,8). Mamele, fraţii şi mărturisitorii lui, au un loc special (cf. Mt 12,50).

Papa Benedict XVI, într-o alocuţiune, din 9 mai 2011, spunea: “Să o invocăm pe Preasfânta Fecioară Maria, care i-a susţinut pe primii martori ai Fiului ei în predicarea Veştii celei Bune, pentru ca să susţină şi astăzi eforturile apostolice ale preoţilor; să facă rodnică mărturia persoanelor consacrate; să întărească munca zilnică a părinţilor în prima transmitere a credinţei către copiii lor; să lumineze drumul tinerilor pentru ca ei să poată merge cu încredere pe calea trasată de părinţii lor; să umple inimile bătrânilor cu speranţă; să mângâie cu apropierea ei pe toţi bolnavii şi pe cei care suferă; să asiste munca numeroşilor laici care colaborează activ la noua evanghelizare, în parohii, în asociaţii, şi în toate câmpurile de apostolat”.

Tot Papa, Benedict XVI, în mesajul de 1 ianuarie 2007, spunea: „Astăzi îl contemplăm pe Isus născut din Maria Fecioară, în prerogativa lui de adevărat “Principe al Păcii” (Is 9,5). El “este pacea noastră”, venit să dărâme “zidul de despărţire” care separă oamenii şi popoarele, adică “vrăjmăşia” (Ef 2,14). De aceea, Papa Paul al VI-lea (1897-1978), de venerată memorie, a dorit ca începând cu anul 1968, ziua de 1 ianuarie să fie şi Ziua Mondială a Păcii: pentru ca fiecare nou an să înceapă în lumina lui Cristos, marele pacificator al omenirii.

La naşterea lui Isus, îngerii au cântat “Pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă” (Lc 2,14); Isus, în predica de pe munte i-a chemat pe oameni să fie fericiţi făcători de pace (cf. Mt 5,9); înainte de suferinţele Calvarului, Isus, a lăsat lumii pacea pe care el a avut-o în timpul suferinţelor şi morţii sale (cf. In 14,27); iar după înviere a adus lumii pacea desăvârşită (cf. In 20,19).

Deci, pacea, adusă lumii de Isus, este o pace rod al naşterii, al predicării, al patimilor, al morţii şi al învierii sale. De aceea, şi noi, de la leagăn şi până la trecerea în veşnicie, - asemenea lui Isus, asemenea Mariei şi asemenea tuturor ucenicilor buni din toate timpurile, - trebuie să luptăm pentru pace cu Dumnezeu, pentru pace cu semenii, şi pentru pace cu întreaga creaţie. Deci, trebuie să construim „o pace întreagă”, după spusa Domnului: “Din pietre întregi să zideşti altarul Domnului, Dumnezeul tău” (Dt 27,6).

Papa Francisc I, în mesajul "Urbi et Orbi", din 2013, a îndemnat lumea la adorarea şi iubirea lui Dumnezeu, pledând pentru încetarea oricărei forme de război şi denunţând orice formă de violenţă.

Se spune că odată a avut loc un concurs între pictori. Tema concursului era pacea. Cel ce a obţinut locul doi, a pictat o scenă de linişte, cu un drum de ţară care şerpuia printre lanuri de grâu ondulate de vânt; iar imediat lângă ele a pictat o casă frumoasă şi un hambar nou. Era o scena de calm în vremuri bune. Premiul întâi, însă, la câştigat un altul; acesta, a pictat o cascadă turbulentă, cu apa curgând vijelios printre stânci. În vârful cascadei, a pictat un copac dezrădăcinat şi gata să cadă în prăpastie. Pe o ramura a acestui copac gata să cadă, a pictat o păsărică care cânta liniştit. Apa putea să curgă oricât de vijelios, pomul putea să cadă în orice moment, ramura putea să se rupă oricând, dar ea avea pace; avea pace pentru că avea aripi; iar aceste aripi, îi dădeau siguranţă şi pace în orice primejdie sau încercare.

Aceste aripi de pace şi siguranţă deplină, în adversităţi, le-a avut-o Isus, prin încrederea în Tatăl ceresc care a fot mereu cu el (cf. In 8,29); iar aceste aripi pace şi siguranţă deplină, el a venit să ni le dea şi nouă, prin credinţa în Tatăl, dar şi în el (cf. In 14,1), căci el a învins lumea, diavolul şi moartea (cf. In 16,33; 1Cor 15,24-26). Aceste aripi de pace şi siguranţă deplină, le-au avut şi Maria, datorită primirii lui Isus; le-au avut şi toţi cei care, asemenea ei, au ajuns la mântuire. Iar, Maria şi toţi sfinţii, doresc ca aceste aripi să le avem şi noi, tot prin încrederea în Dumnezeu şi în Isus, dar şi prin grija ei maternă a Mariei şi a rugăciunilor sfinţilor, care ne sprijină şi ne ajută, să rămânem mereu lângă Isus.

Iată că astăzi, la început de an nou, Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt, ne-a lăsat „un munte de fericire” (cf. Mt 5,1-12). Dar, ne-a lăsat-o şi pe Maria, regina îngerilor şi a tuturor sfinţilor, ca să ne conducă la acest munte de fericire, chiar din prima zi a anului.

Tuturor, un an nou fericit, cu Dumnezeu cel întreit şi unic, cu Maria, cu Iosif, cu toţi îngerii şi toţi sfinţii!

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la solemnitatea Sfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu – 2014

Prin Isus, născut din Fecioara Maria, Dumnezeu ne-a lăsat „un munte de fericire”.

Tuturor, un an nou fericit, cu Dumnezeu cel întreit şi unic, cu Maria, cu Iosif, cu toţi îngerii şi toţi sfinţii!

Pr. Ioan Lungu

joi, 19 decembrie 2013

Reflecţie la sfârşitul anului – 2013.

Te Deum laudamus!

Astăzi, în ultima zi a anului, ca şi pelerinul sărac al lui Rabindranath Tagore (1861-1941), care în fiecare seară îşi făcea bilanţul celor adunate sau pierdute zilnic, ne facem şi noi bilanţul celor câştigate şi a celor pierdute, pe parcursul anului care a trecut. Şi ca pelerinul lui Tagore, constatăm cu durere că, pentru puţin din cele materiale, am pierdut multe lucruri veşnice din aur curat, multe măsuri „bune, îndesate, scuturate şi cu vârf” (cf. Lc 6,38), pentru că am fost zgârciţi cu Dumnezeu, şi pentru că nu am lucrat şi trăit după învăţătura lui.

De aceea, la a încheierea acestui an, bogat în daruri şi evenimente, prin care Dumnezeu ne-a vorbit şi ne-a iubit, - dar din care puţin am câştigat cu adevărat şi mult am pierdut pentru viaţa veşnică, - se cuvine a-i înălţa Domnului un imn de laudă pentru că s-a făcut Dumnezeul nostru; de a-i înălţa un cânt de mulţumire pentru că s-a făcut dăruitorul nostru de daruri cereşti şi pământeşti; de a-i înălţa o cerere de iertare pentru necorespunderile noastre la har; şi de a-i face o invocare de ajutor, pentru convertire şi pentru o credinţă arătată prin fapte bune.

În mod special, evanghelia de astăzi, ne invită să ne amintim, să lăudăm şi să mulţumim, pentru că, zilnic am primit zilnic de la Dumnezeu, prin Cristos, „har după har” (In 1,16). Iar cele mai mari haruri primite sunt: Isus, însuşi cu iertarea şi mântuirea lui; Cuvântul divin şi cele şapte Taine, care să ne călăuzească şi să ne întărească în drumul nostru spre limanul ceresc; pe Neprihănita Fecioară Maria, ca model de trăire în virtuţi şi rugătoarea noastră la tronul ceresc; pe sfântul Iosif, bărbatul drept, care ne luminează drumul către Isus; pe toţi sfinţii celebraţi zi de zi, ca o confirmare că evanghelia poate fi trăită; viaţa şi nenumărate alte haruri trebuincioase prin care s-o trăim aşa cum se cuvine.

În privinţa harurilor primite şi în irosirea lor, ne putem asemăna cu, tânăra muribundă, aruncată de stăpânii ei cruzi, dar peste care Dumnezeu, şi-a aruncat mantia sa milostivă, făcând-o fiică şi apoi mireasă a sa; dar noi am răsplătit dragostea lui Dumnezeu prin infidelitate, asemenea ei (Ez 16,1-63); ne putem asemăna cu fiul risipitor, care am irosit harurile Tatălui ceresc, în interese străine de el (cf. Lc 15,13); dar mai ales, ne putem asemăna cu Baraba, care deşi meritam moartea, Dumnezeu ne-a dat tuturor o nepreţuită şansă, moartea Fiului tău, Isus, în locul nostru (cf. Mt 27,21-22).

Este sfârşit de an şi, şi aşa cum am spus deja, este timp de bilanţ sufletesc şi trupesc. Ne gândim că, într-adevăr, am primit „har peste har”, ca tânăra muribundă, ca fiul rispitor, ca Baraba şi ca mulţi alţii, dar vedem că, asemenea lor, aşa de puţin am folosit din ele, „spre folosul nostru şi al întregii sale sfinte Biserici”. De aceea, nu putem să nu-i spunem lui Dumnezeu, la acest sfârşit de an, „Te Deum laudamus, Domine” pentru că, nu ne-a dat pedeapsa pe care o meritam.

Parafrazând unele întâmplări din sfânta Scriptură, unde vedem că Dumnezeu a pedepsit pe mulţi păcătoşi, îi mulţumim lui Dumnezeu, că până acum nu ne-a pedepsit ca pe ei. Mulţumim că: nu ne-a pedepsit cu moartea ca pe Acan, deşi am umblat şi noi mai mult după cele pământeşti, decât după cele ale lui Dumnezeu (cf. Ios 7,1-26); că nu ne-a transformat în stâlp de sare, ca pe soţia lui Lot, deşi am privit şi noi cu jind înapoi, spre Sodoma păcatelor, din care am fost scoşi prin patima şi moartea lui Isus (cf. Gen 19,26); că nu ne-a trăsnit pe loc, ca şi pe Uza, deşi am fost şi noi superficiali în slujirea sa (cf. 2Sam 6,7); că nu ne-a scos ochii ca lui Samson, şi nici nu ne-a făcut să învârtim veşnic la râşniţa veşnică a satanei, deşi ne-am desfătat şi noi de multe ori în gânduri, priviri, vorbe şi fapte murdare, uitând de misiunea noastră (cf. Jud 16,1-21); că nu ne-a pedepsit ca pe Nabucodonosor, prin pierderea minţii şi prin căderea la starea animalelor, deşi am refuzat şi noi convertirea, în ciuda semnelor şi minunilor la care am fost martori (cf. Dan 4,32-33); că nu a lăsat să ne-a înghită pământul, ca pe Core, Datan şi Abiram, deşi am vorbit şi noi contra slujitorilor săi (cf. Num 16.19.32-33); că nu ne-a vorbit prin furtuni şi potop de ape, ca lui Iona, deşi am refuzat şi noi să-i fim apostoli, în lumea robită de păcat (cf. Iona 1,4.12).

Nu putem să nu-i spune astăzi lui Dumnezeu: „Pe tine Dumnezeule, te lăudăm”! pentru că Dumnezeu în loc să ne pedepsească pentru păcatele noastre, ne-a oferit o nouă şansă de convertire, de îndreptare, şi de mântuire. Sfânta Carte, ne arată în mai multe locuri, că este în practica lui Dumnezeu, să le acorde păcătoşilor, care sunt copiii săi, o a doua şansă, sau chiar mai multe şanse de convertire şi de întoarcere la el, spre mântuire, pentru că el nu vrea moartea păcătoşilor, ci convertirea lor (cf. Ez 18,23-24; 33,11).

Propun şi să mergem iarăşi la sfânta Carte, şi să vedem că, a doua şansă, a avut rezultate bune, în mai multe cazuri:

1. Moise. Tatăl său se numea Amram iar mama Iohebed (cf. Ex 6,20 şi Num 26,59). Trăise 40 de ani la curtea lui Faraon, ca fiu al fiicei faraonului, dar crescut şi educat de mama sa, care i-a devenit „doică” şi „educatoare”, în dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul său. El, şi-a făcut un plan de salvare a poporul ales din robie, dar fără să-l întrebe pe Dumnezeu şi cu metode păgâne, de violenţă şi de crimă. În urma acestui demers al său, Faraon, a decis să-l ucidă. Dumnezeu, însă a decis, să-i mai dea o şansă, şansa convertirii şi cea de a colabora cu el la planul de salvare a poporului său. De aceea, l-a ajutat să fugă din faţa lui faraon, l-a călăuzit, l-a ocrotit şi l-a instruit în pustiu. Aici, în pustiu, Dumnezeu, l-a făcut să înveţe ascultarea şi blândeţea. Moise, s-a arătat a fi docil la lecţiile Domnului, căci în scut timp a devenit cel mai blând şi ascultător om de pe pământ (cf. Num 12,3). Cu un aşa om transformat, Dumnezeu a putut face cele mai mari minuni şi să realizeze salvarea poporului ales din robie. Deşi, nu a pus piciorul în Ţara Canaanului, a intrat totuşi în adevărata ţară, paradisul ceresc (cf. Mt 17,3).

2. Iacob. Fiul lui Isaac şi al lui Rebeca. Un preferat şi alintat al mamei. Îi plăcea să devină „mare”, dar nu prin mijloace cinstite. Astfel, i-a furat dreptul de întâi născut al lui Esau (cf. Gen 27,35) şi oile socrului său Laban (Gen 25,29-34; 30,41). Fugind de frica lui Esau, Dumnezeu, i-a oferit încă o şansă, şansa de a se înălţa cinstit, pe scara arătată de el, la Betel; aceasta era o scară de înălţare, nu atât pământească, cât cerească. Atunci, Iacob, a promis că o va urma această scară, dacă Dumnezeu îl va păzi la plecare şi la venire (cf. Gen 28,10-22). La timpul hotărât, Dumnezeu, l-a chemat să se întoarcă la Betel (cf. Gen 32,28), ca să primească binecuvântarea, mărirea, şi cinstea adevărată care vin numai de la el, prin convertire şi luptă pentru cauza lui Dumnezeu (cf. Gen 35,9-10).

3. Iona. Era fiul lui Amittai din Gat-Kefer, tribul lui Zabulon (cf Ios 19,13). El dispreţuia pe niniviteni şi voia să fie pierduţi, pentru că au robit pe poporul său. Dar, Dumnezeu, îl cheamă şi îl trimite tocmai la păgânii din Ninive, duşmani ai lui poporului său. Iona, a refuzat misiunea şi a voit să fugă la Tars (cf. Iona 1,2-3). Dumnezeu putea să-l dea la moarte pentru acest refuz; dar, Dumnezeu, în loc de moarte, i-a oferit o a doua şansă, printr-o balenă care l-a purtat la Ninive. De data asta, Iona, a împlinit porunca lui Dumnezeu, şi a predicat convertirea în Ninive; iar ninivitenii s-au convertit şi au fost cruţati de distrugere (cf. Iona 3,10). În urma împlinirii acestei misiuni, Iona a fost reabilitat ca profet şi mântuit.

Exemplele în acest sens ar putea continua cu Iov, care credea că, cel drept trebuie să fie scutit de suferinţă. Domnul i-a oferit a doua şansă, tocmai prin suferinţă, ca să realizeze că suferinţa dreptului este necesară şi mântuitoare pentru mântuirea celor căzuţi în păcat (cf. Iob 4,18; 15,15). În urma acestei înţelegeri şi a suferinţei asumate, Dumnezeu, l-a reabilitat pe Iov, şi i-a salvat şi pe prietenii săi vinovaţi, făcându-l o imagine a lui Isus (cf. Iob 42,12-17). Exemplele pot continua cu Paul, cel care credea că aduce laudă pe Dumnezeu, prigonind pe creştini (cf. In 16,2). Dumnezeu, putea să-l piardă pentru fapta aceasta, dar a ales să-i ofere şansa de a-l întâlni şi cunoaşte pe Isus. Această şansă l-a schimbat şi l-a făcut apostol al lui Isus, cel pe care îl prigonea (cf. Fap 9,5).

Apoi, exemplele de repetarea şanselor divine, ar putea continua în primul rând cu mine; apoi cu dumneavoastră care, fie că ascultaţi, sau fie că citiţi aceste rânduri; apoi cu toţi oamenii de pe păcătoşi de pe pământ.

Pentru orice om, fiecare an pe care îl termină, sau îl începe, este o nouă şansă, izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu, prin care el cheamă să i se accepte planul său, şi prin care spune deschis fiecăruia, că el nu doreşte moartea păcătoşilor, dar salvarea lor (cf. Ez 33,11). Insă, atenţie, aceste noi şi noi şanse, nu trebuie să le irosim, căci nu putem şti câte vor fi; iar şansele ne sunt acordate numai aici pe pământ (cf. Mc 2,10). Dincolo, e judecata (cf. Evr 9,27).

Practic, în fiecare dimineaţă, ne trezim cu o nouă şansă de convertire, numai că noi nu-i acordăm atenţie, crezând că toate cele primite ni se cuvin, şi uitând că chiar astăzi, multora dintre noi, nu li s-a mai dat încă o nouă şansă de convertire; iar, de ne vom osândi, nu va fi nimeni vinovat de asta, decât noi înşine.

Privind iarăşi în Biblie, să ne propunem, ca asemenea oamenilor lăudaţi de ea, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca de acum înainte: să aducem lui Dumnezeu, numai jertfe curate, ca Abel (cf. Gen 4,4); să ne convertim şi să umblăm numai cu Dumnezeu, ca Enoh (cf. Gen 5,22-24); să umblăm curaţi prin lumea de păcat, ca Noe (cf. Gen 6,13-22; Evr 11,7); să trăim în credinţă ca Avraam (cf. Gen 12,1-4; Evr 11,8); să fim totdeauna gata de jertfă, ca Isaac (cf. Gen 22,6); să dorim binecuvântările divine, ca Iacob (cf. Gen 27,27); să fugim de orice necurăţie a gândurilor, a privirilor, a dorinţelor şi faptelor, ca Iosif (cf. Gen 39,9-10); să ne petrecem mai mult timp cu Dumnezeu, ca Moise (cf. Dt 9,9-10); să fim credincioşi slujirii Domnului, ca Rut (cf. Rut 1,16-17); să fim atenţi la cuvântul Domnului, ca Samuel (cf. 1Sam 3,1-10; să ne rugăm cu încredere, ca Ana (cf. 1Sam 1,9-17); să ne luptăm cu satana, ca David cu Goliat, şi să învingem (cf. 1Sam 17,48-50); să fim plin de râvnă pentru Domnul, ca Ilie (cf. 1Rg 19,14); să rămânem credincioşi în încercări, ca Iob (cf. Iov 1,21; 2,10); să ne ferim de tot ceea ce m-ar putea întina, ca Daniel şi tovarăşii săi (cf. Dan 1,8); să rămânem credincioşi, chiar dacă va trebui să intrăm în cuptorul suferinţelor, ca cei trei tineri din Babilon (cf. Dan 3,16), ca bătrânul cărturar, Eleazar (cf. 2Mac 6,18-28), ca cei 7 fraţi macabei, împreună cu mama lor (cf. 2Mac 7,1-41), şi ca Ştefan (cf. Fap 7,57-58); să iubim lectura Scripturilor, ca Ezdra (cf. Neh 8,1-8); să reparăm spărturile sufleteşti şi trupeşti, ca Nehemia (cf. Neh 4,17); să considerăm toate cele pământeşti ca, gunoaie şi piedici în urmarea ta, ca Paul (cf. Fil 3,7-8); să alergăm după toţi cei care caută mântuirea şi să-i ajut să o găsească, ca diaconul Filip (cf. Fap 8,26-40); să trecem prin lume făcând numai bine, asemenea lui Isus şi a samariteanului milostiv (cf. Fap 18, 38; Lc 10,25-37); să ajungem în fericirea veşnică, alături de mulţimea nenumărată, care şi-a spălat sufletele în sângele Mielui (cf. Ap 7,9-14).

Doamne, tare multe lucruri bune ne-am propus, acum la sfârşit şi la început de an. Suntem conştienţi, că singuri şi cu de la noi putere, nu vom reuşi nimic din cele propuse. Te rugăm să ne ajuţi zi de zi cu harul tău, ca pe apostolii, Petru şi Paul; ca pe vameşii, Matei şi Zaheu; ca pe risipitorii de har, Maria Magdalena şi samariteana de la Fântâna lui Iacob; într-un cuvânt, te rugăm să ne ajuţi, ca pe toţi păcătoşii mântuiţi de tine, pe care noi îi numim generic, sfinţii. Noi credem în tine, dar ca apostolii te rugăm zilnic, „Doamne, ajută necredinţei noastre” (cf. Mc 9,24).

Se spune că, atunci când un elev de liceu a primit cartea de matematică la începutul anului şcolar, şi răsfoind-o, a ajuns la ultimul capitol, unde a observat nişte probleme greu de rezolvat la acea oră, că era gata să renunţe la cursuri. Dar, profesorul său, un om înţelept, i-a zis: „Nu te speria, că zilnic vei primi noi cunoştinţe, şi cu ajutorul lor vei reuşi să rezolvi toate problemele”. Astăzi, când terminăm anul şi primim tema pentru anul viitor, tema mântuirii, să nu ne speriem, căci şi noi vom primi zilnic „har peste har”, de la Isus născut din Fecioara Maria, care ne ia sub ocrotire chiar din prima zi a noului an.

Astăzi, în ultima zi a anului, Biserica celebrează pe sfinţii Sivestru (+ 335), papă, şi pe sfânta Melania (+439), văduvă; şi pe Ecaterina Laboure (+ 1876); oameni simplii şi slabi ca şi noi, dar care ţinându-se zilnic aproape de Dumnezeu, care lucrând zi de zi cu harul lui Dumnezeu, care ne fiind zgârciţi cu Dumnezeu şi cu semenii, care au alergat mereu la ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, au reuşi să realizeze lucruri bune pentru mântuirea lor şi a semenilor. Toţi trei, au uşurat drumul oamenilor spre întâlnirea cu Dumnezeu: Silvestru prin punerea în lumină a Legilor divine şi prin ridicare de lăcaşuri de cult, prin care cei credincioşi să aibă posibilitatea de a se reuni şi să se constituie ca biserică, care îl laudă şi îl slujeşte pe Dumnezeu. Melania folosind darurile materiale şi spirituale, pentru a lumina drumul multor păgâni, spre Biserica lui Cristos, arca mântuirii de pe pământ. Ecaterina Laboure, arătând-o pe Maria, ca miraculoasă împărţitoare de haruri.

Cu adevărat putem spune că în anul care tocmai s-a scurs, am primit din plinătatea lui Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt, har peste har. Să-i mulţumim Domnului pentru toate harurile primite în acest an; să-i cerem iertare pentru toate necorespunderile noastre; şi îi cerem pentru anul care stă gata să vină, o nouă şansă mântuitoare, şi noi haruri, cu promisiunea de a ne converti şi de a lucra mai bine cu darurile ce le vom primi, atât spre folosul nostru, cât şi pentru al întregii sale sfinte Biserici. Amin.

Pr. Ioan Lungu