Reflecţie la duminica II din Advent „A”

Dumnezeu doboară copacul mândru şi rău, pentru a ridica o mlădiţă smerită şi bună

Suntem în duminica a doua din Advent, şi aşa cum bine ştim, timpul Adventului, este un timp de pregătire pentru întâmpinarea lui Isus care vine din cer, ca să se nască pe pământ, pentru ca apoi să crească, să ne instruiască, să se jertfească, să ne mântuiască şi să ne fericească în veşnica lui împărăţie.

O istorioară evreiască ne spune că, în ziua a treia a creaţiei, Dumnezeu, a creat toţi arborii (cf. Gen 1,9-13). Dar când cedrii şi stejarii s-au văzut aşa de falnici şi de puternici, sau mândrit. Atunci Domnul a zis: „Nimeni nu este mai înalt şi mai puternic decât mine” (Is 2,17). Şi a creat fierul care taie şi doboară. Când arborii au văzut că Dumnezeu a creat fierul care taie şi doboară, au tremurat şi au plâns înaintea Domnului.  Aşa a găsit Dumnezeu leac pentru mândria arborilor.

Parafrazând această istorioară, putem spune că, tot aşa, Dumnezeu, a găsit leac împotriva mândriei împărăţiei lui Iuda şi a locuitorilor ei, supranumiţi „copacul viguros al lui Iese”. Au fost făcuţi de Dumnezeu „un copac falnic”, dar ei s-au mândrit, şi n-au mai voit să ştie de el, care i-a făcut „copac viguros şi falnic”; ba mai mult, spuneau şi că prin ei înşişi, prin puterea şi înţelepciunea lor, au ajuns astfel. Atunci, Dumnezeu, spre convertirea şi mântuirea lor, prin asirieni, „fierul şi toporul său”, a doborât acest copac viguros a lui Iuda, spre a ridica un altul mai bun, o mlădiţă sfântă, care va răsări din rădăcina lui.

Din momentul doborârii împărăţiei lui Iuda, prin Asirieni, Dumnezeu, timp de 400 de ani, le-a vorbit prin profeţi şi prin semne minunate, spre convertire. Le-a dat victorii răsunătoare, fără ca ei să mişte măcar un deget: victoria asupra Siriei şi Samariei (cf. Is 7,17; 8,7); şi victoria asupra asirienilor prin trimiterea îngerului său care a ucis 185.000 dintre ei (cf. 2Rg 19,35). Istoricul grec, Herodot, vorbind despre această înfrângere a asirienilor, spune că au fost ucişi de un număr foarte mare de şobolani, ieşiţi din pământ.

Apoi, Dumnezeu, tot în primii 400 de ani de la doborârea lor, tot spre convertirea lor, le-a făcut prin profeţi, multe promisiuni legate de Mesia: Mesia, care se va naşte dintr-o fecioară şi din casa lui David (Is 7,14); Mesia, care va fi un rege slăvit şi cu o împărăţie veşnică (cf. Is 9,6-7; Dan 7,27); Mesia, care va fi plin de Duhul Sfânt şi de putere (cf. Is 11,2); Mesia, care va lucra în primul rând pentru cei săraci, robiţi şi prigoniţi (cf. Is 11,4; Ps 71,2.13); Mesia, care le va aduce dreptatea şi pacea (cf. Ps 71,7); Mesia, care le va aduce cinste şi onoare; Mesia, care va face din Iuda şi Ierusalim, centrul tuturor popoarelor (cf. Is 11,10); dar mai ales, Mesia care îi va strămuta într-o împărăţie de pace şi fără robie, fără lacrimi şi durere, fără chin şi moarte, fără păcat şi diavol (cf. Is 25,8; 61,3). Însă toate acestea i-au lăsat reci, căci idolii popoarelor păgâne erau adânc înrădăcinaţi în inima lor.

Apoi, datorită orbirii şi împietririi inimii lor, au urmat alţi 400 de ani, dar ani de tăcere profetică, când Dumnezeu nu le-a mai vorbit şi nu le-a mai răspuns prin profeţi, când Dumnezeu a fost mai discret şi le-a permis păgânilor, ori să vină peste ei, ori să-i ia cu ei; dar toate acestea, tot spre convertirea lor. 

După cei 800 de ani de cădere şi umilinţe ale poporului său ales, timp în care ei au ajuns fără nici o speranţă şi fără nici un viitor, dar şi timp în care ei şi-au ispăşit păcatul şi şi-au luat pedeapsă îndoită pentru îngâmfarea lor (cf. Is 40,2),  Dumnezeu l-a ridicat pe profetul Ioan Botezătorul, şi l-a trimis la ei ca să le spună că, după promisiune, le v-a ridica din „trunchiul doborât al lui Iese”, (Iese fiind tatăl lui David), o mlădiţă, un vlăstar, adică pe Mesia, pe Emanuel, promisul şi aşteptatul (cf. Is 11,2), care se va naşte dintr-o fecioară curată (cf. Is 7,14), care va creşte, care va fi plin de cel şapte daruri ale Duhului Sfânt (cf. Is 11,2), care va lua partea săracilor, care va judeca cu dreptate şi nepărtinire (cf. Is 11,4), care va aduce pace între toţi cei învrăjbiţi de veacuri, care va schimba oamenii aprigi în oameni blânzi (cf. Is 11,6-8); care îi va curăţi oamenii de toate păcatele lo,r prin sângele său (cf. Is 53,2-11), şi apoi îi va strămuta într-o împărăţie fără trudă şi durere, fără plâns şi strigăt de durere, fără suferinţă şi moarte, fără diavol şi păcat (cf. Ap 21,4). Toate acestea le va face pentru ei acest, această „mlădiţă ivită din tulpina doborâtă a lui Iese” (cf. Is 11,1); acest „Copil”, Mesia, care se va naşte, îi va paşte şi îi va recunoaşte de fraţi.

Iar, lecturile de astăzi, tocmai pe această „mlădiţă”, tocmai pe acest „Copil” care se va naşte curând, din Maria Neprihănit Zămislită, tocmai pe acest „Mesia”, şi împărăţia sa de pace, tocmai pe acest Isus, eliberatorul celor căzuţi sub „asirianul diavol”, ne chemă astăzi să ne pregătim pentru a-l primi.

 

Numai că regele Mesia care se va naşte, nu-şi poate găsi locul în mijlocul unui popor indiferent faţă de starea de păcat. De aceea, pentru a ne învrednici de toate binefacerile şi împărăţia lui, trebuie să se convertim, trebuie să primim un botez; adică, trebuie să ne înnoim viaţa, prin: regretarea şi mărturisirea păcatelor, prin schimbarea gândirii şi a vieţii, prin renunţare la păcat şi comodităţi (cf. Mt 3,2-7).

Când Ioan botezătorul a venit în pustiu ca să predice ca să anunţe acest mesaj divin şi să-i boteze pe iudei, ei cunoşteau deja practica prozeliţilor de a se boteza, dar singuri; botezul lui Ioan era acum ceva nou şi neobişnuit pentru ei, căci el a fost primul care îi boteza pe alţii. Botezul lui Ioan a fost un mesaj profetic pentru iudeii care, credeau că se pot boteza şi mântui singuri, căci el le spunea acum că, numai botezul şi mântuirea primite de la un „Altul”, sunt valabile şi eficace; iar acel „Altul”, este Isus, Mesia, Emanuel, Fiul lui Dumnezeu cel viu, căruia el nu este vrednic să-i dezlege încălţămintea (cf. Mt 3,11).

Ioan, mai răstoarnă, prin predica sa, şi o altă mentalitatea greşită a iudeilor, aceea prin care credeau că vor intra în împărăţia lui Mesia, în mod automat, numai pentru faptul că sunt urmaşii lui Abraham. Ioan le spunea celor veniţi la el fără să-şi mărturisească păcatele şi fără să-şi schimbe viaţa, că nu se vor putea salva de mânia viitoare, fără acceptarea lui Isus şi fără recunoaşterea, mărturisirea, lăsarea păcatelor şi schimbarea radicală a minţii şi a vieţii.

Ioan Botezătorul, răstoarnă astăzi şi mentalitatea multor dintre creştini, care cred că vor intra în împărăţia cerurilor, numai pentru că sunt botezaţi, numai că au strămoşi credincioşi, sau numai pentru că au ocupat vremelnic nişte funcţii; dar fără să vină la Isus, fără să-şi mărturisească păcatele şi fără să-şi schimbe mentalitatea de „năpârcă”, nimeni nu se poate salva (cf. Mt 3,7).

De aceea, Ioan Botezătorul şi-a început predica, cu chemarea la convertire, (metanoia), pentru că, împărăţia cerurilor este aproape.

„Metanoia”, în limba greacă, nu înseamnă numai o chemare de a regreta sincer păcatele, de a le spovedi şi de a urma un canon de pocăinţă, ci, „metanoia”, înseamnă mai ales o acţiune de transformare, ca în cazul omizii care devine fluture; sau, acea transformare pe ne sugerează prima lectură şi evanghelia, „adică, transformarea lupului în miel, transformarea leopardului în căprioară, transformarea leului în viţel, transformarea viperei în copilaş, transformarea neghinei şi a plevei în grâu curat, transformarea pomului rău în pom bun (cf. Is 11,6-8; Mt 3,10). 

Păcatul ne face fiare sălbatice. Iată, ce ne spune, sfântul Ioan Gură de Aur: „Atunci când te văd că vieţuieşti iraţional, cum să te numesc om, şi nu bou? Când te văd că răpeşti cum să te numesc om, şi nu lup? Când văd că te desfrânezi, cum să te numesc om, şi nu porc? Când te văd viclean, cum să te numesc om, şi nu şarpe? Când văd că ai otravă, cum să te numesc om, şi nu viperă? Când te văd nesăbuit la minte, cum să te numesc om, şi nu măgar? Când te văd că săvârşeşti adulter, cum să te numesc om, şi nu iapă? Când te văd fără convingere şi fără minte, cum să te numesc om, şi nu piatră?” (cf. “Două sute cincizeci de parabole”).

Ioan Botezătorul, a ales pustiul Iudeii ca centru al activităţii sale, pentru că în pustiu, Domnul a făcut cele mai multe dintre minunile sale pentru poporul său, prin Moise, Iosue şi şi toţi profeţi. Astfel, în pustiu, Dumnezeu, i-a vorbit la inimă poporului său ales şi l-a convertit; în pustiu, David, a experimentat cel mai bine ajutorul lui Dumnezeu; în pustiu şi-au câştigat biruinţele fraţii Macabei; în pustiu s-a ridicat Ilie la cer. Iată că nu întâmplător, Ioan şi-a ales ca loc de misiune în pustiul Iudeii; el spera că, Dumnezeu, va înnoi în suflete, minunile şi victoriile pe care odinioară le-a dat poporului său ales.

Iar aceste măreţe minuni şi victorii s-au înnoit cu adevărat în multe suflete, căci mulţi oameni, de la fruntaşi religioşi şi până la vameşi, veneau să-l asculte, să primească botezul lui, şi să-şi schimbe radical viaţa. Cei care au venit astfel, cu sinceritate, cu căinţă, cu mărturisirea păcatelor, cu schimbarea vieţii, au fost: săracii, bolnavii, vameşii, desfrânatele, păcătoşii publici; aceştia ştiau bine că nu au fapte bune, de aceea au venit să primească mântuirea prin credinţă şi har (cf. Ef 2,8-9).

În schimb, o parte din fruntaşii religioşi, care se credeau suficient de buni, care se credeau îndreptăţiţi prin nişte fapte fariseice, care se credeau mântuiţi pentru simplul fapt că erau descendenţii trupeşti ai lui Abraham (cf. Mt 3,9), au refuzat recunoaşterea păcatelor, mărturisirea sinceră şi convertirea. De aceea, Ioan Botezătorul, i-a numit pe aceşti fruntaşi ai poporului: „pui de năpârci” (Mt 3,7).

Fariseii şi saducheii au fost numiţi „pui de năpârci”, adică şerpi foarte veninoşi printre oameni, atât pentru viaţa lor mincinoasă, cât şi pentru învăţătura lor otrăvitoare pentru popor. Aşa cum şerpi ies din vizuinile lor şi muşcă mortal, atunci când străluceşte soarele, tot astfel fariseii şi saducheii, au ieşit să muşte mortal, prin viaţa şi învăţătura lor otrăvitoare, tocmai atunci când a apărut Cristos, soarele dreptăţii.

Fariseii şi saducheii, cei cu numai o spoială de credinţă, trăiesc şi astăzi între noi, prin creştinii cu numele, „morminte văruite”, cărora le merge vorba că sunt vii, dar ei sunt morţi sufleteşte, pentru că sunt plini făţărnicie şi fărădelege (cf. Mt 23,27-8). De aceea, cuvintele lui Isaia şi Ioan Botezătorul, sunt şi pentru ei. .

Dacă convertirea, „metanoia”, schimbarea vieţii, nu ar fi fost posibile, nu ar mai fi fost predicate de: Isus, profeţii, apostolii şi de orice creştin bun. Este o frumoasă istorioară, care ne spune că, atunci când s-a născut Isus, la ieslea din Betleem, a venit şi un lup rău, cu gândul de al-l mânca pe Pruncuşor. S-a strecurat în staul, şi s-a apropiat de ieslea transformată în leagăn; dar când s-a apropiat mai bine, mânuţa lui Isus, l-a atins. Şi minune, din lupul rău şi murdar, a ieşit la iveală un tânăr şi frumos prinţ, care fusese legat de o vrajă rea şi transformat în lup.

Psalmistul, confirmă adevărul acestei istorioare, şi ne spune nouă celor de astăzi că, „Dumnezeu, dăruieşte împăratului puterile sale, şi îl înzestrează cu sfinţenia sa pe fiul împăratului” (Ps 71,1). Noi, trebuie să ştim că noi oamenii am fost făcuţi de Dumnezeu, împăraţi, atunci când ne-a fost încredinţat stăpânirea creaţiei sale; dar când am căzut în păcat, am pierdut această domnie peste creaţie şi am intrat sub tirania diavolului, care ne-a transformat în fiare unii faţă de alţii. Dar, bucurie mare, psalmistul, ne spune: „Domnul, îl va ajuta pe săracul care strigă şi pe nenorocitul care cere ajutor. Va avea milă de cel slab şi lipsit şi va uşura viaţa săracilor” (cf. Ps 71,1.12-13). Noi oamenii, împăraţii căzuţi, deveniţi săraci şi nenorociţi, slabi şi de plâns, prin convertire, nu aflăm numai aflăm milă şi uşurare, dar şi reabilitare.  

Un soldat credincios îşi mărturisea credinţa printre camarazii săi. Bineînţeles că nu a fost tolerat, şi în scurt timp a fost scos la raport în faţa companiei. El spunea că un creştin, nu poate să nu dea mărturie despre viaţa sa nouă. Atunci comandantul său l-a întrebat: ce înseamnă pentru tine cuvântul convertire? Atunci soldatul a răspuns că, a fi convertit înseamnă a executa cele trei comenzi din armată: 1. Stai! 2. Stânga-mprejur! 3. Înainte marş!

Şi într-adevăr asta înseamnă convertire: 1. Stai din mersul păcatelor tale; stai din nechibzuinţa ta; stai din voia minţii tale orientată numai spre fapte rele; stai şi te gândeşte la mântuirea ta. 2. Stânga-mprejur. După ce te-ai oprit, fă o întoarcere la 180 de grade; fă o schimbare fundamentală a gândirii şi a comportamentului tău; fă o schimbare de stăpân în inima ta, adică scoate-l afară pe satan şi instalează-l ca rege pe Isus. 3. După ce ai făcut schimbările necesare, porneşte hotărât înainte pe calea mântuirii, fără să priveşti înapoi ca femeia lui Lot, şi ca plugarul nehotărât din evanghelie (cf. Gen 19,26; Lc 9,62).

Sfântul Paul ne aminteşte astăzi, în cea de-a doua lectura, că: „toate cele care s-au scris mai înainte, pentru învăţătura noastră s-au scris” (cf. 1Cor 15,4). Deci, aşa cum oamenii din timpul eliberării din Babilon, au pregătit calea pentru întoarcerea exilaţilor în ţară, dar şi pentru întoarcerea lui Dumnezeu în viaţa lor; aşa cum oamenii de pe timpul lui Ioan Botezătorul au pregătit calea lor spre Isus, dar şi a lui Isus spre ei; tot astfel şi noi acum, învăţaţi de profeţii şi apostolii Domnului, să pregătim calea noastră spre Isus şi calea lui Isus spre noi (cf. Is 40,3).

Charlotte Elliott (1789-1871), poet englez şi scriitor de imnuri, când a fost tânără, nu-şi găsise liniştea sufletului, căci o apăsa păcatul. Într-o zi a vorbit cu un păstor de suflete despre problema sufletului ei. Acesta i-a recomandat să meargă la Isus aşa cum este, şi el îi va rezolva problema. Ea n-a fost gată să meargă imediat. Dar, când a venit peste ea o boală trupească, i-a adâncit şi mai mult rana sufletului ei; atunci s-a dus grabnic la Isus, şi plină de căinţă şi hotărâre de îndreptare, a făcut o mărturisire completă a păcatelor sale. Şi, minune! Dintr-o dată a aflat, atât o pace divină, cât şi o vindecare completă. Cu acea ocazie a compus versurile unei cântări devenite celebră: "Aşa cum sunt, la tine vin"!

Cântarea ei, s-a voit a fi un mesaj pentru orice păcătos neliniştit. Dacă îl refuzăm pe Isus, pacea noastră; dacă refuzăm recunoaşterea şi mărturisirea păcatelor; dacă refuzăm convertirea şi schimbarea vieţii; atunci, sigur ne aşteaptă focul care nu se stinge (cf. Mt 3,12).

Deci, aşa cum suntem, doborâţi şi uscaţi, păcătoşi şi nenorociţi, sărmani şi vrednici de plâns, să mergem grabnic cu viaţa noastră la Isus, căci el tocmai pentru aceasta a venit şi vine mereu la noi, pentru a ne curăţi, pentru a ne lumina, pentru a ne duce în împărăţia sa, şi pentru a ne scăpa de judecată şi foc.

                                                                                                                               Pr. Ioan Lungu