Reflecţie la sfârşitul anului – 2013.

Te Deum laudamus!

Astăzi, în ultima zi a anului, ca şi pelerinul sărac al lui Rabindranath Tagore (1861-1941), care în fiecare seară îşi făcea bilanţul celor adunate sau pierdute zilnic, ne facem şi noi bilanţul celor câştigate şi a celor pierdute, pe parcursul anului care a trecut. Şi ca pelerinul lui Tagore, constatăm cu durere că, pentru puţin din cele materiale, am pierdut multe lucruri veşnice din aur curat, multe măsuri „bune, îndesate, scuturate şi cu vârf” (cf. Lc 6,38), pentru că am fost zgârciţi cu Dumnezeu, şi  pentru că nu am lucrat şi trăit după învăţătura lui. 

De aceea, la a încheierea acestui an, bogat în daruri şi evenimente, prin care Dumnezeu ne-a vorbit şi ne-a iubit, - dar din care puţin am câştigat cu adevărat şi mult am pierdut pentru viaţa veşnică, - se cuvine a-i înălţa Domnului un imn de laudă pentru că s-a făcut Dumnezeul nostru; de a-i înălţa un cânt de mulţumire pentru că s-a făcut dăruitorul nostru de daruri cereşti şi pământeşti; de a-i înălţa o cerere de iertare pentru necorespunderile noastre la har; şi de a-i face o invocare de ajutor, pentru convertire şi pentru o credinţă arătată prin fapte bune.

În mod special, evanghelia de astăzi, ne invită să ne amintim, să lăudăm şi să mulţumim, pentru că, zilnic am primit zilnic de la Dumnezeu, prin Cristos, „har după har” (In 1,16). Iar cele mai mari haruri primite sunt: Isus, însuşi cu iertarea şi mântuirea lui; Cuvântul divin şi cele şapte Taine, care să ne călăuzească şi să ne întărească în drumul nostru spre limanul ceresc; pe Neprihănita Fecioară Maria, ca model de trăire în virtuţi şi rugătoarea noastră la tronul ceresc; pe sfântul Iosif, bărbatul drept, care ne luminează drumul către Isus; pe toţi sfinţii celebraţi zi de zi, ca o confirmare că evanghelia poate fi trăită; viaţa şi nenumărate alte haruri trebuincioase prin care s-o trăim aşa cum se cuvine.

În privinţa harurilor primite şi în irosirea lor, ne putem asemăna cu, tânăra muribundă, aruncată de stăpânii ei cruzi, dar peste care Dumnezeu, şi-a aruncat mantia sa milostivă, făcând-o fiică şi apoi mireasă a sa; dar noi am răsplătit dragostea lui Dumnezeu prin infidelitate, asemenea ei (Ez 16,1-63); ne putem asemăna cu fiul risipitor, care am irosit harurile Tatălui ceresc, în interese străine de el (cf. Lc 15,13); dar mai ales, ne putem asemăna cu Baraba, care deşi meritam moartea, Dumnezeu ne-a dat tuturor o nepreţuită şansă, moartea Fiului tău, Isus, în locul nostru (cf. Mt 27,21-22).

Este sfârşit de an şi, şi aşa cum am spus deja, este timp de bilanţ sufletesc şi trupesc. Ne gândim că, într-adevăr, am primit „har peste har”,  ca tânăra muribundă, ca fiul rispitor, ca Baraba şi ca mulţi alţii, dar vedem că, asemenea lor, aşa de puţin am folosit din ele, „spre folosul nostru şi al întregii sale sfinte Biserici”. De aceea, nu putem să nu-i spunem lui Dumnezeu, la acest sfârşit de an,  „Te Deum laudamus, Domine” pentru că, nu ne-a dat pedeapsa pe care o meritam.

Parafrazând unele întâmplări din sfânta Scriptură, unde vedem că Dumnezeu a pedepsit pe mulţi păcătoşi, îi mulţumim lui Dumnezeu, că până acum nu ne-a pedepsit ca pe ei. Mulţumim că: nu ne-a pedepsit cu moartea ca pe Acan, deşi am umblat şi noi mai mult după cele pământeşti, decât după cele ale lui Dumnezeu (cf. Ios 7,1-26); că nu ne-a transformat în stâlp de sare, ca pe soţia lui Lot, deşi am privit şi noi cu jind înapoi, spre Sodoma păcatelor, din care am fost scoşi prin patima şi moartea lui Isus (cf. Gen 19,26); că nu ne-a trăsnit pe loc, ca şi pe Uza, deşi am fost şi noi superficiali în slujirea sa (cf. 2Sam 6,7); că nu  ne-a scos ochii ca lui Samson, şi nici nu ne-a făcut să învârtim veşnic la râşniţa veşnică a satanei, deşi ne-am desfătat şi noi de multe ori în gânduri, priviri, vorbe şi fapte murdare, uitând de misiunea noastră (cf. Jud 16,1-21); că nu ne-a pedepsit ca pe Nabucodonosor, prin pierderea minţii şi prin căderea la starea animalelor, deşi am refuzat şi noi convertirea, în ciuda semnelor şi minunilor la care am fost martori (cf. Dan 4,32-33); că nu a lăsat să ne-a înghită pământul, ca pe Core, Datan şi Abiram, deşi am vorbit şi noi contra slujitorilor săi (cf. Num 16.19.32-33); că nu ne-a vorbit prin furtuni şi potop de ape, ca lui Iona, deşi am refuzat şi noi să-i fim apostoli, în lumea robită de păcat (cf. Iona 1,4.12).

Nu putem să nu-i spune astăzi lui Dumnezeu: „Pe tine Dumnezeule, te lăudăm”! pentru că Dumnezeu în loc să ne pedepsească pentru păcatele noastre, ne-a oferit o nouă şansă de convertire, de îndreptare, şi de mântuire. Sfânta Carte, ne arată în mai multe locuri, că este în practica lui Dumnezeu, să le acorde păcătoşilor, care sunt copiii săi, o a doua şansă, sau chiar mai multe şanse de convertire şi de întoarcere la el, spre mântuire, pentru că el nu vrea moartea păcătoşilor, ci convertirea lor (cf. Ez 18,23-24; 33,11).

Propun şi să mergem iarăşi la sfânta Carte, şi să vedem că, a doua şansă, a avut rezultate bune, în mai multe cazuri:

1. Moise. Tatăl său se numea Amram iar mama Iohebed (cf. Ex 6,20 şi Num 26,59). Trăise 40 de ani la curtea lui Faraon, ca fiu al fiicei faraonului, dar crescut şi educat de mama sa, care i-a devenit „doică” şi „educatoare”, în dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul său. El, şi-a făcut un plan de salvare a poporul ales din robie, dar fără să-l întrebe pe Dumnezeu şi cu metode păgâne, de violenţă şi de crimă. În urma acestui demers al său, Faraon, a decis să-l ucidă. Dumnezeu, însă a decis, să-i mai dea o şansă, şansa convertirii şi cea de a colabora cu el la planul de salvare a poporului său. De aceea, l-a ajutat să fugă din faţa lui faraon, l-a călăuzit, l-a ocrotit şi l-a instruit în pustiu. Aici, în pustiu, Dumnezeu, l-a făcut să înveţe ascultarea şi blândeţea. Moise, s-a arătat a fi docil la lecţiile Domnului, căci în scut timp a devenit cel mai blând şi ascultător om de pe pământ (cf. Num 12,3). Cu un aşa om transformat, Dumnezeu a putut face cele mai mari minuni şi să realizeze salvarea poporului ales din robie. Deşi, nu a pus piciorul în Ţara Canaanului, a intrat totuşi în adevărata ţară, paradisul ceresc (cf. Mt 17,3).

2. Iacob. Fiul lui Isaac şi al lui Rebeca. Un preferat şi alintat al mamei. Îi plăcea să devină „mare”, dar nu prin mijloace cinstite. Astfel, i-a furat dreptul de întâi născut al lui Esau (cf. Gen 27,35) şi oile socrului său Laban (Gen 25,29-34; 30,41). Fugind de frica lui Esau, Dumnezeu, i-a oferit încă o şansă, şansa de a se înălţa cinstit, pe scara arătată de el, la Betel; aceasta era o scară de înălţare, nu atât pământească, cât cerească. Atunci, Iacob, a promis că o va urma această scară, dacă Dumnezeu îl va păzi la plecare şi la venire (cf. Gen 28,10-22). La timpul hotărât, Dumnezeu, l-a chemat să se întoarcă la Betel (cf. Gen 32,28), ca să primească binecuvântarea, mărirea, şi cinstea adevărată care vin numai de la el, prin convertire şi luptă pentru cauza lui Dumnezeu (cf. Gen 35,9-10).

3. Iona. Era fiul lui Amittai din Gat-Kefer, tribul lui Zabulon (cf Ios 19,13). El dispreţuia pe niniviteni şi voia să fie pierduţi, pentru că au robit pe poporul său. Dar, Dumnezeu, îl cheamă şi îl trimite tocmai la păgânii din Ninive, duşmani ai lui poporului său. Iona, a refuzat misiunea şi a voit să fugă la Tars (cf. Iona 1,2-3). Dumnezeu putea să-l dea la moarte pentru acest refuz; dar, Dumnezeu, în loc de moarte, i-a oferit o a doua şansă, printr-o balenă care l-a purtat la Ninive. De data asta, Iona, a împlinit porunca lui Dumnezeu, şi a predicat convertirea în Ninive; iar ninivitenii s-au convertit şi au fost cruţati de distrugere (cf. Iona 3,10). În urma împlinirii acestei misiuni, Iona a fost reabilitat ca profet şi mântuit.

Exemplele în acest sens ar putea continua cu Iov, care credea că, cel drept trebuie să fie scutit de suferinţă. Domnul i-a oferit a doua şansă, tocmai prin suferinţă, ca să realizeze că suferinţa dreptului este necesară şi mântuitoare pentru mântuirea celor căzuţi în păcat (cf. Iob 4,18; 15,15). În urma acestei înţelegeri şi a suferinţei asumate, Dumnezeu, l-a reabilitat pe Iov, şi i-a salvat şi pe prietenii săi vinovaţi, făcându-l o imagine a lui Isus (cf. Iob 42,12-17). Exemplele pot continua cu Paul, cel care credea că aduce laudă pe Dumnezeu, prigonind pe creştini (cf. In 16,2). Dumnezeu, putea să-l piardă pentru fapta aceasta, dar a ales să-i ofere şansa de a-l întâlni şi cunoaşte pe Isus. Această şansă l-a schimbat şi l-a făcut apostol al lui Isus, cel pe care îl prigonea (cf. Fap 9,5).

Apoi, exemplele de repetarea şanselor divine, ar putea continua în primul rând cu mine; apoi cu dumneavoastră care, fie că ascultaţi, sau fie că citiţi aceste rânduri; apoi cu toţi oamenii de pe păcătoşi de pe pământ.

Pentru orice om, fiecare an pe care îl termină, sau îl începe, este o nouă şansă, izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu, prin care el cheamă să i se accepte planul său, şi prin care spune deschis fiecăruia, că el nu doreşte moartea păcătoşilor, dar salvarea lor (cf. Ez 33,11). Insă, atenţie, aceste noi şi noi şanse, nu trebuie să le irosim, căci nu putem şti câte vor fi; iar şansele ne sunt acordate numai aici pe pământ (cf. Mc 2,10). Dincolo, e judecata (cf. Evr 9,27).

Practic, în fiecare dimineaţă, ne trezim cu o nouă şansă de convertire, numai că noi nu-i acordăm atenţie, crezând că toate cele primite ni se cuvin, şi uitând că chiar astăzi, multora dintre noi, nu li s-a mai dat încă o nouă şansă de convertire; iar, de ne vom osândi, nu va fi nimeni vinovat de asta, decât noi înşine.

Privind iarăşi în Biblie, să ne propunem, ca asemenea oamenilor lăudaţi de ea, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca de acum înainte: să aducem lui Dumnezeu, numai jertfe curate, ca Abel (cf. Gen 4,4); să ne convertim şi să umblăm numai cu Dumnezeu, ca Enoh (cf. Gen 5,22-24); să umblăm curaţi prin lumea de păcat, ca Noe (cf. Gen 6,13-22; Evr 11,7); să trăim în credinţă ca Avraam (cf. Gen 12,1-4; Evr 11,8); să fim totdeauna gata de jertfă, ca Isaac (cf. Gen 22,6); să dorim binecuvântările divine, ca Iacob (cf. Gen 27,27); să fugim de orice necurăţie a gândurilor, a privirilor, a dorinţelor şi faptelor, ca Iosif (cf. Gen 39,9-10); să ne petrecem mai mult timp cu Dumnezeu, ca Moise (cf. Dt 9,9-10); să fim credincioşi slujirii Domnului, ca Rut (cf. Rut 1,16-17); să fim atenţi la cuvântul Domnului, ca Samuel (cf. 1Sam 3,1-10; să ne rugăm cu încredere, ca Ana (cf. 1Sam 1,9-17); să ne luptăm cu satana, ca David cu Goliat, şi să învingem (cf. 1Sam 17,48-50); să fim plin de râvnă pentru Domnul, ca Ilie (cf. 1Rg 19,14); să rămânem credincioşi în încercări, ca Iob (cf. Iov 1,21; 2,10); să ne ferim de tot ceea ce m-ar putea întina, ca Daniel şi tovarăşii săi (cf. Dan 1,8); să rămânem credincioşi, chiar dacă va trebui să intrăm în cuptorul suferinţelor, ca cei trei tineri din Babilon (cf. Dan 3,16), ca bătrânul cărturar, Eleazar (cf. 2Mac 6,18-28), ca cei 7 fraţi macabei, împreună cu mama lor (cf. 2Mac 7,1-41), şi ca Ştefan (cf. Fap 7,57-58); să iubim lectura Scripturilor, ca Ezdra (cf. Neh 8,1-8); să reparăm spărturile sufleteşti şi trupeşti, ca Nehemia (cf. Neh 4,17); să considerăm toate cele pământeşti ca, gunoaie şi piedici în urmarea ta, ca Paul (cf. Fil 3,7-8); să alergăm după toţi cei care caută mântuirea şi să-i ajut să o găsească, ca diaconul Filip (cf. Fap 8,26-40); să trecem prin lume făcând numai bine, asemenea lui Isus şi a samariteanului milostiv (cf. Fap 18, 38; Lc 10,25-37); să ajungem în fericirea veşnică, alături de mulţimea nenumărată, care şi-a spălat sufletele în sângele Mielui (cf. Ap 7,9-14).  

 Doamne, tare multe lucruri bune ne-am propus, acum la sfârşit şi la început de an. Suntem conştienţi, că singuri şi cu de la noi putere, nu vom reuşi nimic din cele propuse. Te rugăm să ne ajuţi zi de zi cu harul tău, ca pe apostolii, Petru şi Paul; ca pe vameşii, Matei şi Zaheu; ca pe risipitorii de har, Maria Magdalena şi  samariteana de la Fântâna lui Iacob; într-un cuvânt, te rugăm să ne ajuţi, ca pe toţi păcătoşii mântuiţi de tine, pe care noi îi numim generic, sfinţii. Noi credem în tine, dar ca apostolii te rugăm zilnic, „Doamne, ajută necredinţei noastre” (cf. Mc 9,24).

Se spune că, atunci când un elev de liceu a primit cartea de matematică la începutul anului şcolar, şi răsfoind-o, a ajuns la ultimul capitol, unde a observat nişte probleme greu de rezolvat la acea oră, că era gata să renunţe la cursuri. Dar, profesorul său, un om înţelept, i-a zis: „Nu te speria, că zilnic vei primi noi cunoştinţe, şi cu ajutorul lor vei reuşi să rezolvi toate problemele”. Astăzi, când terminăm anul şi primim tema pentru anul viitor, tema mântuirii, să nu ne speriem, căci şi noi vom primi zilnic „har peste har”, de la Isus născut din Fecioara Maria, care ne ia sub ocrotire chiar din prima zi a noului an.

Astăzi, în ultima zi a anului, Biserica celebrează pe sfinţii Sivestru (+ 335), papă, şi pe sfânta Melania (+439), văduvă; şi pe Ecaterina Laboure (+ 1876); oameni simplii şi slabi ca şi noi, dar care ţinându-se zilnic aproape de Dumnezeu, care lucrând zi de zi cu harul lui Dumnezeu, care ne fiind zgârciţi cu Dumnezeu şi cu semenii, care au alergat mereu la ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, au reuşi să realizeze lucruri bune pentru mântuirea lor şi a semenilor. Toţi trei, au uşurat drumul oamenilor spre întâlnirea cu Dumnezeu: Silvestru prin punerea în lumină a Legilor divine şi prin ridicare de lăcaşuri de cult, prin care cei credincioşi să aibă posibilitatea de a se reuni şi să se constituie ca biserică, care îl laudă şi îl slujeşte pe Dumnezeu. Melania folosind darurile materiale şi spirituale, pentru a lumina drumul multor păgâni, spre Biserica lui Cristos, arca mântuirii de pe pământ. Ecaterina Laboure, arătând-o pe Maria, ca miraculoasă împărţitoare de haruri.

Cu adevărat putem spune că în anul care tocmai s-a scurs, am primit din plinătatea lui Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt, har peste har. Să-i mulţumim Domnului pentru toate harurile primite în acest an; să-i cerem iertare pentru toate necorespunderile noastre; şi îi cerem pentru anul care stă gata să vină, o nouă şansă mântuitoare, şi noi haruri, cu promisiunea de a ne converti şi de a lucra mai bine cu darurile ce le vom primi, atât spre folosul nostru, cât şi pentru al întregii sale sfinte Biserici. Amin.

                                                                                                                                  Pr. Ioan Lungu