Reflecţie la duminica III din Advent  - A

„Dumnezeu însuşi va veni şi ne va mântui” (Is 35,4)

Pentru mesajul ei plin de speranţa şi bucuria mântuirii, această duminică, a treia din Advent, se mai numeşte şi „Duminica Gaudete”, adică duminica bucuriei. Iar Biserica marchează această bucurie, prin culoarea roz a veşmintelor liturgice, şi prin florile frumoase de pe altar.

Dacă, în primele două duminici din Advent, Biserica ne-a făcut să ne gândim în primul rând la venirea de-a doua a lui Isus, şi apoi la venirea de la Crăciun; începând cu duminica aceasta, a treia din Advent, Biserica, ne îndreaptă privirea în primul rând, spre Memorialul Crăciunului, şi apoi spre venirea de-a doua a lui Isus.

Pentru că, am folosit expresia „Memorialul Crăciunului”, voiesc să spun că, „memorial”, în celebrările liturgice ale Bisericii, înseamnă purtarea în realitate al unui eveniment trecut, cu valoare prezentă. Deci, când vorbim de celebrarea „Memorialului Crăciunului”, înţelegem că, toate harurile şi binecuvântările pe care Dumnezeu le-a revărsat la primul Crăciun, le revarsă întocmai şi acum peste noi. Şi tocmai de aici, bucuria şi speranţa noastră creştină.  

Dacă, la primul Crăciun, Isus, s-a născut într-un grajd la Betleem, la toate celebrările Naşterii Domnului, de după primul Crăciun, Isus, nu se mai naşte în ieslea Betleemului, sau în vreo casă oarecare, ci, Isus, se naşte numai în sufletele oamenilor dispuşi să-l primească.

Deşi, şi astăzi, oamenii fac pregătirile de Crăciun, mai mult în afară şi chiar numai pentru câştig pământesc, totuşi, noi creştinii, nu trebuie să uităm că, pregătirile pentru sărbătoarea Crăciunului, trebuiesc făcute în primul rând în sufletele noastre, acolo unde păcatul a făcut şi face cele mai mari şi mai multe dintre dezastrele sale, căci acolo unde urmează să se nască, Cristos.

Lecturile de astăzi, reţin câteva din lucrările pe care Isus le va face la venirile sale; atât la venirea sa de-a doua, cât şi la venirile sale zilnice, care au început cu prima sa venire de la Crăciun.

Prima lectură, (cf. Is 35,1-10), pentru a fi înţeleasă, trebuie citită împreună cu un alt paragraf din capitolul anterior (cf. Is 34,9-17). Aceste două capitole din Isaia, legate ca înţeles, ne face să vedem pe de o parte, drama lui Esau, un potrivnic al lui Dumnezeu şi al poporului său ales; şi pe de altă parte, bucuria lui Iacob, un iubitor de Dumnezeu şi de oameni.

Din cauza uşurătăţii cu care Esau a tratat binecuvântările lui Dumnezeu, şi mai ales din cauza duşmăniei pe care a purtat-o poporului ales, el şi poporul ieşit din coapsele lui, vor fi nimiciţi în întregime, iar ţara lor, muntele Seir, va deveni o pustietate „în veci de veci" (cf. Is 34,10). În schimb pentru Iacob, care a renunţat la cele pământeşti, pentru cele cereşti, până şi pustia lui îi va deveni o grădină minunată, în care va străluci neumbrită „gloria Domnului, măreţia Dumnezeului nostru" (cf. Is 35,2). 

Această pustiire trupească şi sufletească, pământească şi cerească, a lui Esau şi a tuturor urmaşilor săi, va fi şi ruina totală, şi a tuturor duşmanilor lui Dumnezeu, şi ai poporului său credincios (cf. Is 34,10).  

Iar, binecuvântarea lui Iacob şi a tuturor urmaşilor săi, va fi şi binecuvântarea tuturor iubitorilor lui Dumnezeu şi a aleşilor săi, din toate timpurile, care vor fi mereu eliberaţi din mâinile celor necredincioşi, cărora până şi pustia le va deveni o grădină minunată, în care va străluci „gloria Domnului” (cf. Is 35,1-3).

Apoi, aşa cum binecuvântarea lui Esau, a trecut la altul mai vrednic, la Iacob; tot astfel se întâmplă mereu, binecuvântările unui căzut, se duc la altul mai vrednic.

Această dramă i s-a întâmplat mai întâi lui Lucifer şi îngerilor săi. Refuzând ascultarea şi slujirea lui Dumnezeu, au pierdut toate binecuvântările, în favoarea oamenilor, care a fost creaţi de Dumnezeu, pentru a ocupa locurile din care au căzut diavolii.

Apoi, această dramă, a fost şi drama poporului evreu; lui, i-au fost destinate de către Dumnezeu, toate binecuvântările temporare şi veşnice, în vederea primirii lui Mesia, Fiul său preaiubit (cf. Rom 9,4). Dar a venit satana şi l-a amăgit să nu-l primească pe Isus, să nu-l asculte pe Isus, să-l discrediteze pe Isus, să-l prigonească pe Isus şi să-l ucidă pe Isus. De aceea binecuvântările destinate lui, au fost transferate unui alt popor ales, Biserica, care a fost şi este recrutată în marea ei parte dintre păgâni şi dintre păcătoşii convertiţi.

Şi iarăşi, aceasta este şi drama multor creştini. Fiecare botezat, a primit şi el de la Dumnezeu, toate binecuvântările de pe pământ şi din cer, în speranţa că-l va primi pe Isus în viaţa sa, că-l va urma pe Isus pe toate căile sale. Dar, ca şi la Esau, ca şi la poporul lui Israel, a venit şi vine satana, cu acelaşi ieftin blid de linte, plăcerea scurtă şi amară a păcatului; şi mulţi creştini, amăgiţi de vraja păcatului, au renunţat şi renunţă încă la binecuvântările botezului, şi-l răstignesc iar pe Isus, prin păcatul lor (cf. Evr  6,6).

Şi din momentul păcatului, când se renunţă la binecuvântările divine, viaţa oricărui om, devine o viaţă tristă şi amară, o viaţă orientată spre moarte, ca a lui Esau. Satana a făcut din orice făptuitor al păcatului, ca şi din Esau, un orb, un şchiop pe căile Domnului, un lepros la suflet, un surd la cuvântul lui Dumnezeu, un mort sufleteşte, unul care se poticneşte de lumină.

După vestea cea bună a ridicării şi înălţării celor oprimaţi şi pedepsirea finală a duşmanilor lor; iată acum, o veste şi mai frumoasă şi o bucurie şi mai mare, pentru toţi greşiţii şi păcătoşii: Dumnezeu, prin Cristos, dă mântuire tuturor oamenilor amăgiţi de satana şi de vraja otrăvită a păcatului, atât din vechiul cât şi din noul său popor, atât dintre cei care-l cunosc pe Dumnezeu şi dintre cei care nu-l cunosc pe Dumnezeu; dacă aceştia se vor întoarce la el, şi-i vor primi pe Fiul şi pe Duhul său Sfânt. Dumnezeu, va reîntoarce la cei care se convertesc, toate harurile şi binecuvântările pierdute prin păcatul lor, îi va vindeca de toate infirmităţile lor, şi îi va primi în veşnica lui împărăţie.

Cei care se convertesc şi se întorc la Domnul, ei sunt deşertul uscat care se va veseli şi se va umple de florile harului; ei sunt cei care vor cânta şi li se va da slava Libanului şi strălucirea Carmelului; ei sunt cei slăbiţi care se vor întări; ei sunt orbii, surzii şi şchiopii care se vor vindeca; ei sunt sclavii eliberaţi care vor ajunge în cer, unde vor scăpa de durere, întristare şi suspin (cf. Is 35,1-6.10)

De aceea, Dumnezeu, l-a uns cu Duhul Sfânt, pe Isus, şi trimis în lume, pentru ca omenirea rătăcită, descurajată şi obosită, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să fie ajutată să intre pe drumul ascultării şi al fidelităţii faţă de el (cf. Is 61,1).

Iată, de ce, Isus, cel uns cu Duhul Sfânt, şi trimis în lume de către Tatăl (cf. Is 61,1), a spus chiar de la prima lui predică, din Nazaret: „Duhul Domnului este peste mine, pentru că m-a uns să vestesc săracilor evanghelia; m-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc timpul de îndurare al Domnului” (Lc 4,18). Răzbunarea Domnului, din prima vestire, a fost lăsata afară (cf. Is 61,2). Deci, cei care se convertesc şi se întorc la Dumnezeu, sunt toţi aceşti fericiţi oameni.

Iată, de ce, Isus, şi în evanghelia de astăzi, a trimis să i se spună şi lui Ioan Botezătorul, care suferea în închisoare: "Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi auzit şi aţi văzut: orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se aduce vestea cea bună(cf. Mt 11,5).

Conform lecturilor de astăzi, orice păcătos, se aseamănă cu un pământ pustiu, cu un nobil scăpătat, cu un om robit la un duşman rău, cu un om cu inima zdrobită, cu un om care a devenit lepros şi bolnav, cu un om care şi-a pierdut vederea şi auzul, cu un om rătăcit şi descurajat, cu un om în agonia morţii. Iar, din nefericire, mulţi dintre noi suntem aceşti nenorociţi. Dar partea cea bună este că, Isus tocmai pentru noi şi pentru oameni ca noi, a venit şi vine zilnic, până la cea de-a doua venire, ca să ne ierte, să ne vindece şi să ne fericească în împărăţia Tatălui său (cf. Lc 15,2).

Dacă privim în evanghelii, vom vedea că Isus a transformat multe suflete pustii, dar convertite, în grădini frumoase pentru Dumnul; şi mulţi orbi, surzi, ologi şi leproşi ai satanei, au fost transformaţi în sfinţi, ca: vameşii Matei şi Zaheu; ca Simon Zelotul şi Toma necredinciosul; ca Petru şi ceilalţi apostoli; ca Maria Magdalena şi Saul din Tars. Iar lista continuă până în zilele noastre, şi trebuie să continue şi cu noi. Iată, acesta este Dumnezeul nostru! Iată, acesta este Mântuitorul nostru în care trebuie să ne punem încrederea, şi nu trebuie să mai aşteptăm un altul; căci, un altul, nici nu mai există: „În nimeni altul nu este mântuire, decât în numele lui Isus” (cf. Fap 4,12). 

Este demn de reţinut aici că: poporul ivit din Esau, a reuşit să astupe spărtura păcatului, şi s-a întors în sânul poporului ales încă de pe timpul lui Iuda Macabeul şi Ioan Hircan I (135-104 î.Cr), iar la Rusalii era acolo ascultând predica lui Petru, mărturisind pe Cristos şi primind pe Duhul Sfânt, cu toate darurile sale divine; mulţi dintre amăgiţii vechiului popor ales, au reparat şi ei spărtura păcatului, şi l-au primit pe Isus, începând cu sărmanii şi simplii evrei, şi continuând cu mulţi dintre mai marii preoţi şi dintre farisei, şi care sunt astăzi cinstiţi ca sfinţi ai cerului; mulţi dintre creştinii amăgiţi de satana şi de păcatul lui, şi chiar mulţi eretici, au reparat şi ei spărtura din sufletele lor, s-au întors la Cristos, primind mântuirea lui, şi urmând calea lui; iar acum sunt şi ei sfinţi ai cerului. La Dumnezeu, „nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1,37).

Un copil s-a dus în faţa lui Dumnezeu cu o floare. Dumnezeu i-a spus: “Dă-mi-o!” El s-a supus şi a pus floarea în faţa altarului său. Dar Dumnezeu a repetat: “Dă-mi-o!” Copilul, rămas cu mâinile goale, era nedumerit. Pentru a treia oară, Dumnezeu i-a poruncit: “Dă-mi-o!” Şi copilul l-a întrebat: “Ce trebuie să îţi dau, Doamne?” “Nu floarea, fiul meu, ci inima ta!” a fost răspunsul lui Dumnezeu .

Pe temeiul cuvintelor lui Isus, care nu mai vorbesc de pedeapsa lui Dumnezeu pentru cei care se convertesc, pentru cei care-i dau inima, dar numai de mila lui, se sprijină şi toată speranţa, aşteptarea şi răbdarea noastră. De aceea prindem curaj, ne întărim inimile, ne pregătim şi aşteptăm venirea lui Isus, mântuitorul nostru divin, trimis de Tatăl ceresc (cf. Iac 5,7-10).

Insula Madeira, este o insulă din Oceanul Atlantic, şi o insulă colonie portugheză. Insula aceasta, când au descoperit-o portughezii, în 1418, era acoperită în întregime de spini şi mărăcini, de ciulini şi ţepi; e locuit de şerpi, reptile şi rozătoare, că îţi era frică să pui piciorul pe ea. Acestei insule sălbatice i s-a dat foc. Iar după ce a ars complet, s-a făcut din ea un paradis al plantaţiilor de viţă de vie, de banani, de portocali, de lămâi, de trestie de zahar şi de mănoase culturi de cereale.  

Sfântul Toma de Villanova (1486-1555), un spaniol, ne spune că, sufletul păcătosului e pustiul în care strigă Domnul prin profeţi şi apostoli. Sufletul păcătosului, este locul sălbatic, plin de spini şi mărăcini, de ciulini şi ţepi; şi unde locuiesc şerpii, reptilele, rozătoarele şi alte jivine, care îl fac fără rod. De aceea, o lucrare de ardere a tot ce-i rău din viaţa noastră, se impune şi pentru noi.

Aşa i-a spus episcopul de Reims, sfântul Remigiu (437-533), regelui francilor, Clovis I (466-511), pe care l-a botezat în ziua de Crăciun a anului 496, şi care nu ştia ce trebuie să facă un botezat: “Arde tot ceea ce ai iubit până acum, şi iubeşte tot ceea ce ai ars până acum”. Clovis până atunci iubise păcatul sub toate formele sale şi dispreţuise pe Dumnezeu. Acum a fost chemat să ardă păcatul prin pocăinţă şi schimbarea vieţii, şi să-l iubească pe Isus mai presus de toate. Şi într-adevăr Clovis a făcut aceasta, căci, auzind el de ceea ce i-au făcut iudeii şi păgânii lui Isus, la cruce, a exclamat: “Ah, de ce n-am fost eu acolo cu francii mei, această nelegiuire, nu s-ar fi întâmplat”!

În ce ne priveşte, noi nu trebuie să uităm să niciodată veştile şi darurile bune primite astăzi; apoi să nu uităm să-i încurajăm cu ele şi pe alţi amăgiţi ai satanei şi ai păcatului, ca şi noi (cf. 1Pt 3,15). Nu există mijloc mai eficace pentru întărirea mâinilor slăbite şi a genunchilor care se clatină din cauza păcatului (cf. Is 35,3), decât speranţa în promisiunile lui Dumnezeu şi încurajarea reciprocă cu ele. Trebuie să ne încurajăm unii pe alţii: în convertire, slujire, în rugăciune, fapte de pocăinţă şi într-o umblare neşovăielnică (cf. Is 11,3; Evr 12.12); şi apoi să ne mângâiem unii pe alţii, cu aceste cuvinte (cf.1Tes 4,18).

A veni la Isus, a-i da inima lui Isus, a arde păcatul pentru Isus, a ne lăsa vindecaţi şi transformaţi de Isus, a-l urma pe Isus, a trăi după învăţătura lui Isus, şi a-l vesti pe Isus, în ciuda tuturor opreliştilor şi greutăţilor, înseamnă a trăi în credinţă, speranţă şi iubire; înseamnă a trăi Adventul şi a ne pregăti pentru Naşterea Domnului; înseamnă a avea curaj profetic, ca ale lui Ioan Botezătorul; înseamnă a spera să fim lăudaţi de Isus, ca şi el, la venirea sa de-a doua (cf. Mt 11,7-11).  

                                                                                                                   Pr. Ioan Lungu