Reflecţie la solemnitatea Sfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu – 2014

Prin Isus, născut din Fecioara Maria, Dumnezeu ne-a lăsat „un munte de fericire”.

Este 1 ianuarie, iar Biserica ne chemă să-l cinstim pe Pruncuşorul nou născut la Betleem în Noaptea de Crăciun, căruia Tatăl ceresc i-a impus din veşnicie numele, „Isus”, ceea ce înseamnă „mântuitor”. El s-a născut din voinţa Tatălui ceresc, şi prin puterea Duhului Sfânt, din sânul neprihănit al Fecioarei Maria: „Dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea” (Gal 4,4-5). Începând de la Conciliul Ecumenic din Efes ( 22 iunie, anul 431), Biserica o numeşte şi o cinsteşte pe Maria, cu numele de: „Maria, Născătoare de Dumnezeu”. De aceea, şi noi creştinii, o aclamăm astăzi pe Maria şi, îi spunem: „Bucură-te, sfântă Născătoare; tu l-ai născut pe regele care stăpâneşte cerul şi pământul, în veac de veac” (cf. Antifona de la intrare).

Astăzi sunt opt zile de când s-a născut Pruncuşorul. Conform Legii poporului evreu, în ziua a opta, orice copil de parte bărbătească trebuie să primească tăierea împrejur, prin care să intre în sânul poporului ales (cf. Gen 17,12). Intrat în rândul poporului lui Dumnezeu prin ritualul tăierii împrejur, Pruncuşorul, din dispoziţie divină, primeşte numele de „Isus”, adică „Dumnezeu mântuieşte” (cf. Lc 2,21). Acest nume care indică misiunea sa, va fi şi un nume de mare binecuvântare pentru toţi cei care vor crede în el: „Pentru voi, care vă temeţi de Numele meu, va răsări soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd” (Mal 3,20). Pentru toţi cei care vor crede în el, acest nume va fi un izvor de mare putere: „În Numele meu vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână şerpi, dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma, îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi” (Mc 16,17-18); va fi o dulce lumină care îi va scoate din întuneric şi în valea morţii (cf. Is 9,1); iar la intrarea în cer, numele lui Isus, le va fi ca o „parolă” (cf. Fap 4,12).

Apropo de numele lui Isus, ca parolă, o istorioară de învăţătură creştină, spune că la intrarea în cer, Dumnezeu, le va cere oamenilor să spună numai numele Celui prin care au fost mântuiţi. Cei care au iubit şi cinstit acest nume, îl vor rosti cu uşurinţă. Dar ,celor care nu au iubit şi nu au cinstit acest nume, nu li se va da gură ca să-l rostească.

Datorită Pruncuşorului, care astăzi a primit numele de Isus, nimic nu mai poate fi ca înainte, căci primitorii lui, vor fi umpluţi de bucurie, de linişte şi pace; apoi, vor deveni oameni liberi, iertaţi, împăcaţi; vor deveni fraţi cu el şi între ei; vor deveni şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor. 

Pruncul, care astăzi a primit numele de, „Isus”, adică, „Dumnezeu mântuieşte”, ne-a adus toate binecuvântările şi darurile divine promise încă de la de la începutul istoriei mântuirii (cf Num 6,22-27; Ps 67,2-8). Binecuvântarea dată de Dumnezeu vechiului său popor, prin preotul Aron, este acum şi binecuvântarea care se revarsă continuu şi peste noi; numai că, acum, ea se revarsă peste noi în mod desăvârşit, datorită Numelui lui Isus, Preotului nostru cel veşnic, care s-a născut şi a trăit între noi, care ne-a călăuzit şi a avut milă de noi, care a pătimit, a murit şi a înviat pentru noi (cf. Evr 4,14-16).

Această binecuvântarea, pe care noi o primim prin Cristos, chiar din prima zi a anului, este o binecuvântare desăvârşită, pentru că ea este una fără limite şi atotputernică; pentru că ea este o binecuvântare revărsată zilnic şi mereu nouă; pentru că ea este o binecuvântare revărsată asupra noastră din prima şi până în ultima zi a anului; pentru că ea este o binecuvântare revărsată asupra noastă din prima şi până în ultima zi a vieţii noastre; pentru că ea este o binecuvântare revărsată continuu de dimineaţa până seara oricărei zile; pentru că ea este o binecuvântare cu care putem sfinţi toate zilele şi nopţile, toate muncile şi rugăciunile, toate bucuriile şi suferinţele.

Ba, mai mult, această binecuvântare lăsată nouă de Dumnezeu în Cuvântul Scripturii şi întrupată în Cristos, constituie pentru noi oamenii, cea mare călăuzire spre împărăţia cerurilor, cea sigură garanţie de fericire a vieţii, cea mai mare înălţare pe care o poate primi omul, şi cea mai dulce orientare spre zorii dimineţii cereşti. De aceea, chiar din prima zi a anului, şi de la începutul oricărei zile, să-i facem loc în sufletele noastre „Celui care s-a arătat în trup" (1Tim 3,16), şi, ne-a adus „acest munte de binecuvântări”.

Dar, tot din prima zi a anului, Biserica ne chema să-i dăm şi Mariei cinstea cuvenită, căci ea ni l-a născut pe Isus, cel binecuvântat în veci (cf. Rom 9,5). Prin faptul că Maria a acceptat să colaboreze cu planul lui Dumnezeu şi devină mama lui Isus, ea a făcut ca mântuirea şi toate binecuvântările cerului să coboare peste noi. Dar, Maria, acceptând să fie mama lui Isus, ea a mai acceptat şi: să fie mama noastră a oamenilor (cf. In 19,26-27); să fie şi însoţitoarea noastră în viaţă pe urmele lui Isus; să fie modelul nostru de virtute, de viaţă în credinţă, speranţă şi iubire; să fie şi împreună rugătoare cu noi la Dumnezeu.

O veche istorioară creştină, ne spune că: „În rai s-a ţinut un consiliu. Acolo era Tatăl tuturor oamenilor; era Fiul gata de plecare în lume; era Duhul Sfânt plin de iubire; erau şi îngerii pregătiţi să primească fiecare câte o misiune. Cu ocazia acelui consiliu divin, Tatăl a Fiului său: „Fiul meu preaiubit, ai ales să te cobori pe pământ între oameni. Ştiu că vei suferi multe din cauza răutăţii oamenilor. De aceea, eu şi cu Duhul Sfânt, am decis să-ţi facem un „dar” după dorinţa inimii tale. Cere, deci, un „dar”, care să te ajute şi să te mângâie în misiunea ta de mântuire a oamenilor”!  Atunci, Isus, care aştepta să intre în lume, a zis: „Părinte, vreau o mamă; o mamă cu sufletul şi trupul cele mai curate; o mamă care să fie cea mai frumoasă; mamă care să fie cea mai bună dintre toate mamele; o mamă, care să fie mamă, atât pentru mine, cât şi pentru toţi oamenii de pe pământ”. Atunci, pentru ca totul să iasă perfect, Tatăl şi Duhul Sfânt, l-au chemat şi pe Fiul să participe la această lucrare. Şi, aşa, toţi trei, au creat-o  pe cea neprihănit zămislită, pe cea îmbrăcată cu soarele şi cu luna sub picioare, pe cea ce poartă o cunună cu douăsprezece stele, pe Maria din Nazaret (cf. Ap 12,1).

Dumnezeu ne-a dat-o pe Maria, ca să ne fie şi model de ai deveni lui Isus, frate, soră şi mamă (cf. Mt 12,50); adică cum să-l zămislim şi să-l naştem pe Isus în lume, cum să-l vestim şi să-l facem cunoscut tuturor. Cu un cuvânt, să fim şi noi împreună cu Maria, „născători de Dumnezeu în lume”.

O istorioară creştină ne spune că, mai multe suflete aşteptau la rând la poarta raiului ca să intre. Sfântul Petru, întrebă pe fiecare cine este şi ce doreşte. Iar în funcţie de răspuns intrau în rai, sau nu în rai. La întrebarea cine eşti şi ce doreşti, mulţi răspundeau: sunt profesorul X, sunt medicul Y, sunt patronul Z., şi vreau ca să intru în cer. Petru le spunea multora dintre ei: „Îmi pare rău, nu sunteţi trecuţi în Cartea vieţii. Încercaţi la altă poartă”. La sfârşitul acestui şir de oameni, veni şi un bărbat între doua vârste, tare obosit, care voia şi el să intre şi el în cer. Cine eşti? „Sunt mama lui Isus”! Deodată, porţile raiului se deschid larg, Petru îl pofteşte înăuntru şi-i spune: ”Pentru că ai fost mama lui Isus, pentru că l-ai născut pe Isus în lume, ai un loc special pregătit de Isus pentru tine! Intră în bucuria veşnică a cerului” (cf. In 14,1-3)! Fricoşii n-au loc în cer (cf. Ap 21,8). Mamele, fraţii şi mărturisitorii lui, au un loc special (cf. Mt 12,50).

Papa Benedict XVI, într-o alocuţiune, din 9 mai 2011, spunea: “Să o invocăm pe Preasfânta Fecioară Maria, care i-a susţinut pe primii martori ai Fiului ei în predicarea Veştii celei Bune, pentru ca să susţină şi astăzi eforturile apostolice ale preoţilor; să facă rodnică mărturia persoanelor consacrate; să întărească munca zilnică a părinţilor în prima transmitere a credinţei către copiii lor; să lumineze drumul tinerilor pentru ca ei să poată merge cu încredere pe calea trasată de părinţii lor; să umple inimile bătrânilor cu speranţă; să mângâie cu apropierea ei pe toţi bolnavii şi pe cei care suferă; să asiste munca numeroşilor laici care colaborează activ la noua evanghelizare, în parohii, în asociaţii, şi în toate câmpurile de apostolat”.

Tot Papa, Benedict XVI, în mesajul de 1 ianuarie 2007, spunea: „Astăzi îl contemplăm pe Isus născut din Maria Fecioară, în prerogativa lui de adevărat “Principe al Păcii” (Is 9,5). El “este pacea noastră”, venit să dărâme “zidul de despărţire” care separă oamenii şi popoarele, adică “vrăjmăşia” (Ef 2,14). De aceea, Papa Paul al VI-lea (1897-1978), de venerată memorie, a dorit ca începând cu anul 1968, ziua de 1 ianuarie să fie şi Ziua Mondială a Păcii: pentru ca fiecare nou an să înceapă în lumina lui Cristos, marele pacificator al omenirii.

La naşterea lui Isus, îngerii au cântat “Pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă” (Lc 2,14); Isus, în predica de pe munte i-a chemat pe oameni să fie fericiţi făcători de pace (cf. Mt 5,9); înainte de suferinţele Calvarului, Isus, a lăsat lumii pacea pe care el a avut-o în timpul suferinţelor şi morţii sale (cf. In 14,27); iar după înviere a adus lumii pacea desăvârşită (cf. In 20,19).

Deci, pacea, adusă lumii de Isus, este o pace rod al naşterii, al predicării, al patimilor, al morţii şi al învierii sale. De aceea, şi noi, de la leagăn şi până la trecerea în veşnicie, - asemenea lui Isus, asemenea Mariei şi asemenea tuturor ucenicilor buni din toate timpurile, -  trebuie să luptăm pentru pace cu Dumnezeu, pentru pace cu semenii, şi pentru pace cu întreaga creaţie. Deci, trebuie să construim „o pace întreagă”, după spusa Domnului:  “Din pietre întregi să zideşti altarul Domnului, Dumnezeul tău” (Dt 27,6).

Papa Francisc I, în mesajul "Urbi et Orbi", din 2013, a îndemnat lumea la adorarea şi iubirea lui Dumnezeu, pledând pentru încetarea oricărei forme de război şi denunţând orice formă de violenţă.  

Se spune că odată a avut loc un concurs între pictori. Tema concursului era pacea. Cel ce a obţinut locul doi, a pictat o scenă de linişte, cu un drum de ţară care şerpuia printre lanuri de grâu ondulate de vânt; iar imediat lângă ele a pictat o casă frumoasă şi un hambar nou. Era o scena de calm în vremuri bune. Premiul întâi, însă, la câştigat un altul; acesta, a pictat o cascadă turbulentă, cu apa curgând vijelios printre stânci. În vârful cascadei, a pictat un copac dezrădăcinat şi gata să cadă în prăpastie. Pe o ramura a acestui copac gata să cadă, a pictat o păsărică care cânta liniştit. Apa putea să curgă oricât de vijelios, pomul putea să cadă în orice moment, ramura putea să se rupă oricând, dar ea avea pace; avea pace pentru că avea aripi; iar aceste aripi, îi dădeau siguranţă şi pace în orice primejdie sau încercare.

Aceste aripi de pace şi siguranţă deplină, în adversităţi, le-a avut-o Isus, prin încrederea în Tatăl ceresc care a fot mereu cu el (cf. In 8,29); iar aceste aripi pace şi siguranţă deplină, el a venit să ni le dea şi nouă, prin credinţa în Tatăl, dar şi în el (cf. In 14,1), căci el a învins lumea, diavolul şi moartea (cf. In 16,33; 1Cor 15,24-26). Aceste aripi de pace şi siguranţă deplină, le-au avut şi Maria, datorită primirii lui Isus; le-au avut şi toţi cei care, asemenea ei, au ajuns la mântuire. Iar, Maria şi toţi sfinţii, doresc ca aceste aripi să le avem şi noi, tot prin încrederea în Dumnezeu şi în Isus, dar şi prin grija ei maternă a Mariei şi a rugăciunilor sfinţilor, care ne sprijină şi ne ajută, să rămânem mereu lângă Isus.

Iată că astăzi, la început de an nou, Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt, ne-a lăsat „un munte de fericire” (cf. Mt 5,1-12). Dar, ne-a lăsat-o şi pe Maria, regina îngerilor şi a tuturor sfinţilor, ca să ne conducă la acest munte de fericire, chiar din prima zi a anului.

Tuturor, un an nou fericit, cu Dumnezeu cel întreit şi unic, cu Maria, cu Iosif, cu toţi îngerii şi toţi sfinţii!

                                                                                                                                   Pr. Ioan Lungu