Reflecţie la duminica IV din Advent – A

„Fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel” (Is 7,14).

Cu această duminică, a patra din Advent, Crăciunul, „Mama tuturor sărbătorilor”, cum o numeşte sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), este foarte aproape. Iar, aşa, cum bine ştim, Isus, nu se mai naşte acum într-un grajd sărac, ci vine să se nască în sufletele noastre, căci noi prin credinţă şi Botez, am devenit „oameni din neamul lui” (Fap 17,28).

Lecturile de astăzi ne prezintă patru personaje, fiecare cu câte un plan al lui: Ahaz, Iosif, Maria şi Paul.

Fiecare dintre aceste personaje se aflau într-o mare dificultate, şi au căutat câte un plan de salvare gândit de ei pentru a ieşi din impas. Însă, la fiecare dintre aceştia, Dumnezeu le propune un plan mai bun, planul său, pentru a ieşi din impasul lor. Iată situaţia fiecăruia dintre ei:

Mai întâi Ahaz, regele lui Iuda. Regele Damascului, Rezin II şi regele Samariei, Pecah, au organizat o coaliţie împotriva lui Tiglatpalasar III, împăratul Siriei. În această coaliţie, au voit să-l atragă şi pe Ahaz, regele lui Iuda. Din motive de siguranţă, acesta a refuzat solicitarea lor. Simţindu-se ofensaţi, aceştia l-au ameninţat pe Ahaz cu detronarea. Aici, Ahaz, îşi face un plan de salvare, şi să apeleze la tocmai la ajutorul lui Tiglatpalasa III. Un plan riscant, atât pentru el cât şi pentru popor, căci trebuia să-i devină vasal. In acest moment vine oferta lui Dumnezeu prin profetul Isaia, cum că Dumnezeu va lupta împotriva celor „doi tăciuni”. Acum, Isaia, îl îndeamnă pe Ahaz să ceară un semn , fie în adâncul infernului, fie în înălţimile cerului. Acum, Isaia, îi face lui Ahaz, profeţia cu fecioara care îl va naşte pe Emanuel. Ahaz, nu are încredere în puterea lui Dumnezeu, şi se aliază cu Siria. Ce s-a întâmplat? Sirienii, au cucerit regatul lui Iuda, au deportat populaţia, şi l-au ucis pe Ahaz.

Evanghelia de astăzi, ne prezintă situaţia grea în care se aflau alţi doi oameni din casa lui David, Iosif şi Maria. Aceştia erau logodiţi şi voiau să se căsătorească după Legea lui Israel. Însă apare, îngerul lui Dumnezeu, şi îi cere Mariei să accepte zămislirea lui Mesia în sânul ei, prin puterea Duhului Sfânt. Deşi, Maria, ştia urmările unui asemenea fapt, care erau ucidere cu pietre (Lev 20,10; Dt 22,22), şi părăsirea ei de către Iosif (cf. Dt 24,1), încredinţându-se că, Domnul, i-a vorbit prin acel înger, acceptă. Iosif află că, Maria este însărcinată fără să fi locuit împreună, şi pentru că era „un om neprihănit”, a plănuit să o  părăsească în ascuns (cf. Mt 1,19). Dar, îngerul Domnului, vine şi la el, şi îi spune să accepte situaţia, şi s-o ia pe Maria la el, căci ea a zămislit de la Duhul Sfânt, şi că cel care se va naşte din ea, se va chema, Isus, căci va mântui poporul să de păcate (cf. Mt 1,20-21). Şi cu toate că şi el ştia de ocara lumii, pentru un astfel de gest, acceptă propunerea lui Dumnezeu, o i-a pe Maria la el, primeşte copilul în familia lui David, îi pune numele de Isus, şi se îngrijeşte de creşterea lui. Astfel se împlineşte profeţia refuzată de Ahaz, că „o fecioară va zămisli şi va naşte” (Is 7,14). Iosif şi Maria, ca urmare a primirii planului lui Dumnezeu, şi renunţând la planul lor, lumea întreagă a dobândit un mântuitor, iar ei au ajuns cei mai mari oameni şi sfinţi ai noului popor ales.

Paul, un fariseu, duşman înfocat al lui Cristos şi al ucenicilor săi, primeşte împuterniciri de la mai marii preoţi (cf. Fap 9,3; 26,12), ca să pună în lanţuri şi să condamne pe toţi adepţii lui Isus. Pentru asta umblă prin sate şi case, pentru a-i aresta şi pune în lanţuri pe creştini, pentru a-i duce la judecata sinedriului. Şi lui, îi apare, Isus, şi propune un plan mai bun, planul de a crede în el şi de a predica evanghelia lui (cf. Fap 9,17-22). Paul, deşi ştia de prigoanele şi lanţurile la care se expune, a acceptat planul lui Dumnezeu, se botează şi se face misionar şi apostol al lui Isus Cristos (cf. Fap 9,16; 21,11; 2Cor 11,23-29). Ca urmare a acestui fapt, creştinii prind curaj, păgânii intră în Biserică, iar primeşte un loc în cer lângă Isus.

Se spune că odată, doi oameni, vecini cu locuinţele, unul învăţat şi altul simplu, au participat la nişte misiuni populare, ţinute în biserica lor. Imediat, după primele predici de misiuni, omul cel simplu, a mers de s-a spovedit, s-a împărtăşit şi a început o viaţă nouă. Celălalt, s-a mulţumit doar să asculte, şi să rămână mai departe sceptic. Într-o zi, pe când cel simplu mergea la Liturghie, s-a întâlnit cu cel învăţat. Învăţatul i-a zis, nu înţeleg cum de te-ai lăsat aşa de repede convins de nişte predici? E simplu de înţeles, şi am să vă explic: Să presupunem, că cineva vine să ne dăruiască la amândoi nişte haine noi şi curate, cu simpla condiţie să lăsăm hainele noastre şi să le îmbrăcăm pe ale lui. Eu, m-am uitat la zdrenţele mele, am zis că este o afacere bună, şi am acceptat din prima. Dumneavoastră, v-aţi uitat la costumul pe care îl purtaţi şi, părându-vă mai bun decât hainele donatorului, n-aţi acceptat.

La fel se întâmplă cu toţi cei care nu-l acceptă pe Dumnezeu. Lui Ahaz, i-a părut mai bun planul său decât al lui Dumnezeu şi a rămas necredincios. Fariseilor şi cărturarilor, preoţilor şi cărturarilor, regelui şi slujbaşilor lui, li s-au părut mai bune faptele lor, decât mântuirea lucrată de Isus, şi au rămas necredincioşi. Tuturor păgânilor şi păcătoşilor din lume, li se pare mai înaltă înţelepciunea lor, decât cea a lui Dumnezeu, li se pare mai mare plăcerea păcatului decât cea a împărăţiei lui Isus, şi nu se convertesc.

Un indian, pieile roşii, fiind întrebat cum a ajuns să părăsească păgânismul, a răspuns printr-o imagine; a făcut din lemne un cerc, a pus în mijloc un vierme, apoi a dat foc lemnelor. În timp ce viermele se zvârcolea fără a ieşi cale de ieşire, indianul, a întins mâna şi l-a scos afară din foc. Apoi i-a spus celui care l-a întrebat: „Acel vierme eram eu şi sufletul meu; dar Mântuitorul Isus, şi-a întins mâna şi m-a salvat din cercul de foc care mă înconjura din toate părţile, şi m-a salvat din focul cel veşnic, în care am căzut din cauza păcatelor mele”.

Sfântul Irineu, episcop, în tratatul Împotriva ereziilor, Cartea 3, 20, 2-3, ne spune: „Domnul însuşi este cel care îi mântuieşte pe oameni, pentru că ei nu pot să se mântuiască cu propriile lor forţe. De aceea şi Paul, vorbind despre slăbiciunea omului, spune: Ştiu că în mine, în trupul meu, nu locuieşte nimic bun (cf. Rom 7,18), voind să spună cu aceasta că binele mântuirii noastre nu vine de la noi, ci de la Dumnezeu. Şi iarăşi spune: Om nefericit ce sunt! Cine mă va elibera de acest trup al morţii? (cf. Rom 7,24). Apoi, ne prezintă eliberatorul: Harul Domnului nostru Isus Cristos (cf. Rom 7,25). Acelaşi lucru îl spune şi Isaia: Întăriţi-vă, voi, mâini slabe; prindeţi puteri, voi, genunchi care tremuraţi. Spuneţi celor slabi de inimă: „Întăriţi-vă şi nu vă temeţi. Iată Dumnezeul nostru! Va veni răzbunarea lui şi va răsplăti pe fiecare. Dumnezeu însuţi va veni şi ne va mântui” (Is 35,3-4). Şi aceasta pentru că noi nu ne putem mântui de la noi înşine, ci cu ajutorul lui Dumnezeu.

Săracii, vameşii, păcătoşii; chiar şi mulţi dintre farisei, cărturari şi preoţi iudei; simţindu-se cu sufletul în zdrenţe, au acceptat haina harului adusă de Isus; simţindu-se căzuţi în mijlocul unui foc din care nu puteau ieşi singuri, au acceptat mântuirea prin Cristos. Numai păcătoşii din toate timpurile care vor gândi şi acţiona aşa, numai aceia se vor mântui.

Planul lui Dumnezeu, este infinit mai bun decât orice plan al nostru, şi de aceea trebuie acceptat, după exemplul lui Iosif, Maria, Paul, dar şi al tuturor îngerilor şi sfinţilor  Când oamenii îşi fac planuri să trăiască ambiguu, şi cu Dumnezeu şi cu lumea; planul lui Dumnezeu, deja enunţat cu mult timp în urmă, le spune: „Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine” (Ex 20,2-3; Dt 5,7), „nu puteţi sluji la doi stăpâni” (Mt 6, 24). Când oamenii sunt ispitiţi să vorbească în chip uşuratic despre Dumnezeu, după planul diavolului, Dumnezeu vine şi le propune planul său veşnic: „Să nu spui numele Domnului Dumnezeului tău în zadar” (Ex 20,7). Când oamenii îşi fac planuri ca ziua de sărbătoare să o folosească pentru cele trecătoare, Dumnezeu, le spune planul său: „Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului” (Ex 20,8). Când, oamenii, asemenea fariseilor, îşi fac un plan prin care să nu ţină seama de părinţi (cf. Mc 7,11), Dumnezeu le prezintă planul său, spre fericirea lor: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Ex 20,12); când oamenii îşi fac planuri de răzbunare, Dumnezeu le spune: „Să nu ucizi” (cf. Ex 20,13); când, oamenii, asemenea celor din Sodoma şi Gomora, îşi faci un planuri cum să-şi procure plăceri imorale, în afara căsătoriei, sau cu bărbatul, sau cu femeia aproapelui, sau contra naturii, Dumnezeu îţi spune: „Păcatul acesta este nespus de mare” (Gen 18,20), „Păcatul acesta este o mare nelegiuire” (Gen 39,9), de aceea, „Să nu faci fapte necurate” (Ex 20,14). Când oamenii îşi fac planuri cum să trăiască, sau cum să se înavuţească fără muncă, sau din munca aproapelui, Dumnezeu, le spune: „Să nu furi” (Ex 20,15), „să nu pofteşti bunurile aproapelui” (Ex 20,17), iar „cine nu munceşte, nici să nu mănânce” (2Tes 3,10). Când oamenii îşi fac planuri, cum să trăiască din minciună, ca satana, care de la început este mincinos şi tatăl minciunii (cf. In 8,44), Dumnezeu, le spune: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Ex 20,16).

Iată, că, în toate circumstanţele vieţii, când ne plănuim să întreprindem ceva, avem deja planul lui Dumnezeu, rostit cu mult înainte, în Decalog, care ne spune, atât ceea ce trebuie să facem, cât şi ceea ce nu trebuie să facem. A nu asculta de planul lui Dumnezeu, potrivindu-ne chipului veacului acestuia (cf. Rom 12,2), ca Ahaz şi toţi neascultătorii de Dumnezeu, ne facem rău în primul rând rău nouă înşine, şi apoi, le facem rău tuturor semenilor noştri. Michel Quoist (1921-1997), spune: „Pentru fiecare păcat există, într-un anume loc, şi într-un anume moment anume, o suferinţă care îi urmează. Şi cu cât sunt mai multe păcate, cu atât există mai multă suferinţă”.

Ce fericire pentru cei care, asemenea lui Iosif, Maria, şi Paul, acceptă planul lui Dumnezeu, renunţând la planul lor; vor fi fericiţi ca omul simplu şi ca indianul din istorioarele enunţate mai sus, vor fi fericţi ca toţi îngerii şi sfinţii lui Dumnezeu. 

Dacă, Dumnezeu a spus; „Fericirea mea este să fiu cu fiii oamenilor (Prov 8,31), noi trebuie să spunem: „Fericirea noastră este în a fi cu Dumnezeu cel întreit şi unic”!

Dacă, vom răspunde si noi cu “Da”, la chemarea lui Dumnezeu, de a accepta planul său, plan mult mai bun şi mai sigur decât orice plan al nostru, ne vom pregăti cum se cuvine, atât pentru venirea lui Isus de la Crăciun, cât şi pentru venirea lui Isus de-a doua; vom colabora la împlinirea promisiunilor divine; vom vesti lumii întregi că vine Isus, împăratul măririi (cf. Ps 24,7.10); vom deveni şi noi “fecioara” care zămisleşte şi-l naşte pe Isus în lume; vom face parte din numărul apostolilor care au fost rânduiţi pentru vestirea evangheliei (cf. Rom 1,7); şi nu în ultimul rând, vom face parte din mulţimea fără număr (cf. Ap 7,9), a celor care se bucură veşnic cu Dumnezeu în ceruri. Amin.

                                                                                                                     Pr. Ioan Lungu