Reflecţie la sărbătoarea Zilei de Crăciun – 2013

Pruncuşorul nou născut la Betleem, ne-a dat putere să devenim copii ai lui Dumnezeu (cf. In 1,12).

În Oceanul Indian există o insulă numită, „Christmas Island”, “Insula Crăciunului”. Este un petec de pământ primitor şi liniştit, într-un ocean de primejdii. O insulă cu acest nume, mai există şi în Oceanul Pacific, care este tot un petec de pământ liniştit între nişte valuri tumultoase. Aceste două insule, au primit numele de „Insula Crăciunului”, ca o memorie vie şi continuă a Crăciunului, a ceea ce este Crăciunul, în marea agitată şi rece a lumii cuprinse de păcat. Crăciunul, este o oază de pace, de linişte şi de bucurie. Da, sărbătoarea Crăciunului, ne-a fost dată de Dumnezeu, ca să ne fie în oceanul lumii tulbure şi agitat de păcate, o insulă de speranţă; o insulă de dragoste; o insulă de generozitate; şi o insula de bucurie cerească.

Sfântul Grigore din Nazianz (330-390), ne spune că, Dumnezeu a avut un plan. A creat cerul şi pământul, şi toate câte sunt în ele. Dar, din planul său, lipsea ceva, lipsea omul. Atunci l-a creat pe om şi l-a creat după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26), spre bucuria sa şi a spiritelor rămase curate. Dar, omul, bucuria lui Dumnezeu şi a îngerilor, lăsându-se amăgit de diavol, a săvârşit păcatul, l-a părăsit pe Dumnezeu, şi a pornit pe drumuri greşite (cf. Gen 3,6-10).

Atunci, Dumnezeu şi-a reluat planul; a ridicat profeţi şi drepţi, a ridicat oameni care au dorit să vadă din nou faţa lui şi să trăiască în prezenţa lui. Astfel că, după un timp de aşteptare, cea mai mare dorinţă a oamenilor de după păcat, devenise vederea feţei lui Dumnezeu. Astfel: Moise s-a rugat: „Doamne, arată-mi faţa ta”! Iar Domnul, i-a răspuns: „Nu poate nimeni să-mi vadă faţa şi să rămână în viaţă” (cf. Ex 33,20)! Psalmistul, suspina şi el, spunând: „Faţa ta Doamne, o caut; nu-ţi ascunde faţa de la mine” (Ps 27,8; 102,3)! Poporul evreu se ruga şi el; „Arată-ne faţa ta şi vom fi mântuiţi” (cf. Ps 79,4.2)! În acest moment al istoriei, când oamenii au ajuns să dorească a vedea faţa Tatălui lor din cer, pe care o uitaseră, Dumnezeu, l-a promis şi l-a trimis lumii, pe Mesia, pe Fiul său preaiubit, care să le arate faţa lui, şi care să-i readucă în casa lui.

Este o povestire frumoasă cu un copil de vreo cinci anişori, căruia Dumnezeu i-a dăruit un frăţior mai mic. A mers lângă leagănul frăţiorului său, şi i-a zis: “Vorbeşte-mi te rog de Dumnezeu, căci am uitat cum arată. Acum, de Crăciun, însuşi Dumnezeu, ne-a vorbit despre el, şi de cum arată, prin naşterea Fiului său, Isus, în lume.    

Acum, planul frumos al lui Dumnezeu, continua cu noi, care trebuie să purtăm peste tot bucuria Crăciunului pretutindeni (cf. Ps Resp. 97,1-6), şi să le spunem tuturor oamenilor dornici de a-l vedea şi auzi pe Dumnezeu, că el ni s-a arătat, în persoana lui Isus, care s-a făcut trup şi a locuit între noi (cf. In 1,14); s-a făcut trup, pentru ca cine îl va vedea şi îl va primi, să-l vadă şi să-l primească pe Dumnezeu însuşi (cf. In 14,9); pentru ca cine îl va vedea şi îl va primi, să vadă şi să primească şi strălucirea Tatălui (cf. Evr 1,3); pentru ca cine îl va vedea şi îl va primi pe el, să ajungă să vadă şi să primească gloria veşnică. Căci, Isus, a venit să caute şi să mântuiască tot ceea ce era pierdut (cf. Lc 19,10).

Isus s-a născut astăzi în lume, pentru ca: se asemene cu noi în toate lucrurile, în afară de păcat (cf. Evr 4,15), pentru ca noi să devenim asemenea lui în mărire; să ni-l facă cunoscut pe Tatăl (cf. In 1,18); să ne aducă învăţătura Tatălui (cf. In 12,50); să trăiască o viaţă de om desăvârşit, fără păcat (cf. In 8,46) şi să devină modelul nostru (1In 2,6); să sufere şi să moară în locul nostru (cf. Evr 2,17; Mt 20,28); să devină mijlocitorul nostru la Tatăl (1Tim 2,5; 1In 2,1-2); ne dea calitatea de fii ai lui Dumnezeu, şi să ne conducă din nou la Tatăl şi la bucuria lui veşnică (cf. In 1,11-13).

Isus, a venit să desăvârşească lucrarea începută de Dumnezeu la creaţie. Iar el, prin naşterea sa în lume, prin învăţătura divină adusă, prin patima şi moartea sa pe cruce, să-l aducă pe om la desăvârşire, la primirea lui Dumnezeu şi a darurilor sale. Planul lui Dumnezeu, ca toţi oamenii creaţi de el să fie fericiţi, nu va fi complet, decât atunci când toţi oamenii îl vor primi fiecare personal pe Isus, şi vor trăi şi mărturisi venirea lui.

Iar, cum spunea cineva: „Dacă, cea mai mare nevoie a omenirii ar fi fost educaţia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un profesor! Dacă, cea mai mare nevoie a omenirii ar fi fost tehnologia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un savant! Dacă, cea mai mare nevoie a omenirii ar fi fost distracţia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un artist! Dacă, cea mai mare nevoie a omenirii ar fi fost banii, Dumnezeu ne-ar fi trimis un bancher! Dar, pentru că cea mai mare nevoie a omenirii este mântuirea din păcat, boală, moarte şi infern, Dumnezeu ne-a trimis un Mântuitor, ni l-a trimis pe Isus, Fiul său, mântuitorul lumii”.

Am auzit astăzi în evanghelie, ceea ce ne spunea sfântul apostol Ioan: “A venit la ai săi şi a ai săi nu l-au primit. Dar tuturor celor care l-au primit, adică celor cared în numele lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (In 1,11-12).

Aici se impune un mic comentariu. Evreii, obişnuiţi cu manifestări grandioase ale lui Dumnezeu: cu minuni mari în Egipt; cu M Roşie despicată la pornirea spre Canaan; cu tunete mari pe Sinai; cu guri de foc deschise pentru a înghiţi pe cei răi; cu foc din cer pe Carmel, cu 185.000 de duşmani nimiciţi într-o clipă. De aceea, când l-au văzut „coborât” şi născut într-o iele a unui grajd; când l-au văzut înconjurat de mai multe animale decât oameni; când l-au văzut că plângea neputincios; când l-au văzut sărac complet; când l-au văzut că depinde de laptele unei simple femei; când l-au văzut, mai târziu că depinde de mâncarea unor pescari şi de apa dată o femeie păcătoasă, la fântâna lui Iacob. Pentru toate aceste motive, dar şi pentru altele asemenea, ca de exemplu că: s-a născut în uitatul Betleem, în Galileea păgânilor; în necunoscutul Nazaret; că a fost fiul unui dulgher; că a fost prietenul vameşilor şi păcătoşilor; că avea îndrăzneala să-i critice pe cei nobili; zic, pentru toate acestea, nu au putut să creadă că, Isus este Mesia; drept urmare, nu l-au primit, nu l-au ascultat, ba chiar l-au condamnat la moarte şi l-au ucis.  

Dar, nu era pentru prima dată când Dumnezeu se „cobora” în faţa omului; căci Dumnezeu, s-a mai „coborât” să vorbească: cu Abraham, cu Moise, cu Iosua, cu Ghedeon şi cu toţi profeţii; s-a coborât să salveze pe Israel din Egipt şi din Babilon; s-a coborât să locuiască şi să lupte împreună cu ei (Ex 3,7-9). Dar toate acestea s-au uitat repede. Ei voiau un Mesia spectaculos şi aprig ca fulgerul.  

Şi cu toate aceste derapaje de gândire a multora din poporul ales, Isus, era totuşi, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, căci el: a înfăptuit actul creaţiei; a coordonat mersul stelelor; a potolit valurile mării; a umplut într-o clipă bărcile apostolilor cu peşti; a schimbat apa în vin; a  înmulţit pâinile; a vindecat bolnavi incurabili; a înviat morţi aflaţi în putrefacţie; a mers pe apă ca pe uscat; a scos legiuni de diavoli; a  înviat el însuşi din morţi; s-a înălţat la cer şi şede de-a dreapta lui Dumnezeu; este prezent în cer şi pe pământ; este prezent în Euharistie şi Cuvântul Bibliei.

Dar, noi trebuie să ştim astăzi că, fără coborârea lui de l-a Crăciun, fără sărăcia lui din viaţă, şi fără umilirile lui la cruce, noi nu ne-am fi putut înălţa niciodată la Tatăl ceresc; noi niciodată nu ne-am fi putut îmbogăţi cu avuţiile cerului; şi nici nu ne-am mai fi putut râde alături în cer. Ei au uitat că Dumnezeu cel atotputernic se manifestă smerit, şi că numai diavolul, cel cu puteri limitate, se manifestă semeţ.

Isus, medicul tuturor bolilor şi infirmităţilor noastre, - boli şi infirmităţi venite ca urmare a păcatului, -  a venit la noi cu peste 2000 de ani în urmă; dar mulţi, pentru starea lui smerită, l-au refuzat şi îl mai refuză încă, atât pentru ei, cât şi pentru alţii, alegând să moară în păcatele lor. Dar celor care l-au primit, şi cred în numele lui, „le-a dat har peste har” (In 1,16); adică: le-a adus viaţa în locul morţii; lumina în locul întunericul; bucuria în locul durerilor; harul în locul neputinţelor vieţii; cu un cuvânt, le-a adus atotputernicia divină, ca mântuire şi leac universal. 

Se spune că, pe vremuri demult apuse, într-o ţară, trăia era un medic vestit pentru ştiinţa lui medicală, dar şi pentru dragostea lui faţă de oameni. Acest medic credea în Dumnezeu. Într-o zi, s-a hotărât să călătorească prin lume, pentru a-i ajuta pe toţi cei care îl vor primi. Ajunse pe niş­te meleaguri străine; fiind obosit, şi-a pus sacul cu medicamente sub cap, şi s-a culcat să se odihnească. Un om rău, trecând pe acolo, văzându-l străin, i-a furat măgarul cu tot ce avea pe el: haine, provizii, bani. Nu s-a descurajat şi a plecat mai departe, îmbrăcat cu haine sărace rămase pe el. Intrând într-un sat, auzi pe o femeie tânguindu-se amarnic, pentru că unicul ei copil pe moarte. Trei medici locali stăteau lângă copil, dând din umeri. Cum medicul l-a văzut pe copil, a ştiut din prima ce boală are şi avea şi medicamentul potrivit pentru el. A cerut voie să-l consulte şi el pe bolnav. Dar când l-a văzut sărac, nu l-au crezut că e medic, iar medicii împreună cu tatăl copilului, l-au alungat. Copilul a murit curând după aceea. Sărmana mamă, după plecarea celor trei medici din partea locului, îi zise soţului: „De ce l-ai izgonit pe acel om binevoitor şi fără să dai atenţie cuvintelor lui? Dacă a îndrăznit să vorbească în faţa a trei medici, în­seamnă că îşi dădea seama ce spune şi că avea în săculeţul lui ceva bun pentru sănătatea fiului nostru. Sfânta Carte ne spune, că: ”Împotrivi­rea la bine, este la fel de vinovată ca şi închinarea la idoli” (cf. 1Sam 15,23).

Citim în viaţa părintelui Baltazar Alvarez (1533-1580), un mistic spaniol, că într-o noapte de Crăciun, stătea împreună cu unul dintre ucenicii lui, şi meditau bunătatea fără margini a lui Dumnezeu, care s-a revărsat peste pământul nostru ostil, în Noapte Crăciunului. Deodată le apare pruncul Isus, frumos şi strălucitor, cu mânuţele pline de aur şi pietre preţioase, zicându-le cu adâncă tristeţe: „Nu găsesc prea găsesc oameni ca să primească aceste comori. Aurul şi pietrele preţioase, simbolizau harul şi viaţa cea nouă, care deschid calea mântuirii veşnice. Să fim noi cei care mergem să primim de la pruncuşor comorile harului său şi ale mântuirii veşnice.

Ernest Miller Hemingwai (1899-1961), un scriitor nord american, în cartea sa, „Bătrânul şi marea”, ne povesteşte despre un pescar, care toată viaţa şi-a dorit să prindă un peşte mare. El avusese şi un nepot, care se înecase pe când căuta alături de el acest peşte mare. Însă, odată, pe când ajunsese bătrân, în timpul unei acţiuni de pescuit, s-a întâmplat să prindă peştele mult visat. Cu greu, l-a legat de barcă, şi vâslea acum spre mal. Dar pe cale au venit rechinii. Nu putea să ţină barca pe o mare agitată şi în acelaşi timp să se lupte cu rechinii. Ajungând la mal numai cu scheletul peştelui, a început să se tânguie: „Ah, dacă aş fi avut copilul cu mine, m-ar fi păzit de rechini.

Aceasta este istoria tristă a oricărui om care nu-l are lângă el în viaţă pe Pruncul Isus. Rechinii iadului, îl vor aduce istovit şi sărac la tărâmul veşniciei.

De aceea:

Sfânta Magdalena de Pazzi (1566-1607), repeta de sute de ori pe zi într-o continuă adoraţie plină de afecţiune: „Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (cf. In 1,14)!

Sfântul Alfons de Liguori (1696-1787), nu putea să studieze fără să vadă pe masa de lucru chipul pruncuşorului Isus, de la care de altfel a primit o mare blândeţe, un discernământ al spiritelor şi o evlavie către Preacurata Fecioară Maria.

Sfântul Francisc de Assisi (1181-1226), mergea pe uliţe strigând: “Să-l iubim pe pruncul ceresc”!

Să-l iubim şi noi pe Pruncul Isus, să-l invocăm zilnic de multe ori şi să nu facem nimic fără el!

Crăciun Fericit tuturor!

                                                                                                                               Pr. Ioan Lungu