Preot Ioan Lungu: septembrie 2013

duminică, 29 septembrie 2013

Reflecţie la SĂRBĂTOAREA SFINTEI TEREZA PRUNCULUI ISUS 2013.

Vreau să cresc mică; vreau ca în inima Bisericii să fiu iubirea!

Este 1 octombrie, şi creştinii catolici sărbătoresc pe una dintre cele mai îndrăgite sfinte ale ultimilor timpuri, pe sfânta Tereza Pruncului Isus (1873-1897), care a trăit în Carmelul din Lisieux, Franţa. Creştinii o sărbătoresc pe sfânta Tereza Pruncului Isus, dar cinstea lor nu se opreşte la ea, ci trece mai departe, trece la Dumnezeu cel întreit şi unic care a realizat sfinţenia, atât în ea, în fraţii şi surorile sale, cât şi în bunii ei părinţi, Martin şi Zelia, care au fost declaraţi „fericiţi” de către Biserică, pe 18 octombrie 2008.

Dacă este să vorbim de „vreun merit” în viaţa sfintei Tereza a Pruncului Isus, a fraţilor şi surorilor ei, a părinţilor ei, şi a tuturor sfinţilor, este acela de a se fi „deschis” la harul lui Dumnezeu, har pe care Dumnezeu îl revarsă peste toţi copii săi, aşa cum florile se dechid la soare, aşa cum „pânza de pictat”, se deschide în faţa pictorului. Şi aşa cum o floare frumoasă nu este meritul ei, ci al soarelui; aşa cum un tablou frumos nu este meritul pânzei, ci al pictorului, tot aşa marea a sfintei Tereza de Lisieux şi al oricărui alt om, nu este meritul lui, ci a lui Dumnezeu cel întreit şi unic, care este autorul oricărei sfinţenii.

Este adevărat că Dumnezeu poate lucra sfinţenia unui om, în afară de harul său, şi prin alţi oameni. În cazul sfintei Tereza Pruncului Isus şi a surorilor sale, Dumnezeu a lucrat sfinţenia, pe lângă harul său, şi prin părinţii şi surorile sale, prin păstorii de suflete şi superioarele de la mănăstire. De aceea e foarte important, ca la întemeierea unei familii, soţii să ţină cont în primul rând de viaţa de credinţă a partenerului, şi apoi de celelalte calităţi, căci de credinţa lor depinde atât mântuirea lor cât şi a copiilor lor.

Despre părinţii sfintei Tereza Pruncului Isus, se poate spune că au fost nişte oameni care au căutat desăvârşirea încă din tinereţea lor, aşa cum cere sfânta Carte fiecărui om (cf. Qoh 12,1), fiecare în câte o mănăstire. Şi fiind refuzaţi, din voinţa lui Dumnezeu, nu s-au blocat în credinţa lor, dar s-au aprins şi mai mult. Dumnezeu a făcut ca ei să se întâlnească, să se căsătorească şi să întemeieze o familie sfântă. Ei s-au preocupat de viaţa sfântă, iar de la ei copii au învăţat aceeaşi preocupare.

Aşa cum mamele bune din evanghelie au adus astăzi copiii lor de mici la Isus, tot astfel au făcut şi fericiţii părinţi ai sfintei Tereza a Pruncului Isus. Ei nu ştiau drum mai bun în viaţă decât drumul spre biserică; ei nu ştiau mod mai bun de a petrece puţinul timp liber, decât recitarea Rozariului; ei nu cunoşteau învăţătură mai bună pentru viaţă decât citirea Bibliei şi ascultarea predicilor; ei nu ştiau mijloc mai bun de a-şi uşura şi întări sufletul, decât spovada şi împărtăşania; ei nu ştiau mijloc mai eficient de a-şi începe ziua, decât rugăciunea şi participarea la celebrarea sfintei Liturghii. Şi în acelaşi timp, ei nu ştiau mijloc mai rău de a te ruina trupeşte şi sufleteşte, decât uitarea de rugăciune, de sfânta Liturghie, de spovadă şi împărtăşanie, şi vorbirea de rău a religiei şi a preoţilor.

Un mare scriitor danez din zile noastre, Johannes Jørgensen (1866-1956), convertit la catolicism, cunoscut pentru scrierea biografiilor mai multor sfinţi ai Bisericii Catolice, îşi începe una dintre cărţile sale cu aceste cuvinte: „La început este mama. Iar copilul va fi cum este mama şi ceea ce vrea mama să fie. Copilul va fi un sfânt dacă mama este sfântă şi dacă va dori ca odrasla ei să umble pe căile lui Dumnezeu”.

Sfântul Ioan Maria Vianney (1786 – 1859), vorbind odată unui grup de credincioşi despre copilăria sa, cineva i-a zis: „Ce fericit sunteţi că din fragedă copilărie aţi învăţat a vă ruga”. El a răspuns: „După Dumnezeu, asta este lucrarea mamei mele; ea era aşa de bună. Virtutea trece din inima mamei în cea a copilului, deoarece copilul face cu plăcere ceea ce vede că face mama sa”.

La Sfântul Antonin (1389-1459), episcopul Florenţei, a venit o mamă evlavioasă pentru a-i recomanda pe fiul ei, zicând: „Preasfinţite, rugaţi-l pe Dumnezeu, ca să-şi ţină mâna ocrotitoare pe capul fiului meu!” Sfântul episcop i-a răspuns, surâzând: „Fii sigură, eu mă voi ruga, numai dumneata să-l convingi pe copil să-şi ţină capul drept şi nemişcat sub mâna Domnului”.

Părinţii sfintei Tereza Pruncului Isus, fericiţii, Martin şi Zelia, şi-au ţinut copiii sub mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu şi le-au vorbit aşa de frumos despre viata veşnică împreuna cu Isus, încât aceştia îşi doreau să moara ca să ajungă în cer; ba mai mult, ei doreau ca şi părinţilor lor să moară ca să ajungă în cer. Zelia, o întrebă într-o zi pe Tereza: “Ce-i doreşti tu cel mai mult mamei tale? Să mori, ca să fii cu Isus, cu Maria şi cu sfinţi fericiţi din cer”. Tereza, îşi dorea să moară martiră pentru a ajunge mai repede la Isus; iar neputând să moara martiră în ţările de misiuni, a acceptat martiriul de fiecare zi. În acest sens ea se bucura mult când i se spunea că mai are puţin de trăit. A murit cu zâmbetul pe buze, la numai 24 de ani.

Euclid (325 - 265 î.Cr.), este un matematician grec care a trăit şi predat la Alexandria, în Egipt, în timpul domniei lui Ptolemeu I (323 – 283 î.Cr.). Se ştie că potrivit geometriei lui: „Drumul cel mai scurt între două puncte este linia dreaptă”. Însă, Georg Friedrich Bernhard Riemann (1826-1866), un matematician german, a revoluţionat teoria matematicii elaborând o geometrie nouă, care de altfel îi poartă şi numele. Potrivit geometriei lui Riemann: „Drumul cel mai scurt între două puncte nu mai este o linie dreaptă ci o linie curbă”. În lumea spirituală, geometria lui Riemann este cea valabilă şi nu cea a lui Euclid, întrucât: „Drumul cel mai scurt dintre pământ la rai, este o linie curbă, o linie curbă care ocoleşte păcatul”.

Aceasta a fost geometria spirituală pe care sfânta Tereza a învăţat-o de la credincioşii ei părinţi, geometrie spirituală pe care ea acum vrea să ne-o înveţe şi pe toţi: „Drumul cel mai scurt care duce la Isus şi la împărăţia sa, este drumul care ocoleşte păcatul”.

Pe acest drum care „ocoleşte păcatul”, au mai mers şi alte familii întregi. Şi aş aminti aici: Familia sfântului Vasile cel Mare (330-379), unde sfinţi au fost: bunica Mariana; mama Emilia; sora Macrina; fratele Petru, episcop de Sebaste; şi fratele Grigore, episcop de Nissa.

Tot o casă de sfinţi a fost şi familia sfântului Bernard de Clairvaux (1091-1153), unde începând de la tatăl şi mama, şi continuând cu cei şapte fraţi, toţi au ajuns sfinţi, căci toţi şi-au lăsat titlurile nobiliare şi averile, s-au dus în pustiu, şi au slujit numai lui Dumnezeu şi rugându-se pentru mântuirea tuturor oamenilor.

În ţările ecuatorilale trăişte o pasăre pe care naturaliştii au numit-o „pasărea paradisului”. Caracteristic la această pasăre este faptul că ea nu poate zbura în direcţia vântului, ci numai împotriva lui; căci penele ei sunt astfel dispuse că, atunci când zboară după vânt se zbârlesc, o dezechilibrează şi o doboară la pământ; iar când zboară împotriva vântului, penele i se lipesc de trup şi zboară cu mare uşurătate.

Aşa i-a zidit şi Dumnezeu cel întreit şi unic, pe creştini la botezul lor, ca să nu poată zbura după vântul lumii, ci numai împotriva lui. Şi dacă astăzi se găsesc creştini doborâţi la pământ şi în mrejele satanei, asta se întâmplă pentru că ei merg prin viaţă după vântul lumii şi nu al Duhului Sfânt. Nu trebuie să uităm că noi suntem „păsări ale paradisului”, şi că numai zburând în viaţă contra curentului lumii, putem ajunge în cer. Contra curentului lumii a zburat întreaga familie a sfintei Tereza Pruncului Isus, a sfântului Vasile cel Mare, a sfântului Bernard, a fericitului nostru Ieremia şi a multor alte familii de sfinţi.

Poetul nostru, Ioan Alexandru (1941-2000), un om profund creştin, autorul a nenumărate „Imnuri creştine”, co-fondator al Grupul de Rugăciune din Parlamentul României şi fondatorul Mişcării „Pro Vita”, astfel şi-a educat copiii, că atunci când la şcoală a venit cineva să prezinte nişte cărţi de citit, una din fetiţele sale a întrebat: Aceste cărţi sunt de zidire sufletească”? Şi când i s-a răspuns că sunt cărţi de aventuri, fetiţa a răspuns cu maturitate: „Atunci aceste cărţi nu sunt pentru mine”!

Un preot povesteşte că, atunci pe când era copil şi veneau seara obosiţi de la munca câmpului, după ce mâncau, nu se culcau înainte de a se aşeza pe prispa casei şi de a cânta împreună: Eu te iubesc Isus bune; când seara iarăşi se coboară; Domnu-i iubire; Nume prea dulce. Referindu-se la acele momente din familie, el a spus: „Numai aşa m-a ajutat Dumnezeu să fiu preot”! Aşa a fost şi în familia sfintei Tereza Pruncului Isus, de aceea au fost o casă de sfinţi.

De curând a fost beatificat (20 mai 1990) tânărul student italian, Pier Giorgio Frassatti (1901-1925). Era împreună că câţiva colegi, când la un moment dat unuia dintre ei, i-a căzut Rozariul din buzunar. Colegii, răutăcioşi, i-au spus: „Părinte, v-a căzut Rozariul”! Atunci, el, laş, a dat vina pe mama lui care i-a pus Rozariul în buzunar fără ca el să ştie. Atunci se ridică, Pier Giorgio Frassatti şi i-a zis: „Mama ta este o femeie nobilă şi sfântă care voia ca tu să fi ocrotit de Isus şi de Maica Preasfântă, dar tu eşti un laş”! Atunci şi-a scos rozariul din buzunar, a spus: „Iată rozariul meu pe care mă rog zilnic! Bine aţi face să aveţi şi voi câte unul în buzunar şi să vă rugaţi pentru ajutorul şi mântuirea voastră”! Şi nimeni n-a mai îndrăznit să spună ceva. Aşa a fost şi sfânta Tereza Pruncului Isus, împreună cu toată familia ei, şi aşa trebuie să fim şi noi.

Dintre virtuţile în care a excelat sfânta Tereza Pruncului Isus, aş vrea să mă opresc astăzi, numai la două: umilinţa şi iubirea, virtuţi pe care le-a copiat de la Isus.

Încă de mică, în casa părinţilor, deşi îi plăcea să i se spună: prinţesă, regină, floare, vrăbiuţă, ea spunea că este “mica prinţesă”, “mica regină”, “mica floare”, mica vrăbiuţă”; iar ajunsă în Carmelul din Lisieux, spunea că este “mica minge a lui Isus”, “mica mătură a lui Isus”. Apoi îi plăcea să fie “vioara a doua” în orice acţiune. În caietele sale spirituale, s-a găsit scrisă şi o “demisie din statul de adult”, legată de dorinţa “de a creşte mică”. La noi, părinţii îşi învaţă copiii să se roage să crească mari şi tari. Să ne amintim de rugăciunea către îngerul păzitor: “eu sunt mic tu fă-mă mare; eu sunt slab tu fă-mă tare”! Să nu uităm că numai “cei mici” pot intra pe poarta cea strâmtă, Cristos (cf. Mt 7,13-14; In 10,7.9). Numai cei mici pot arunca flori lui Isus, adică jertfe plăcute. Numai cei mici se pot odihni la pieptul lui Isus (cf. In 13,23).

Maica Domnului a spus că Dumnezeu priveşte la umilinţa slujitorilor săi (cf. Lc 1,48). Maeştri spirituali din toate timpurile, în frunte cu sfântul Bernard de Clairvaux (1091-1153), au spus la unison că, cele trei virtuţi care stau la baza oricărui edificiu spiritual sunt: “Umiliţa, umilinţa, umilinţa”! Umilinţa este temelia vieţii spirituale. Iar “mica Tereza”, care mereu repeta “eu vreau să cresc mică”, a avut o umilinţă adâncă.

Ca orice edificiu, viaţa spirituală are pe lângă o temelie (umilinţa), are şi un acoperiş (iubirea). Tereza de Lisieux, a spus: “Vocaţia mea este iubirea!... În inima Bisericii, mama mea, eu voi fi iubirea”! Şi de cum a intrat în mănăstire, s-a pus pe treabă, semănând pretutindeni acte de iubire, deoarece înţelegea că, slujindu-i pe cei care erau în mănăstire, îi slujea şi îi iubea pe toţi oamenii de pretutindeni. În acest sens iubea pe toate surorile, şi cu predilecţie pe cele mai dificile, aşa cum a fost sora sfântului Petru, o bolnavă dificilă de care a îngriji patru ani. De vreme ce voia să meargă misionară şi apoi să moară martiră pentru mântuirea sufletelor, înţelegem că-i iubea pe toţi oamenii, chiar şi pe cei mai din urmă. De aceea, se ruga şi făcea jertfe pentru misionari; de aceea se ruga şi se jertfea chiar şi pentru oamenii cei mai răi, aşa cum a fost cazul condamnatului la moarte pentru multe fapte rele, îndărădnicul în nepocăinţă, Henri Pranzzini, care la rugăciunile şi jertfele ei, s-a convertit.

Printre ultimile ei cuvinte au fost şi acestea: “Nu-mi pare rău că m-am dăruit Iubirii”! Nici nouă nu ne v-a părea rău, dacă o vom urma pe calea umilinţei şi a iubirii, pe calea sfinţeniei.

Isuse, cu inima smerită şi iubitoare, fă şi inima noastră asemenea cu a ta, aşa cum ai făcut şi inima Terezei de Liseux! Amin.

Pr. Ioan Lungu

joi, 26 septembrie 2013

Reflecţie la SĂRBĂTOAREA SFINŢILOR ARHANGHELI: MIHAEL, GABRIEL şi RAFAEL 2013.

Sfinţii arhangheli modele de slujire lui Dumnezeu şi a oamenilor

Pe frontalul catedralei din Freiburg, Germania, se găseşte următoarea sculptură: În mijloc se află Dumnezeu aşezat pe un tron; cu mâna dreaptă binecuvântează un înger, iar cu mâna stângă ţine la distanţă un diavol cu cap de maimuţă care încearcă să-şi pună un tron lângă tronul său.

Diavolul este reprezentat aici cu cap de maimuţă, pentru că aşa cum face maimuţa, el caută mereu să-l imite pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu are un tron, şi el vrea un tron; dacă Dumnezeu are o împărăţie, şi el vrea o împărăţie; dacă Dumnezeu are adoratori, şi el îşi caută adoratori. etc. Dar primul scop al diavolului este a-i fura lui Dumnezeu cel întreit şi unic, cinstea cuvenită numai lui. De aceea vedem că îl ispiteşte pe Isus ca să nu asculte de Tatăl ceresc şi să i se închine lui. De aceea îl vedem amăgind pe îngeri şi pe oameni, să nu i se închine lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, ci să i se închine lui.

Am auzit cu toţii de expresia „Împărăţia lui Dumnezeu”. Este un loc şi o stare de fericire veşnică unde locuieşte Dumnezeu, şi unde vor ajunge toţi cei care îl iubesc şi îl slujesc pe el. Dumnezeu, din veşnicie, a voit ca peste această împărăţie şi peste cei care vor intra în ea, să domnească Fiul său, Isus Cristos. Iar, satana voia să domnească el.

Dumnezeu, însă, l-a înălţat pe Isus la această demnitate, căci aşa cum spune prima lectură: „Lui i s-a dat stăpânirea, slava şi putere împărătească; pentru ca numai lui să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan 7,13-14). Toţi îngerii şi arhanghelii cerului, au fost de acord cu acest plan veşnic al lui Dumnezeu, în afară de Lucifer, care voia pentru el această domnie.

De aceea, aşa cum am auzit în a doua lectură de astăzi (cf. Ap 12,7-12), între îngerii care susţineau planul lui Dumnezeu şi între Lucifer şi îngerii lui, „o treime din stelele cerului” (Ap 12,4), care nu susţineau acest plan, s-a dat o mare bătălie în cer. Lucifer a fost înfrânt atât de tare încât a ajuns “balaur”, şi şi-a pierdut orice drept de intrare în cer. El şi însoţitorii săi sunt aruncaţi pe pământ. Dar, soarta lor finală ea este cu mult mai rea, este iazul de foc şi pucioasă (cf. Ap 20,1-3.10).

Iar în locul îngerilor căzuţi, Dumnezeu a decis să-i creeze pe oameni din pământ (cf. Gen 2,7), şi să-i aşeze în locul din care au căzut duhurile pure, dar rele, căci „Domnul doboară de pe tronuri pe cei mândri şi-i înalţă pe cei smeriţi” (Lc 1,52); căci Domnul i-a măreţul mândru şi îl face nimic, iar nimicul smerit, îl ia şi îl face măreţ (cf. 1Cor 1,27-28).

„Cum ai căzut din ceruri, luceafărule, fiu al zorilor! Eşti aruncat la pământ, tu, cel care subjugai naţiunile! Şi tu ziceai în inima ta: „Mă voi înălţa în ceruri, îmi voi înălţa tronul mai presus de stelele lui Dumnezeu şi voi şedea pe muntele adunării în adâncimile nordului; mă voi sui peste înălţimile norilor, voi fi asemenea Celui Preaînalt!“. Dar vei fi coborât în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului” (Is 14,12-15).

După ce satana s-a dovedit o cauză de durere pentru Dumnezeu şi o cauză de cădere pentru oameni, Isus, Fiul lui Dumnezeu, s-a dovedit a fi o cauză de bucurie pentru Dumnezeu şi o cauză de ridicare pentru oameni (cf. Lc 2,34).

În discuţia de astăzi cu Natanael (cf. In 1,47-51), Isus, făcând referire la visul lui Iacob cu scara peste care urcau şi coborau îngerii lui Dumnezeu (cf. Gen 28,11), spune că el este adevărata şi unica scară de urcare înapoi la Dumnezeu (cf. In 14,6). Îngerii, care acolo erau slujitorii Tatălui, acum sunt slujitorii săi şi ai operei sale de mântuire. Natanael va vedea curând cum Tatăl, aflat în capul scării, care va confirma în prezenţa Duhului Sfânt: “Acesta este Fiul meu preaiubit în care îmi găsesc plăcerea” (Mt 3,17).

După ce, Isus, prin patima şi moartea sa, a împlinit planul veşnic de mântuire al oamenilor, „Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult şi I-a dat numele care este mai presus de orice nume, pentru ca, în numele lui Isus, să se plece orice genunchi, al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Cristos este Domnul” (Fil 2,9-11).

În urma patimii, morţii, învierii şi glorificării sale la dreapta Tatălui, Isus a confirmat prin mântuirea multor păcătoşi, că este unica scară prin care putem ajunge iarăşi în împărăţia lui Dumnezeu „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6), dar şi că este Regele acestei împărăţii, în care putem afla încredere şi putere, şi la al cărui piept să ne putem odihni, asemenea sfântului Ioan apostol (cf. In 13,23).

În această luptă pentru susţinerea cauzei lui Cristos, ca Rege al împărăţiei cerurilor, de la început şi până la sfârşit, s-a remarcat arhanghelul Mihael, însoţit de toţi ceilalţi îngeri care i-au rămas credincioşi lui Dumnezeu. Prima lectură de astăzi ne spune că erau: „Mii de mii de slujitori care îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea lui” (Dan 7,10). În această luptă cu Lucifer care voia să fie asemenea cu Dumnezeu, îngerii buni, în frunte cu Mihael, se întăreau cu lozinca: „Nimeni nu este ca Dumnezeu”!

Aruncat pe pământ, balaurul cu îngerii săi, au început lupta împotriva oamenilor, care erau creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26), şi care erau chemaţi şi aleşi să ocupe locurile din care au căzut ei. Profetul Daniel din prima lectură de astăzi, îl prezintă pe satana care şi-a făcut acoliţi dintre oamenii răi de pe pământ, pe care i-a făcut stăpâni peste împărăţia popoarelor, şi pe care i-a făcut aseamănători cu nişte bestii bestii; căci bestie devine orice om care urmează pe diavol. Aceştia au fost atunci împăraţii: babilonului, mezilor, perşilor şi grecilor, care au luptat împotriva poporului său ales. De atunci, satana, şi-a făcut, şi îşi face încă multe alte bestii, chiar dintre oamenii chemaţi la mântuire.

De aceea, fără nici o îndoială că astăzi ne aflăm în mijlocul unor lupte, la fel de aprige, pentru că timpul satanei s-a scurtat (cf. Ap 12,12). Fără ca noi să vedem ceva, văzduhul este populat de domnii şi stăpâniri diabolice. (cf. Ef 6,11-12). Împotriva lor, noi îl avem pe Domnul nostru Isus Cristos, care a primit domnia peste noi, şi care are în serviciul său milioane de îngeri (cf. Dan 7,10 ; Evr 12, 22; Ap 5,11); mulţime de oaste cerească (cf. Lc 2,13), şi nenumărate legiuni de îngeri (cf. Mt 26, 53). Adesea noi nu ne vom da seama de slujirea lor, până când ochii nu ne vor fi deschişi într-un alt plan al realităţii.

„Iată că trimit un înger înaintea ta, ca să te păzească pe drum şi să te aducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu grijă înaintea lui şi ascultă de glasul lui. Să nu te răzvrăteşti împotriva lui, căci nu vă va ierta fărădelegile, fiindcă numele meu este în el” (Ex 23,20-21). „Şi în vremea aceea se va scula Mihail, marele voievod care ocroteşte pe fiii poporului tău. În vremea aceea, poporul va fi mântuit” (Dan 12,1).

Rabinii, comentând şi interpretând Scripturile, ne spun că, Mihael a fost primul înger din ceruri care a acceptat să slujească omenirii căzute; tot el a ţinut apoi sub observaţie prima familie şi după căderea lui Adam şi a lui Eva şi expulzarea lor din Gradina Edenului; a fost heruvimul care stătea la poarta Paradisului, „păzind calea către pomul vieţii” (Gen 3,24); Mihael a fost cel care-l scăpase pe acel „unu” (cf. Gen 14,13), care i-a spus lui Avraam că Lot a fost luat captiv; Mihael a fost cel care a protejat-o pe Sara ca sa nu fie necinstită de faraon şi pe Rebeca să nu fie necinstită de filisteanul Abimelec (cf. Gen 12,17; 26,9); Mihael a anunţat-o pe Sara că va avea un fiu (cf. Gen 18,14); şi tot el l-a salvat pe Lot din distrugerea Sodomei (cf. Gen 19,15); Mihael a fost cel care l-a împiedicat pe Avraam sa-l jertfească pe Isaac, aducând un berbec în locul său (cf. Gen 22,12); Mihael l-a împiedicat pe Laban sa-i facă rău lui Iacob (cf. Gen 31,22-55); Mihael a fost cel care s-a luptat cu Iacob şi care apoi l-a binecuvântat (cf. Gen 32,24-32); Mihael l-a apărat pe Israel şi pe timpul Exodului, când satan i-a acuzat pe Israeliţi de idolatrie şi a declarat că ei meritau să moară (cf. Ex 32); Mihael a fost învăţătorul lui Moise în Egipt; Mihael a fost îngerul care i-a vorbit lui Moise din tufişul arzând (cf. Ex 3,4-5); Mihael i-a adus lui Moise tablele Legii de la Dumnezeu (cf. Ex 19-20); Mihael a fost îngerul care a stat în calea lui Balaam (cf. Num 22,23). etc.

Sfinţi Părinţi, interpretând şi comentând şi ei Scripturile, ne spun că, Mihael a fost cel dintâi care a acceptat planul lui Dumnezeu cu privire la Isus şi la oameni, şi cel care s-a luptat cu satana şi l-a biruit (cf. Ap 12, 7-14); Mihael a fost acela care a mers înaintea evreilor eliberaţi din Egipt, ziua în stâlp de nor, iar noaptea în stâlp de foc (cf. (cf. Ex 13, 20-22); tot Mihael a fost cel care a venit oştirile cereşti pentru a orbi armatele siriene (cf. 2Rg 6,15-17); tot Mihael a fost cel care a învins cei 185.000 de soldaţi ai împăratului asirian Senaherib (2Rg 19, 35); tot Mihael a fost cel ce a administrat o corecţie căpeteniei greceşti, Heliodor (2Mac 3, 24-26); tot Mihael a fost cel ce i-a păzit pe cei tinerii sfinţi: Anania, Azaria și Misael, aruncaţi în cuptorul de foc pentru că au refuzat să se închine unui idol (cf. Dan 3,23-28); tot Mihael l-a dus pe profetul Habacuc din Iudeea în Babilon pentru a-i aduce lui Daniel hrană în groapa cu lei (cf. Dan 14,31-37); tot Mihael a fost cel care l-a certat pe diavolul pentru trupul lui Moise (cf. Iuda 1,9); tot Mihael este cel care apără şi protejează astăzi Biserica lui Isus. (cf. Ap 12,13-14).

Sfântul arhanghel Mihael, patronul vechiului popor ales, este acum patronul Bisericii universale.

Alături de Mihael, astăzi mai celebrăm alţi doi arhangheli rămaşi credincioşi planului lui Dumnezeu de mântuire şi slujirii oamenilor. Ei sunt Gabriel şi Rafael.

Dacă cei pesimişti spun: „Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Ap 12,12). Arhanghelul Gabriel, ne aduce veşti bune de la Dumnezeu, şi ne spune: Nu te teme, Avrame, eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare” (Gen 15,1)! ”Nu te teme Manoah”! (cf. Jud 13,3); „Nu vă temeţi Elcana şi Ana”! (cf. 1Sam 1,17); „Nu te teme, Daniel”! (cf. Dan 9,23); „Nu te teme, Zaharia!” (cf. Lc 1,13); „Nu te teme Maria!” (cf. Lc 1,30); „Nu te teme, Iosif”! (cf. Mt 1,20); „Nu te teme, creştinule, Isus a biruit lumea”! (cf. Mt 14,27; In 16,33).

Dacă în urma păcatului introdus de satan în lume, au intrat în viaţa noastră: truda, suferinţa şi moartea (cf. Gen 3,17-19). Arhanghelul Rafael ne spune tuturor să nu ne temem, căci el ne este: unul din cei şapte arhangheli care stau înaintea lui Dumnezeu şi care ne poartă rugăciunile la el (cf. Tob 12,15); el este călăuza noastră pe cărările vieţii; ajutorul nostru în a ne rezolva problemele de zi cu zi; medicina lui Dumnezeu pentru toate bolile noastre trupeşti şi sufleteşti; cel care ne ajută să-l scoatem pe diavol pe diavol din viaţa noastră şi a altora; cel care ne ajută să ajungem cu bine la Tatăl nostru (cf. Tob 12,1-22).

Biserica ne-a prezentat astăzi, nouă care trebuie să ocupăm locurile îngerilor căzuţi, activitatea sfinţilor arhangheli, să vedem din exemplul lor cum să lucrăm şi cum să ne învrednicim de aceste locuri cereşti.

Nu trebuie să uităm că şi acum, satana, caută să ocupe împărăţia lui Dumnezeu, şi să-l scoată din ea pe Isus Cristos. El asta a căutat prin: ispitirea lui Isus din pustiu; prin revolta lui Petru; prin trădarea lui Iuda; prin răutatea autorităţilor civile şi religioase; prin revolta tâlharilor de pe cruce, prin batjocura trecătorilor de atunci; şi tot asta caută prin necredinţa şi răutatea oamenilor de astăzi.

Însă aici pe pământ unde a fost aruncat satana şi unde trăim noi datorită păcatului făcut la presiunea lui, împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul nostru (cf. Lc 17,21). El de aici, din lăuntrul nostru, el se luptă astăzi să-l scoată pe Isus, ca să domnească el. Dacă în cer nu a reuşit din cauza luptei sfinţilor arhangheli şi îngeri; aici pe pământ speră să reuşească datorită slăbiciunii şi laşităţii oamenilor, care nu mai au pentru Cristos, dragostea, fidelitatea şi abnegaţia arhanghelilor şi îngerilor.

Dar să nu ne temem, căci nu suntem singuri în această luptă. Suntem cu Isus şi cu îngerii lui. Să nu uităm că după ce Isus a zis: "L-am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger” (Lc 10,18), Simon Petru care era un om slab şi nestatornic precum apa, Isus l-a făcut o stâncă tare (cf. In 1,42); Filip, dintr-un iubitor de cai, Isus l-a făcut un mărturisitor al său în faţa oamenilor (cf. In 1,45); Natanael, dintr-un descendent al lui Iacob cel înşelător, Isus l-a făcut un israelit în care nu este viclenie (cf. In 1,47). Sprijiniţi de Isus, scara noastră către Tatăl ceresc şi ajutaţi de sfinţii săi îngeri, vom reuşi şi noi să devenim “pietre tari” ca Petru, “mărturisitori curajoşi” ca Filip, şi “oameni fără prefăcătorie” ca Natanael; şi astfel să-l păstrăm şi noi pe Isus şi împărăţia lui Dumnezeu, în inimile noastre.

Arhanghelii şi îngerii sunt în slujba Fiului Omului, adică a lui Isus. Cinstirea noastră se îndreaptă în primul rând spre Cristos, Domnul îngerilor, cel slujit de îngeri, şi apoi spre ei. Îi mulţumim lui Dumnezeu care şi-a pus armatele sale de îngeri la dispoziţia lui Cristos, dar şi asupra celor care cred în Cristos şi îi slujesc cu fidelitatea îngerilor, pentru ca ei să ajungă să ocupe locurile din cer din care au căzut diavolii. Noi, ca viitori locuitori ai împărăţiei cerului împreună cu îngerii şi arhanghelii, trebuie să învăţăm de la ei, şi să ne unim cu ei în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor chemaţi la mântuire.

Petru a mărturist că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Filip a mărturisit că Isus este Mesia, cel vestit de Lege şi Profeţi. Natanael a mărturisit că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel. Pentru noi cine este Isus? Dacă vom putea mărturisi cu viaţa noastră că Isus este, Fiul lui Dumnezeu, Mesia, şi mântuitorul lumii cel slujit de îngeri şi de noi, atunci este foarte bine, căci sfinţii îngeri şi arhangheli, ne vor însoţi şi ne vor ocroti, iar Isus va fi cu adevărat “scara” noastră spre Tatăl ceresc şi spre împărăţia lui. Aşa să fie!

Noul calendar a reunit într-o singură celebrare pe cei trei arhangheli: Mihael, Gabriel şi Rafael, care mai înainte erau sărbătoriţi separat: la 29 septembrie, 24 martie şi 24 octombrie. Data de 29 septembrie a fost aleasă pentru comemorarea lor reunită, pentru că la această dată a fost consacrată prima biserică închinată Sfântului Mihail, în secolul V, pe via Salaria, lângă Roma.

Sfinţilor arhangheli Mihael, Gabriel şi Rafael! Rugaţi-vă şi ocrotiţi-ne pe noi toţi! Amin.

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la DUMINICA XXVI DE PESTE AN “C”

Cei care acum petrec şi cântă vor trebui să meargă în robie (cf. Am 6,7)

Evanghelia de astazi cu Bogatul nemilos şi cu Lazar cel sărac, este o continuare a evangheliei administratorului necinstit din duminica trecută. Domnul şi-a încheiat discursul pe tema gospodăriri bunurilor materiale cu un exemplu practic de rea gospodărire a avuţiei primite de la Dumnezeu.

Aşa după cum uşor putem constata, parabola bogatului nemilos şi a lui Lazăr cel sărac, este menită să arate că destinul veşnic al omului este determinat de felul cum el îşi foloseşte bunurile şi ocaziile acestei vieţi. Din lecturile acestei duminici vedem cum viaţa de huzur şi fără Dumnezeu duce la sclavie şi pierzare veşnică (bogatul nemilostiv); iar o viaţă smerită, duce la fericire veşnică (săracul Lazăr).

Un negustor bogat din Londra, a fost un mare necredincios. Aproape toată viaţa a batjocorit calea Domnului, Biblia şi pe toţi credincioşii. Într-o duminică, nepoata lui credincioasă, l-a rugat insistent să meargă cu ea la biserică, în speranţa că va auzi un cuvânt mântuitor care să-l îndrepte. Ca să-i facă plăcere, s-a lăsat înduplecat şi a însoţit-o. Acolo s-a citit din Geneză 5, care este un capitol cu o înşiruire de nume de oameni care au trăit şi apoi au murit. Fetiţa gândea că această lectură n-o să atingă inima tare a bunicului ei. Dar tocmai acest text i-a străpuns inima. După fiecare nume enunţat, Biblia spunea: „apoi a murit, apoi a murit”. Pe drum spre casă, cadenţa paşilor săi, bătăile inimii sale, tic-tac-urile ceasornicului, toate parcă repetau într-una: „apoi a murit, apoi a murit". Nu predica, ci doar cuvintele acestea l-au făcut să aleagă calea Domnului.

În evanghelia de astăzi avem tot un „om bogat şi nemilos”, dar care a murit neconvertit. Isus a rostit parabola de astăzi pentru toţi bogaţii nemiloşi ai lumii, ca în bogatul pierdut să se vadă pe ei înşişi şi nefericita lor soartă viitoare, şi să se convertească. Fariseii însă refuzau să accepte învăţăturile lui Isus cu privire la buna administrare a bunurilor primite de la Dumnezeu, adică în favoarea săracilor, şi îşi băteau joc de el. Atitudinea lor era asemănătoare cu aceea exprimată de Cain care a întrebat obraznic: „Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen 4,9). Ei nu voiau să ştie nimic despre adevăratul înţeles al celei de a doua mare poruncă a Legii, cea care cere iubire faţă de semeni (cf. Mt 5,43; 22,39; 25,35-44). Ei, credeau că, mântuirea este întemeiată pe descendenţa din Avraam şi nu pe un caracter bun (cf. Ez 18,1-32; In 8,39).

Sfântul Leon (+ 1227), i-a pvestit sfântului Francisc din Assisi (1181-1226), învăţătorul său, următoarea vedenie: Se făcea că mă aflam pe malul unui fluviu mare, şi nişte oameni cu nişte bagaje mari în spate treceau acel fluviu; dar nu ajungeau nici la jumătatea fluviului, că şi dispăreau sub valuri. După aceştia au venit nişte oameni fără nici un bagaj, care au trecut uşor şi bine fluviul. Apoi, l-a întrebat pe Francisc, ce înseamnă această vedenie? Sfântul Francisc, i-a zis: fluviul cel mare, este lumea plină de primejdii; oamenii care s-au pierdut în valuri sunt cei care primind bunuri, nu le-au împărţit cu cei săraci; oamenii care au trecut uşor şi bine fluviul sunt acei oameni care de dragul lui Cristos s-au făcut săraci, şi au intrat astfel în împărăţia cerurilor.

Bogatul primise toate lucrurile bune pe care cineva şi le-ar fi putut dori în viaţa aceasta, dar nu făcuse nici o pregătire pentru viaţa viitoare, adică nu împărţise cu nimeni nimic. El în loc să caute mai întâi împărăţia lui cerurilor, cum cere Dumnezeu, el a căutat mai întâi lucrurile lumii, nădăjduind în zadar că Dumnezeu va găsi o cale ca să-i adauge cerul după aceea (cf. Mt 6,33).

Dacă analizăm portretul bogatului care purta numai haine scumpe; care stătea zilnic la masa încărcată cu cele mai alese bucate şi vinuri; care se desfăta cu muzica bună şi în companii alese; trebuie să spunem că el trăia doar pentru el însuşi şi numai după poftele trupului. Pentru Dumnezeu nu avea dragoste, iar de aproapele nu-i păsa (cf. Lc 18,2). Ca şi mulţi oameni de astăzi, Bogatul a primit multe daruri de la Dumnezeu, dar nu a dat nimic în schimb. Mi-amintesc că am spus asta odată undeva, şi mulţi „bogaţi” ai locului s-au supărat, în loc să se convertească.

Bogatul din evanghelia de astăzi, bogaţii de pe timpul lui Amos, din păcate şi mulţi creştini avuţi de astăzi, trăiesc după un adagiu păgân, reţinut de Isaia spre învăţătura noastră: „Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri!” (Is 22,13). De acest adagiu s-a lăsat influenţat şi Solomon, de la femeile păgâne pe care şi le luase în căsătorie contra voinţei lui Dumnezeu, încât a ajuns să spună: “Mănâncă, bea, şi distrază-te” (Qoh 2,24); Acest adagiu păgân a ajuns repede mod de viaţă pentru mulţi oameni de ieri şi de astăzi care se cred înţelepţi, dar care în realitate sunt nebuni. “Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri”, era şi modul de viaţă şi a multor creştini cu numele din Corint (cf. 1Cor 15,32).

Compozitorul austriac de valsuri, Johann Strauss Jr. (1825-1899), şi-a câştigat renume dintr-un adagiu asemănător: “Vin, cânt şi femei”. Cântăreaţa de muzică etno, Carmen Şerban (n. 1971, la Timişoara), şi-a câştigat şi ea un renume, tot dintr-un astfel de adagiu: “Trăieşte omule clipa”, căci: “doar cu atât rămâi din viaţă: cu ce-ai mâncat, cu ce-ai băut, şi cu ce ai strâns în braţe”.

Este extrem de priculos pentru mântuire, a trăi după principii păgâne. După principii păgâne, au trăit evreii bogaţi de pe timpul lui Amos şi au ajuns să plece şi să moară în robia din Babilon (cf. Am 6,1-7). După principii păgâne a trăit şi bogatul nemilos din evanghelia de astăzi (cf. Lc 16,19-31), şi care a ajuns în iad, unde a contatat că e lipsit de toate şi că a ajuns un “nimeni”. Tot nişte “nimeni” şi tot în iad vor ajunge şi toţi cei care trăiesc după principii păgâne. Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri; Mănâncă, bea şi distreazăte; Vin, cânt şi femei; cu atât rămâi din viaţă...; toate aceste motto-uri exprimă o viaţă fără credinţă şi fără speranţă în veşnicia fericită alături de Dumnezeu.

Se spune că odată un “om al lui Dumnezeu”, a întâlnit pe cale un om sărac, căruia pe lângă faptul că nu i-a dat nimic, i-a zâmbit de parcă i-ar fi spus: “aşa îţi trebuie”. Ceva mai încolo a întâlnit un om care făcea paradă cu bogăţiile sale. Trecând pe lângă el, a şoptit: “Sărmanul de tine!”. Cineva care a observat cele întâmplate, l-a întrebat de ce s-a purta aşa de “ciudat”? Săracului i-am zâmbit că-l vedeam deja în cer. Iar pe bogat l-am compătimit pentru soarta grea care îl aşteaptă în veşnicie.

Soartă grea îi aşteaptă pe bogaţii petrecăreţi în viaţa veşnică! Abia a ajuns în iad, că bogatul s-a trezit foarte repede la realitate. Şi-a dat seama că a greşit, şi dintr-o dată s-a făcut misionar. El care n-a ţinut cont de cuvintele lui Moise şi ale profeţilor, voia acum să-l trimită pe Lazăr la cei cinci fraţi (la cele cinci continente, spunea cineva), şi să le spună să nu mai trăiască după nebunia lui, ca să nu ajungă şi ei în iad, acolo unde nu este nici o picătură de apă şi nici o firimitură de pâine.

Dacă oamenii nu vor să audă Cuvântul lui Dumnezeu scris în Biblie, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi. Bogatul, şi fariseii, avuseseră lumină îndestulătoare; se bucuraseră îndelung de învăţătura „Legii şi a proorocilor”, iar începând cu lucrarea lui Ioan, avuseseră parte în plus de lumina evangheliei. Dar ei au rămas surzi şi orbi la toate acestea.

După ce Avraam a lăsat să se creadă că i-a refuzat cererea bogatului de a-l trimite pe Lazăr la fraţii săi, Isus l-a înviat la puţin timp după rostirea acestei parabole, pe un alt Lazăr, pe cel din Betania (cf. In 11,1-46), pe care l-a trimis să le vorbească despre realităţile vieţii veşnice. Şi s-au convertit fraţii bogatului, fariseii? Nu! Din contra au căutat să-l ucidă, atât pe Isus (cf. In 11,47-54), cât şi pe Lazăr (cf. In 12,9.10).

Bogatul n-a fost pedepsit pentru că poseda avere, ci pentru că a întrebuinţat-o rău. El o risipise, folosind-o numai pentru plăcerile şi ambiţiile sale, şi deloc în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor săi (cf. Mt 19,21.22; 25,25-30). Nu este un păcat să fii bogat, pentru că Avraam a fost foarte bogat (cf. Gen 13,2). Păcat este să foloseşti bogăţia contra voinţei lui Dumnezeu. Iar, Lazăr n-a fost răsplătit numai pentru că fusese sărac pe pământ, ci pentru caracterul său moral, pentru credincioşia lui faţă de Dumnezeu.

Dacă în Vechiul Testament, bogăţiile erau un semn al bunăvoinţei şi binecuvântării lui Dumnezeu (cf. Gen 13,2; Qoh 3,13). În Noul Testament, bogăţiile nu mai sunt un semn distinctiv al binecuvântărilor, ci din contra sunt o punere la încercare a credincioşiei. Cui i s-a dat mult, mult i se va cere (cf. Lc 12,48).

Isus vorbeşte astăzi de “paradis” ca de un loc şi de o stare fericită, unde „mulţi” urmează să vină „de la răsărit şi de la apus” şi să „stea la masă cu Avraam” la ospăţul „Impărăţiei cerurilor” (cf. Mt 8,11; Lc 14,15).

Un om avea un prieten cuprins de tristeţe. Într-o zi, i-a spus să-şi ia ceva bani cu el, ca să-i arate un loc de unde se putea cumpăra fericire. Şi ieşind pe stradă, omul i-a spus celui trist: dă un bănuţ nevoiaşului; dă o pâine flămândului; dă haina ta înfriguratului; dă zâmbetul tău întristatului; ş.a.m.d. Cu fiecare faptă bună, observa că scotea câte un zâmbet de la cei întâlniţi; dar în acelaşi timp a simţit cum i se goleşte şi lui tristeţea din inimă. Cunoaştem noi, acest loc şi mod, de unde şi cum, se poate cumpăra fericirea?

Din parabola de astăzi aflăm că, atunci când un credincios moare, trupul lui merge în mormânt, dar sufletul lui merge în cer, în prezenţa lui Cristos (2Cor 5,8; Fil 1,23). În schimb, când moare un necredincios, trupul lui merge de asemenea în mormânt, dar sufletul lui se duce în iad (cf. Lc 16,22-23).

La venirea lui Isus de-a doua, trupurile credincioşilor vor fi înviate din mormânt şi reunite cu sufletele lor (1Tes 4,13-18), pentru a domni în rai cu Isus, pe vecie. Tot la venirea lui Isus de-a doua, va avea loc şi judecata; atunci vor fi reunite şi trupurile şi sufletele necredincioşilor, dar pentru a fi aruncate în iazul de foc al pedepsei veşnice (Ap 20,12,13).

Lui Timotei, Paul îi spune „omul lui Dumnezeu” (1Tim 6,11), pentru că aşa trebuie să fie orice om care îl urmează şi crede în Cristos. Reversul “omului lui Dumnezeu” este "omul păcatului" (cf. 2Tes 2,3). Iar noi i-am văzut pe cei doi oameni, pe omul lui Dumnezeu, în săracul Lazăr; iar omul păcatului, în bogatul fără credinţă şi milă.

Şi pentru că noi trebuie să fim oamenii lui Dumnezeu şi nu a-i păcatului, Paul, spune astăzi fiecărui om care vrea să ajungă la mântuire, să fugă: de îngâmfare, de necurăţie, de un duh nemulţumit, de pofte nebune şi periculoase şi de iubirea banilor, care fac parte din purtarea omului păcatului. Apoi, pe cei care vor să fie oamenii lui Dumnezeu, îi îndeamnă să dea mărturie frumoasă de credinţă şi să trăiască frumos, fără pată şi fără vină, aşteptând venirea din nou a Domnului Isus.

Psalmului 146 de astăzi, elogiază foloasele de a-l avea pe Dumnezeu ca sprijin în viaţă. Iar atunci când îl ai pe Dumnezeu ca sprijin în viaţă, eşti mai fericit decât toţi bogaţii din lume.

Un colector de taxe a venit într-o zi la un „om al lui Dumnezeu”, la misionar creştin, care trăia foarte sărac material, pentru a-i stabili suma pe care acesta o are de plătit la stat. Ce bunuri deţii, l-a întrebat colectorul de taxe? O, sunt foarte bogat, veni răspunsul din partea misionarului. Te rog, numeşte posesiunile, îi spuse omul legii. Omul lui Dumnezeu îi răspunse: în primul rând, am viaţă veşnică (cf. In 3,16); în al doilea rând, am un locaş mare în ceruri (cf. In 14,2); în al treilea rând, am pacea care trece dincolo de orice înţelegere (cf. Fil 4,7); în al patrulea rând, am bucurie de nedescris (cf. 1Pt 1,8); în al cincilea rând, am dragoste divină care nu va pieri niciodată (cf. 1Cor 13,8; în al şaselea rând, am o soţie credincioasă şi evlavioasă (cf. Prov 31,10); în al şaptelea rând, am copii sănătoşi, ascultători şi fericiţi (cf. Ex 20,12; în al optulea rând, am prieteni adevăraţi şi loiali (cf. Prov 18,24); în al nouălea rând, am cântări pe timp de noapte (cf. Ps 42,8); în al zecelea rând, am o cununa a vieţii ce mă aşteaptă (cf. Iac 1,12), şi încă multe altele. Colectorul de taxe îşi închise registrul şi zise: Cu adevărat, tu eşti un om foarte bogat, însă deţinerea acestor bogaţii nu impune aplicarea a nici unui impozit! Oare avem şi noi, sau căutăm noi aceste bogăţii neimpozabile pe acest pământ?

Nu trebuie să uităm astăzi că, în paradis: bucatele cele mai gustoase sunt pentru cei care i-au hrănit pe cei flămânzi; hainele cele mai frumoase sunt pentru cei care au îmbrăcat pe cei goi; lăcaşurile cele mai speciale sunt pentru cei care au adăpostit pe străini; parfumurile cele mai fine sunt pentru cei care au îngrijit de bolnavi; bogăţiile care rămân veşnic sunt pentru cei care au îngrijit de săraci. Sfântul Paul, care a fost răpit până la al treilea cer, a spus: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, acelea sunt lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei care îl iubesc” (1Cor 2,9). Ajută-ne, Doamne, să ajungem să posedăm veşnic aceste bunuri veşnice! Amin.

Pr. Ioan Lungu

vineri, 20 septembrie 2013

Reflecţie la SĂRBĂTOAREA SFINŢILOR ARHANGHELI: MIHAEL, GABRIEL şi RAFAEL 2013.

Sfinţii arhangheli modele de slujire lui Dumnezeu şi a oamenilor

Diavolul este reprezentat aici cu cap de maimuţă, pentru că el caută mereu să-l imite pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu are un tron, şi el vrea un tron; dacă Dumnezeu are o împărăţie, şi el vrea o împărăţie; dacă Dumnezeu are adoratori, şi el îşi caută adoratori; dacă Dumnezeu are sfânta Liturghie, a inventat şi el liturghiile lui negre. etc. Dar primul scop al diavolului este a-i fura lui Dumnezeu cel întreit şi unic, cinstea cuvenită numai lui. De aceea vedem că îl ispiteşte pe Isus, să nu asculte de Tatăl ceresc şi să i se închine lui. De aceea îl vedem amăgind pe îngeri şi pe oameni, să nu i se închine lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, ci să i se închine lui.

Am auzit cu toţii de expresia „Împărăţia lui Dumnezeu”. Este un loc şi o stare de fericire veşnică unde locuieşte Dumnezeu, şi toţi cei care îl iubesc şi îl slujesc pe el. Dumnezeu, din veşnicie, a voit ca peste această împărăţie şi peste cei care vor intra în ea, să domnească Fiul său, Isus Cristos. Iar, satana voia să domnească el.

Dumnezeu, însă, l-a înălţat pe Isus la această demnitate: „I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca lui să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan 7,13-14).

Toţi îngerii şi arhanghelii cerului, au fost de acord cu acest plan veşnic al lui Dumnezeu, în afară de Lucifer, cel mai strălucitor şi mai luminos dintre îngeri, care voia această domnie pentru el.

De aceea, aşa cum am auzit în a doua lectură de astăzi (cf. Ap 12,7-12), între îngerii care susţineau planul lui Dumnezeu şi între Lucifer şi îngerii lui, „o treime din stelele cerului” (Ap 12,4), care nu susţineau acest plan, pentru că Lucifer voia pentru el postul de conducător al împărăţiei, s-a dat o mare bătălie în cer. Balaurul a fost înfrânt atât de tare încât şi-a pierdut orice drept de intrare în cer. El şi însoţitorii săi sunt aruncaţi pe pământ. Dar nu numai asta este soarta lor finală, ea este cu mult mai rea, ea este iazul de foc şi pucioasă (cf. Ap 20,1-3.10).

În discuţia de astăzi cu Natanael (cf. In 1,47-51), Isus, făcând referire la visul lui Iacob cu scara peste care urcau şi coborau îngerii lui Dumnezeu (cf. Gen 28,11), Isus, îi spune că el este adevărata şi unica scară de urcare înapoi la Dumnezeu. Îngerii, care acolo erau slujitorii Tatălui, acum sunt slujitorii săi şi ai operei sale de mântuire. Natanael va vedea curând cum Tatăl, aflat în capul scării, va vorbi despre el astfel în prezenţa Duhului Sfânt: “Acesta este Fiul meu preaiubit în care îmi găsesc plăcerea” (Mt 3,17).

Isus, după ce prin patima şi moartea sa, a împlinit planul veşnic de mântuire al oamenilor, „Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult şi I-a dat numele care este mai presus de orice nume, pentru ca, în numele lui Isus, să se plece orice genunchi, al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Cristos este Domnul” (Fil 2,9-11).

În urma patimii, morţii, învierii şi glorificării sale la dreapta Tatălui, Isus a confirmat că este unica scară prin care putem ajunge iarăşi în împărăţia lui Dumnezeu „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6), dar şi Regele acestei împărăţii, Rege în care putem afla încredere şi putere, şi la al cărui piept să ne putem odihni, asemenea sfântului Ioan apostol (cf. In 13,23).

În această luptă pentru susţinerea cauzei lui Cristos ca Rege al împărăţiei cerurilor, de la început şi până la sfârşit, s-a remarcat arhanghelul Mihael, însoţit de toţi ceilalţi îngeri care i-au rămas credincioşi lui Dumnezeu. Prima lectură de astăzi ne spune că erau: „Mii de mii de slujitori care îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea lui” (Dan 7,10). În această luptă cu Lucifer care voia să fie asemenea cu Dumnezeu, îngerii buni, în frunte cu Mihael, se întăreau cu lozinca: „Cine este ca Dumnezeu”!

Aruncat pe pământ, balaurul cu îngerii săi, au început lupta împotriva oamenilor, care erau creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26), şi care erau chemaţi şi aleşi să ocupe locurile din care au căzut ei. Profetul Daniel din prima lectură de astăzi, îl prezintă pe satana care şi-a făcut acoliţi dintre oamenii răi de pe pământ, pe care i-a făcut stăpâni peste împărăţia popoarelor, şi pe care îi aseamănă cu nişte bestii bestii, căci bestie devine orice om care urmează pe diavol. Aceştia au fost atunci împăraţii: babilonului, mezilor, perşilor şi grecilor, care au luptat împotriva poporului său ales. De atunci, satana, şi-a făcut, şi îşi face încă multe alte bestii din oamenii chemaţi la mântuire.

De aceea, fără nici o îndoială că astăzi ne aflăm în mijlocul unor lupte, însă cu mult mai aprige, pentru că timpul satanei s-a scurtat (cf. Ap 12,12). Fără ca noi să vedem ceva, văzduhul este populat de domnii şi stăpâniri diabolice. (cf. Ef 6,11-12). Împotriva lor, noi îl avem pe Domnul nostru Isus Cristos, care a primit domnia peste noi, şi care are în serviciul său milioane de îngeri (cf. Dan 7,10 ; Evr 12, 22; Ap 5,11); mulţime de oaste cerească (cf. Lc 2,13), şi nenumărate legiuni de îngeri (cf. Mt 26, 53). Adesea noi nu ne vom da seama de slujirea lor, până când ochii nu ne vor fi deschişi într-un alt plan al realităţii.

„Şi în vremea aceea se va scula Mihail, marele voievod care ocroteşte pe fiii poporului tău. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit” (Dan 12,1).

Rabinii, comentând şi interpretând Scripturile, ne spun că, Mihael a fost primul înger din ceruri care a acceptat să slujească omenirii căzute; tot el a ţinut apoi sub observaţie prima familie şi după căderea lui Adam şi a lui Eva şi expulzarea lor din Gradina Edenului; a fost heruvimul care stătea la poarta Paradisului, „păzind calea către pomul vieţii” (Gen 3,24); Mihail a fost cel care-l scăpase pe acel „unu” (cf. Gen 14,13), care i-a spus lui Avraam că Lot a fost luat captiv; că Mihael a fost cel care a protejat-o pe Sara ca sa nu fie necinstită de faraon şi pe Rebeca să nu fie necinstită de filisteanul Abimelec (cf. Gen 12,17; 26,9); Mihael a anunţat-o pe Sara că va avea un fiu (cf. Gen 18,14); şi tot el l-a salvat pe Lot din distrugerea Sodomei (cf. Gen 19,15); Mihael a fost cel care l-a împiedicat pe Avraam sa-l jertfească pe Isaac, aducând un berbec în locul său (cf. Gen 22,12); Mihael l-a împiedicat pe Laban sa-i facă rău lui Iacob (cf. Gen 31,22-55); Mihael a fost cel care s-a luptat cu Iacob şi care apoi l-a binecuvântat (cf. Gen 32,24-32); Mihael l-a apărat pe Israel şi pe timpul Exodului, când satan i-a acuzat pe Israeliţi de idolatrie şi a declarat că ei meritau să moară (cf. Ex 32); Mihael a fost învăţătorul lui Moise în Egipt; Mihael a fost îngerul care i-a vorbit lui Moise din tufişul arzând (cf. Ex 3,4-5); Mihael i-a adus lui Moise tablele Legii de la Dumnezeu (cf. Ex 19-20); Mihael a fost îngerul care a stat în calea lui Balaam (cf. Num 22,23).

Sfinţi Părinţi, interpretând şi comentând şi ei Scripturile, ne spun că, Mihael a fost cel dintâi care a acceptat să-i slujească lui Cristos şi oamenilor, şi cel care s-a luptat cu satana şi l-a biruit (cf. Ap 12, 7-14); Mihael a fost acela care a mers înaintea evreilor eliberaţi din Egipt, ziua în stâlp de nor, iar noaptea în stâlp de foc (cf. (cf. Ex 13, 20-22); tot Mihael a fost cel care a venit oştirile cereşti pentru a orbi armatele siriene (cf. 2Rg 6,15-17); tot Mihael a fost cel care a învins cei 185.000 de soldaţi ai împăratului asirian Senaherib (2Rg 19, 35); tot Mihael a fost cel ce a administrat o corecţie necredincioasei căpetenii greceşti, Heliodor (2Mac 3, 24-26); tot Mihael a fost cel ce i-a păzit şi pe tinerii sfinţi: Anania, Azaria și Misael, aruncaţi în cuptorul de foc pentru că au refuzat să se închine unui idol (cf. Dan 3,23-28); tot Mihael l-a dus pe profetul Habacuc din Iudeea în Babilon pentru a-i aduce lui Daniel hrană în groapa cu lei (cf. Dan 14,31-37); tot Mihael a fost cel care l-a certat pe diavolul pentru trupul lui Moise (cf. Iuda 1,9); tot Mihael este cel care apără şi protejează astăzi Biserica lui Isus. (cf. Ap 12,13-14).

Alături de Mihael, astăzi mai celebrăm alţi doi arhangheli rămaşi credincioşi planului lui Dumnezeu de mântuire şi slujirii oamenilor. Ei sunt Gabriel şi Rafael.

Dacă cei pesimişti spun: „Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Ap 12,12). Arhanghelul Gabriel, ne aduce veşti bune de la Dumnezeu, şi spune: Nu te teme, Avrame, eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare” (Gen 15,1)! ”Nu te teme Manoah”! (cf. Jud 13,3); „Nu vă temeţi Elcana şi Ana”! (cf. 1Sam 1,17); „Nu te teme, Daniel”! (cf. Dan 9,23); „Nu te teme, Zaharia!” (cf. Lc 1,13); „Nu te teme Maria!” (cf. Lc 1,30); „Nu te teme, Iosif”! (cf. Mt 1,20); „Nu te teme, creştinule, eu am biruit lumea”! (cf. Mt 14,27; In 16,33).

Dacă în urma păcatului introdus de satan în lume, au intrat în viaţa noastră: truda, suferinţa şi moartea (cf. Gen 3,17-19). Arhanghelul Rafael ne spune tuturor să nu ne temem, căci el ne este: unul din cei şapte arhangheli care stau înaintea lui Dumnezeu şi care ne poartă rugăciunile la el (cf. Tob 12,15); călăuza noastră pe cărările vieţii; ajutorul nostru în a ne rezolva problemele de zi cu zi; medicina lui Dumnezeu în toate bolile noastre trupeşti şi sufleteşti; cel care ne ajută să-l scoatem pe diavol pe diavol din viaţa noastră şi a altora; cel care ne ajută să ajungem cu bine acasă la Tatăl nostru (cf. Tob 12,1-22).

Nu trebuie să uităm că şi acum, satana, caută să ocupe împărăţia lui Dumnezeu, şi să-l scoată din ea pe Isus Cristos; aşa cum a căutat prin: ispitirea lui Isus din pustiu; prin revolta lui Petru; prin trădarea lui Iuda; prin răutatea autorităţilor civile şi religioase; prin revolta tâlharilor de pe cruce, prin batjocura trecătorilor de atunci; şi prin necredinţa şi răutatea oamenilor de astăzi.

Însă aici pe pământ unde a fost aruncat satana şi unde trăim noi datorită păcatului făcut la presiunea lui, împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul nostru (cf. Lc 17,21). El de aici, din lăuntrul nostru, el se luptă astăzi să-l scoată pe Isus, ca să domnească el. Dacă în cer nu a reuşit din cauza luptei sfinţilor arhangheli şi îngeri; aici pe pământ el reuşeşte de multe ori pentru că oamenii, şi chiar ucenicii lui Cristos, nu mai au fidelitatea şi nu mai luptă cu abnegaţia arhanghelilor şi îngerilor.

Să nu uităm că după ce Isus a zis: "L-am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger” (Lc 10,18),

Simon Petru care era un om slab şi nestatornic precum apa, Isus a făcut din el o stâncă tare (cf. In 1,42); Filip, dintr-un iubitor de cai, Isus a făcut din el un mărturisitor al său în faţa oamenilor (cf. In 1,45); Natanael, dintr-un descendent al lui Iacob cel înşelător, Isus a făcut un israelit în care nu este viclenie (cf. In 1,47). Sprijiniţi de Isus, scara noastră către Tatăl ceresc şi ajutaţi de sfinţii săi îngeri, vom reuşi şi noi.

Arhanghelii şi îngerii sunt în slujba Fiului Omului, adică a lui Isus. Cinstirea noastră nu se îndreaptă spre îngeri, ci spre Dumnezeu şi spre Fiul său pe care-i cinstesc îngerii. Arhanghelii şi îngerii, sunt slujitorii lui Dumnezeu, pe care el îi pune la dispoziţia noastră pentru a ne ocroti şi ajuta ca să ajungem la mântuire. Noi, ca viitori locuitori ai împărăţiei cerului împreună cu îngerii şi arhanghelii, trebuie să învăţăm de la ei, slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor chemaţi la mântuire.

Filip a mărturisit că Isus este Mesia, cel vestit de Lege şi Profeţi. Natanael a mărturisit că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel. Noi cine spunem că este Isus pentru noi? Dacă putem mărturisi cu viaţa noastră că Isus este Mesia, că Isus că este Fiul lui Dumnezeu, că Isus este mântuitorul lumii cel slujit de îngeri şi de noi, asta e foarte bine. Aşa să fie!

Sfinţilor arhangheli Mihael, Gabriel şi Rafael! Rugaţi-vă şi ocrotiţi-ne pe noi! Amin.

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la DUMINICA XXV DE PESTE AN „C”

Dăruind vei dobândi împărăţia cerurilor (cf. Lc 6,38).

Isus îşi continuă drumul spre Ierusalim, unde se va jertfi pe sine însuşi pentru mântuirea noastră, iar în acest drum al său spre patimă, moarte, dar şi spre înviere, le vorbeşte oamenilor despre împărăţia cerurilor, atât despre fericirea şi frumuseţea ei, cât şi de modul şi calea de a intra în ea.

Isus rosteşte în evanghelia de astăzi o axiomă valabilă încă; şi anume că oamenii pământeşti, în căutarea şi obţinerea celor trecătoare, sunt mai iscusiţi decât fiii luminii în căutarea şi obţinerea celor veşnice (cf. Lc 16,8). Oamenii ştiu să interpreteze fenomenele naturii, dar nu ştiau să interpreteze semnele timpurilor care le indică veşnicia. (cf. Mt 16,2-3; Lc 12,54-55).

Şi chiar în pericopa evanghelică de astăzi, Isus ne prezintă cazul unui administrator necinstit, dar iscusit în cele trecătoare, care cu bunurile stăpânului său, a ştiut să-şi facă prieteni care să-l primească atunci când nu va mai fi administrator (cf. Lc 16,3-7). Iar prima lectură ne prezintă alţi oameni necinstiţi, dat tot iscusiţi în cele trecătore, care prin înşelăciune şi furt au ştiut să-şi înşele semenii şi să-şi mărească câştigurile (cf. Am 8,4-7). Tot Isus ne vorbise mai înainte de un bogat iscusit, care a chibzuit cum să-şi adune şi să-şi păstreze recoltele pentru a-şi satisface cerinţele trupului (cf. Lc 12,13-21).

Şi noi suntem administratorii unui mare stăpân, ai lui Dumnezeu, care ne-a încredinţat întreaga sa avuţie; căci, Dumnezeu, după ce l-a făcut pe om dup chipul său, după ce l-a făcut bărbat şi femei, după ce le-a spus să crească şi să se înmulţească, le-a dat stăpânirea peste peştii mării, peste păsările cerului, peste orice vietate care se mişcă pe pământ, peste orice pom şi peste orice sămânţă care produce rod (cf. Gen 1,27-29; Ps 8,6-7).

Deci, conform Bibliei, tot ce avem în această viaţă sunt de fapt „bunurile altuia”, adică, al lui Dumnezeu (Lc 16,12; 1Cor 4,7; 6,19). Noi trebuie să administrăm bunurile materiale şi spirituale încredinţate nouă, pentru a promova interesele lui Dumnezeu care ni le-a dat, folosindu-le pentru nevoile semenilor noştri (cf. Prov 19,17; Mt 19,21; 25,31-46; Lc 12,33) şi pentru progresul evangheliei (cf. 1Cor 9,13; 2Cor 9,6-7).

Cu bunurile primite de la Dumnezeu trebuie să ne facem prieteni care să ne primească în împărăţia cerurilor, pe care Dumnezeu a dat-o săracilor: „Oare nu i-a ales Dumnezeu pe cei săraci în ochii lumii, dar bogaţi în credinţă, ca moştenitori ai împărăţiei pe care el a promis-o celor care îl iubesc? Dar voi l-aţi dispreţuit pe cel sărac!” (cf. Iac 2,5-6). „Fericiţi sunt cei săraci, căci a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,3).

În pilda administratorul necredincios, Isus îi are în vedere în primul rând pe fariseii şi conducătorii poporului ales; în calitatea de conducători ai naţiunii iudaice, erau într-un anumit sens ispravnici ai adevărului şi ai binecuvântărilor pe care Dumnezeu le acordase poporului său ales. Ca ispravnici ai bunurilor divine, conducătorii lui Israel risipiseră „averea” pe care Dumnezeu le-o încredinţase, folosind-o strict în interesul lor, şi ioc în interesul săracilor. „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor împărăţia cerurilor; nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre” (Mt 23,13).

Nimeni să nu se înşele spunând că el a muncit pentru bunurile pe care le are şi ca atare le poate folosi după plac. Domnul l-a avertizat deja pe Israel referitor la această înşelăciune fatală şi le-a spus evreilor că el este cel care dă oamenilor putere să-şi agonisească avuţia (cf. Dt 8,18).

Atunci când oamenii nu-l onorează pe Dumnezeu şi nu apreciază bunurile vieţii ca venind din mâna lui milostivă, ei se dedau „la gândiri deşarte” şi „inima lor fără pricepere” se întunecă (Rom 1,21). Isus ne spune că noi suntem doar administratori şi slujitori nevrednici ai lui Dumnezeu (cf. Lc 17,10).

Expresia “bogăţii nedrepte” (cf. Lc 16,9; Mt 6,24), ne chemă la o fugă de averi; expresia este sinonimă cu, „câştig murdar”. A-ţi face prieteni cu „bogăţiile nedrepte”, înseamnă a-ţi câştiga cu ceva rău, un loc bun în împărăţia cerurilor. „Bine, servitor bun şi credincios! Ai folosit bine puţinul care ţi-a fost încredinţat, mult îţi voi încredinţa de acum; ia parte la bucuria stăpânului tău!” (Mt 25,21).

Sfântul Augustin (354-430), lămureşte cu înţelepciune problema din evanghelia de astăzi, şi spune: ”Cei care au primit avuţii de la Dumnezeu, nu vor intra în împărăţia cerurilor, decât numai atunci când îi vor introduce săracii, căci a celor săraci este împărăţia cerurilor”.

Să nu uităm îndemnul lui Cristos de a nu lucra numai pentru „mâncarea pieritoare, ci mai ales pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică” (In 6,27), şi să devenim bogaţi, nu în faţa oamenilor, ci în „faţă de Dumnezeu” (Lc 12,21), ca să putem „moşteni împărăţia ce ne-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Mt 25,34).

Deci, Dumnezeu, care este iubire (cf. 1In 4,8), ne-a dat toate bunurile sale, nu ca să le păstrăm pentru noi înşine, nu pentru a ne îmbogăţi pe pământ, ci pentru ca să le împărţim celor care au nevoie de ele. Stăpânul de care vorbeşte Isus în evanghelia de astăzi, nu este un simplu om avut, ci este însuşi Dumnezeu. Şi pentru că era Dumnezeu, de aceea l-a lăudat pe administratorul necinstit care-i risipea averea, căci tocmai aceasta era şi este voinţa sa divină.

Noi suntem chemaţi să fim dăruitori şi împărţitori generoşi în lumea în care trăim, după exemplul lui Dumnezeu cel întreit şi unic, care a fost nespus de darnic cu noi oamenii, trimiţând continuu soarele şi ploaia sa, bunurile şi binecuvântările sale, peste buni şi răi, peste drepţi şi nedrepţi (cf. Mt 5,45).

Noi numim pe preacurata Fecioară Maria „vistiernica harurilor divine”, şi bine facem căci aşa este. Dar nu numai Maria şi toţi ceilalţi sfinţi sunt vistiernici ai harurilor divine, ci şi noi creştinii, ci şi noi oamenii. Dumnezeu, ne-a dat şi nouă toate ale sale cu mare bucurie (cf. 1Cor 4,7), pentru ca noi la rândul nostru să împărţim cu bucurie tot ceea ce am primit de la el, asemenea Mariei şi a tuturor sfinţilor.

Noi creştinii, ucenicii Domnului, suntem chemaţi să învăţăm dăruirea celor primite de la Dumnezeu, nu numai de la Maica Domnului şi de la sfinţi, dar şi de la pomi şi izvoare, flori cu parfum şi păsări cântătoare, soare şi lună, care ne dau toate ale lor cu bucurie şi simplitate. Dumnezeu voieşte ca oamenii să alerge la ajutorul nostru, aşa cum aleargă la ajutorul sfinţilor, la apa izvoarelor, la rodul pomilor.

Psalmistul ne spune astăzi că, Domnul care locuieşte acolo sus, îşi plecă privirea să vadă ce se petrece în cer şi pe pământ; să vadă cum bunurile trimise de el oamenilor, sunt împărţite cu generozitate; ca apoi să-i aşeze pe cei generoşi printre cei mari, printre mai marii poporului său (cf. Ps 113,4-8).

Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), era deja bătrân, dar încă mai avea inima tânără. Când făcea ceva bun, exclama: “Încă un măr aruncat dincolo de gardul viu”! Odată, cineva l-a întrebat ce înseamnă acele cuvinte? El i-a răspuns: “Într-o zi, am chemat nişte copii în livada mea şi le-am spus să mănânce fructe câte vor, dar să nu-şi umple buzunarele. Ei au mâncat pe săturate. Însă apoi am văzut pe cineva care strângea mere şi le arunca peste gardul viu al grădinii, pentru a le găsi la ieşire. Pentru mine a fost o lecţie deosebită. Am făcut aplicarea ei spirituală, gândind astfel: „În această viaţă trebuie să facem totul pentru a arunca dincolo de gardul vieţii fapte bune făcute din iubire faţă de Dumnezeu şi aproapele, pentru ca la ieşirea din această lume, să putem avea parte de roade”.

Oamenii lumeşti, numesc „nebuni” pe fraţii lor care vând toate şi dau la săraci. Aşa i-au crezut oamenii pe sfinţi Antonie (250-356), Paul Pusnicul (+ 345), Francisc din Assisi (1181-1226). Federic Ozanam (1813-1853), i-a răspuns astfel unui coleg care-i reproşa că are timp de pierdut mergând la Liturghie: „Dacă voieşti să-ţi foloseşti bine timpul unei zile, începe cu sfânta Liturghie”!

Dar oare Isus vrea ca noi să-i fim ucenici numai cu numele, sau desăvârşiţi asemenea Tatălui său ceresc (cf. Mt 5,48)? „Dacă vrei să fii desăvârşit”, i-a zis Isus tânărului bogat, „du-te de vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino şi urmează-mă” (Mt 19,21). „Vindeţi ceea ce aveţi şi daţi de pomană; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, o comoară nepieritoare în ceruri, unde hoţul nu se apropie, nici molia nu o roade. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Lc 12,33).

Se povesteşte că într-un oraş din Grecia era obiceiul ca regele să fie ales în fiecare an; nu dintre locuitorii oraşului, dar dintre străinii care nu cunoştea nimic din obiceiurile acelui oraş. Fiecare rege îşi începea domnia în plăceri şi lux, dar nu ştia ce-l aşteaptă. La sfârşitul anului de domnie, poporul îl detrona şi îl arunca într-o insulă pustie unde să moară de foame şi mizerie. Dar odată a fost ales un rege, un om înţelept şi a aflat de la unul din slujitori ce soartă îl aştepta. Pe ascuns a trimis în acea insulă, alimente, arme, trupe. Când i s-a terminat anul de domnie şi poporul l-a aruncat ca şi pe ceilalţi regi pe insula pustie, el a găsit acolo tot ce trimisese. Atunci, şi-a luat armata, a venit înapoi în oraş, l-a cucerit şi apoi a domnit liniştit până la moarte. Şi noi suntem acei regi care trăim puţin timp. Să trimitem şi noi înainte în cer tot ceea ce credem că vom avea nevoie pentru a fi fericiţi veşnic.

Este o frumoasă istorioară creştină, în care ni se spune că o femeie bogată se plimba printr-o grădină frumoasă împreună cu slujitoarea sa. La un moment dat au avut amândouă aceeaşi vedenie: împărăţia cerurilor. Ceea ce le-a atras atenţia au fost două case, una palat, alta cocioabă. Pe când femeia bogată se gândea că palatul este al ei, un glas i-a spus că palatul este al servitoarei, iar cocioaba este a ei. Şi când a întrebat cum asta? Glasul i-a răspuns: De unde mai mult, dacă numai atâta material ai trimis de pe pământ?! După acea plimbare şi-a schimbat viaţa. După această istorioară, să ne schimbăm şi noi viaţa.

Sfântul Irineu din Lyon (130-202), spune: „Numai ceea ce folosim în slujba Domnului şi a fraţilor, ne face neprihăniţi”!

Isus ne-a spus astăzi: "Cine este vrednic de încredere în cele mai mici lucruri este vrednic şi în cele mari, iar cine este necinstit în cele mai mici lucruri, este necinstit şi în cele mari. Şi dacă voi n-aţi fost vrednici de încredere când aţi avut pe mână bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii? Şi dacă n-aţi fost vrednici de încredere când aţi avut pe mână lucrurile altuia, cine vă va încredinţa ce este al vostru?” (Lc 16,10-13). Dacă noi vom administra rău bunurile primite de la Dumnezeu, adică numai în folosul nostru de aici, nu vom primi niciodată împărăţia cerurilor.

Ca şi administratorului din evanghelia de astăzi, Dumnezeu, ne va spune şi unuia fiecăruia dintre noi, la sfârşitul vieţii: „Dă cont de administraţia ta” (Lc 16,2)! Dă cont de trupul sănătos şi viguros cu care te-am înzestrat! Dă cont de inteligenţa, memoria şi talentele pe care ţi le-am dat! Dă cont de timpul care ţi l-am dat spre mântuire! Dă cont de harul Botezului şi a celorlalte Taine! Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonei".

“Pâinea care vă prisoseşte, spune Sf. Vasile cel Mare, este pâinea săracului; costumele de prisos care atârnă în şifonierele voastre sunt ale celor goi; pantofii şi ghetele pe care voi nu le mai purtaţi sunt ale celor desculţi; banii pe care-i ţineţi ascunşi sunt banii săracilor; faptele de filantropie pe care voi nu le săvârşiţi sunt tot atâtea nedreptăţi comise faţă de semenii voştri”.

O regină, când a fost pe patul morţii, a strigat cu glas plângător: „Dau toate bogăţiile, banii şi tot ce am numai să mai capăt un timp de îndurare, în care să accept mântuirea.“ Toată viaţa, regina nu s-a gândit la mântuire. Ce trist! Omul, cât trăieşte, face mare risipă de timpul vieţii sale.

Un mareşal, pe patul de moarte spunea: „în ceasul acesta un pahar de apă dat din dragoste faţă de Dumnezeu, valorează mai mult decât toate victoriile mele câştigate pe câmpul de luptă” (cf. Mt 10,42).

Sfântul Paul ne spune astăzi că nu numai de mântuirea noastră trebuie să ne ocupăm, dar şi de altora. Şi pentru alţii trebuie să ne rugăm, să predicăm, să dăm exemplu bun şi să ne jertfim (cf. 1Tim 2,1-8).

De aceea, sfântul Petru ne spune: „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit. Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Cristos” (1Pt 4,10-11).

Sfântul Augustin (354-430), ne spune că la judecată, vor striga împotriva noastră: diavolii, cărora le-a urmat răutăţile; îngerii a căror inspiraţii bune le-am refuzat; şi chiar cărămizile din ziduri care au fost martore la păcatele noastre (cf. Hab 2,11).

Doamne, învaţă-mă să fiu generos, să dau fără a calcula, să răsplătesc răul cu bine, să slujesc fără a aştepta recompensă, ca tu însuţi să fii răsplata mea. Amin

Pr. Ioan Lungu

luni, 16 septembrie 2013

Consideraţie la DUMINICA XIV DE PESTE AN “C”

„Bucurie mare va fi în cer pentru un singur păcătos care se converteşte” (Lc 15,7) .

Când Maria a apărut la Fatima, în 1917, ne-a învăţat prin cei trei copilaşi, Lucia, Francisc şi Iacinta, următoarea rugăciune:”O, Isuse, iartă-ne păcatele, fereşte-ne de focul iadului, şi du în cer toate sufletele, mai ales pe acelea care au mai mare de mila ta!”

Maria ne-a învăţat un adevăr mântuitor, adevăr care se vădeşte foarte clar şi în evanghelia de astăzi (cf. Lc 15,1-32). Isus a venit din cer pentru mântuirea tuturor oamenilor, dar mai ales şi mai întâi, pentru aceia care au cea mai mare de mila sa. Iar cei care au nevoie mai ales şi mai întâi de mila sa, sunt păcătoşii: ca evreii, ca sfântul Paul, ca fiul risipitor, ca toţi oamenii care trăiesc pe pământ, şi bineînţeles ca mine şi ca dumneavoastră toţi, iubiţi fraţi în Cristos.

În viaţa sfântului Ioan Rusul (1690- 1730), se povesteşte despre o femeie nobilă care avea un singur fiu, şi care într-o zi nu s-a mai întors de la şcoală. Mama s-a dus la şcoală să se intereseze de dânsul, iar acolo i s-a spus de către colegi că fiul sau nu mai vine la ore şi că s-a amestecat cu desfrânaţi şi drogaţi. „Lovită parcă de trăsnet, nu mai vede înaintea ei nimic; pieptul i se striveşte şi în gât i s-a pus un nod care o înecă. Voia să plângă, însă nu putea. Lacrimile i-au secat. Atunci şi-a zis: „Mă voi dezbrăcă de toate hainele mele şi de toată onoarea mea, şi voi merge la oraş; o să merg pe străzi şi-o să întreb: N-aţi văzut pe băiatul meu?”. Aşa a făcut şi l-a găsit.

Aşa a făcut şi Isus Cristos; a lăsat toată slavă cerească, a lăsat coroana veşnică, a lăsat veşmintele divine, a luat chipul umil al robului, a coborât pe pământ, a venit în ţara îndepărtată a păcatului, pentru a-i căuta şi a-i aduce la mântuire pe oamenii pierduţi. Însă câtă durere nu a simţit Domnul când păcătoşii nu l-au aşteptat, nu l-au cunoscut şi nu l-au primit (cf. In 1, 11)?!

Un tânăr, pe care sfântul Ioan Bosco (1815-1888) l-a cunoscut pe când lucra ca preot în închisoarea din Torino, şi pe care a reuşit atunci să-l schimbe, a căzut din nou în păcatul tâlhăriei, pentru că atunci când a scăpat din închisoare, nimeni nu l-a primit: nici părinţii acasă, nici prietenii, nici patronii la muncă. Ioan Bosco l-a primit iar, şi l-a ajutat.

Familia şi cunoscuţii îl osândiseră pe tânărul acela şi s-au purtat cu dansul aşa cum se purtau cărturarii şi fariseii cu păcătoşii, pe care-i ţineau la distanţă şi se scandalizau atunci când Isus le lua apărarea. Însă sfântul Ioan Bosco s-a purtat exact aşa cum s-a purtat Pastorul cel bun, femeia înţeleaptă şi tatăl iubitor din evanghelia de astăzi. Biblia, spune: „Chiar daca tatăl tău şi mama ta te va părăsi, eu nu te voi părăsi” (Ps 27,10). „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul sânului ei? Dacă ea l-ar uita, eu nu te voi uita” (Is 49,15).

Deci, cei care au cea mai mare nevoie de mila sa, suntem noi păcătoşii. Aşa cum ne spune David în psalmi: "În păcat ne-au zămislit mamele noastre" (cf. Ps 51,5), şi "nu este nici măcar ca să facă binele" (Ps 9,24-27;Ps 52,1-2). Aşa cum sfântul Paul s-a numit pe sine primul dintre păcătoşi (cf.1Tim 1,15); aşa cum vameşii şi desfrânatele s-au aşezat în primele rânduri lângă Isus (cf. Lc 15,1); aşa cum apostolii stăteau şi ei în faţă (cf. Mt 5,1); tot aşa să ne considerăm şi noi, şi să ne apropiem cu încredere de Isus, care pentru noi este „tronul harului” (cf. Evr 4,16).

Numai fariseii şi cărturarii şi mulţii alţi inconştienţi din toate timpurile, cred că nu-s destul de păcătoşi că să aibă nevoie de mila lui Isus.

Dumnezeu ne spune astăzi unuia fiecăruia dintre noi care am uitat că suntem păcătoşi: „Hai, înapoi acasă! I-am trimis după tine pe Fiul meu, Isus, şi pe Duhul meu cel Sfânt ca să te aducă. Lasă-te schimbat şi adus de ei. Nu refuza şi iubirea!” Iar noi să-i răspundem cu refrenul de la psalmul responzorial: „Mă voi ridica şi voi merge la tine Tată” (Lc 15,8).

Aşa cum pastorul nu se poate lipsi de o singură oiţă, deşi are o sută; aşa cum o femeie nu se poate lipsi de o singură piesă din colierul ei, deşi mai are alte nouă, aşa cum un tată nu se poate lipsi de nici unul din copii săi, deşi mai are şi alţii acasă; aşa cum această mamă nu s-a putut lipsi de fiul ei; tot astfel şi Dumnezeu nu se poate lipsi de nici unul dintre noi, căci suntem unicate; căci am fost creaţi după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26), căci avem viaţă din viata sa; căci avem pregătit un loc lângă el în ceruri (cf. In 14,2). De aceea, l-a trimis pe Unicul său Fiu, că să ne ia păcatele şi să ni le ridice, adică să ni le ispăşească pe lemnul crucii, imagine a Pomului dătător de viaţă din paradis. De aceea, ni l-a trimis şi pe Duhul Sfânt ca să ne sfinţească.

Astfel ne cheamă Domnul în sfânta Carte:” Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi de păcat şi eu va voi uşura” (Mt 11,28). „Eu nu vreau moartea păcătosului, dar că el să se convertească, şi să fie viu” (Ez 33,11). “Eu am venit că oile mele să aibă viaţă şi s-o aibă din plin” (cf. In 10,10). „Cine îşi mărturiseşte păcatele, el este credincios că să le ierte” (1In 1,9).

Dar tot Domnul ne spune:”Cine zice că nu are păcat, este un mincinos, şi adevărul nu este în el” (1In 1,10). Căci, “Nu este nici unul care să facă binele, nici măcar unul” (Ps 53,3; Rom 3,10-12). Şi tocmai de aceea a venit Isus în lume ca să vădească lumea de păcatul ei” (cf. In 16,8)

Fiul risipitor din pericopa evanghelică de astăzi, a fost cinstit cu sine însuşi, şi şi-a recunoscut şi mărturisit păcatul. Acest lucru s-a întâmplat atunci când s-a ridicat, s-a dus la tatăl său şi i-a spus: “Am păcătuit”. Chiar în acea zi a început un nou capitol din viaţa sa. Un capitol nou poate să înceapă şi în viaţa unuia fiecăruia dintre noi, dacă ne vom recunoaşte păcătoşi, şi vom spune stop: auto-justificării, auto-compătimirii, auto-apărării. Trebuie să venim la Dumnezeu şi să-i spunem cu fiul risipitor: „Tată am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (Lc 15,21). Atunci totul va înflori în viaţa noastră.

René Bazin (1853-1932), un scriitor catolic francez, povesteşte că, într-o zi de sărbătoare, a intrat într-o biserica în care parohul făcea catehism. Tocmai vorbise despre patima lui Isus când, privindu-i pe copii, l-a întrebat pe cel mai mic dintre ei: „Fiule, dacă ai fi fost în locul lui Iuda, ce ai fi făcut după trădarea Domnului? Micuţul a privit în jur, de parcă ar fi căutat răspunsul, apoi a răspuns serios: Eu, dacă aş fi fost în locul lui Iuda, în loc să mă spânzur de copac, aş fi alergat la Isus, m-aş fi prins de gâtul lui şi i-aş fi spus: „Doamne, iartă-mă”! Aşa a făcut fiul risipitor, aşa au făcut toţi păcătoşii convertiţi, aşa să facem şi noi, şi bucuria iertării va fi a noastră!

Dar, noi nu trebuie să uităm că, numai pe pământ Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele (cf. Mc 2,10); Un copil care era în maşină cu mama sa în timp de ploaie, a făcut următoarea remarcă: „Mama acum Dumnezeu ne iartă păcatele, aşa cu ştergătorul şterge apa de pe parbriz”. Aşa este! Dar, nu trebuie să uităm că, există un timp al harului, după care Dumnezeu închide poarta milostivirii, ca la corabia lui Noe (cf. Gen 7,16), sau ca la tinerele care îşi aşteptau mirele (cf. Mt 25,10); căci numai „astăzi” şi „acum” dacă venim, suntem în siguranţă (cf. Evr 3,15; 2Cor 6,2).

Isus, după ce l-a iertat pe Petru, i-a zis: " după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi” (Lc 22,32).

Asta ne spune şi nouă Isus astăzi, celor care ne întoarcem la el: „Tu întorcându-te, întăreşte-i pe fraţii tăi”! Moise, după ce s-a întors şi a fost iertat de Dumnezeu, s-a rugat pentru fraţii săi şi i-a ajutat să se convertească (cf. Ex 32,7-11.13-14). Paul după ce s-a întors şi a fost iertat de Dumnezeu, s-a rugat pentru fraţii săi şi i-a ajutat să se convertească (cf. 1Tim 1,12-17). Maria Magdalena, după ce s-a întors şi a fost iertată, s-a dus şi le-a vestit fraţilor ei, învierea lui Isus (cf. Lc 24,9-10).

Dacă şi noi am gustat în adevăr cât bun este Domnul (cf. 1Pt 2,3), să mergem şi noi şi la toţi care mai zac în întunericul păcatului şi în umbra morţii (cf. Is 9,2), şi vestindu-le împăcarea (cf. 2Cor 5,19), să le spunem: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în el”! (Ps 34,8).

Pr. Ioan Lungu