Consideraţie la  DUMINICA  XIV  DE  PESTE  AN  “C”

„Bucurie mare va fi în cer pentru un singur păcătos care se converteşte” (Lc 15,7) .

Când Maria a apărut la Fatima, în 1917, ne-a învăţat prin cei trei copilaşi, Lucia, Francisc şi Iacinta, următoarea rugăciune:”O, Isuse, iartă-ne păcatele, fereşte-ne de focul iadului, şi du în cer toate sufletele, mai ales pe acelea care au mai mare de mila ta!”

Maria ne-a învăţat un adevăr mântuitor, adevăr care se vădeşte foarte clar şi în evanghelia de astăzi (cf. Lc 15,1-32). Isus a venit din cer pentru mântuirea tuturor oamenilor, dar mai ales şi mai întâi, pentru aceia care au cea mai mare de mila sa. Iar cei care au nevoie mai ales şi mai întâi de mila sa, sunt păcătoşii: ca evreii, ca sfântul Paul, ca fiul risipitor, ca toţi oamenii care trăiesc pe pământ, şi bineînţeles ca mine şi ca dumneavoastră toţi, iubiţi fraţi în Cristos.

În viaţa sfântului Ioan Rusul (1690- 1730), se povesteşte despre o femeie nobilă care avea un singur fiu, şi care într-o zi nu s-a mai întors de la şcoală. Mama s-a dus la şcoală să se intereseze de dânsul, iar acolo i s-a spus de către colegi că fiul sau nu mai vine la ore şi că s-a amestecat cu desfrânaţi şi drogaţi. „Lovită parcă de trăsnet, nu mai vede înaintea ei nimic; pieptul i se striveşte şi în gât i s-a pus un nod care o înecă. Voia să plângă, însă nu putea. Lacrimile i-au secat. Atunci şi-a zis: „Mă voi dezbrăcă de toate hainele mele şi de toată onoarea mea, şi voi merge la oraş; o să merg pe străzi şi-o să întreb: N-aţi văzut pe băiatul meu?”. Aşa a făcut şi l-a găsit.

Aşa a făcut şi Isus Cristos; a lăsat toată slavă cerească, a lăsat coroana veşnică, a lăsat veşmintele divine, a luat chipul umil al robului, a coborât pe pământ, a venit în ţara îndepărtată a păcatului, pentru a-i căuta şi a-i aduce la mântuire pe oamenii pierduţi. Însă câtă durere nu a simţit Domnul când păcătoşii nu l-au aşteptat, nu l-au cunoscut şi nu l-au primit (cf. In 1, 11)?!

Un tânăr, pe care sfântul Ioan Bosco (1815-1888) l-a cunoscut pe când lucra ca preot în închisoarea din Torino, şi pe care a reuşit atunci să-l schimbe, a căzut din nou în păcatul tâlhăriei, pentru că atunci când a scăpat din închisoare, nimeni nu l-a primit: nici părinţii acasă, nici prietenii, nici patronii la muncă. Ioan Bosco l-a primit iar, şi l-a ajutat.

Familia şi cunoscuţii îl osândiseră pe tânărul acela şi s-au purtat cu dansul aşa cum se purtau cărturarii şi fariseii cu păcătoşii, pe care-i ţineau la distanţă şi se scandalizau atunci când Isus le lua apărarea. Însă sfântul Ioan Bosco s-a purtat exact aşa cum s-a purtat Pastorul cel bun, femeia înţeleaptă şi tatăl iubitor din evanghelia de astăzi. Biblia, spune: „Chiar daca tatăl tău şi mama ta te va părăsi, eu nu te voi părăsi” (Ps 27,10). „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul sânului ei? Dacă ea l-ar uita, eu nu te voi uita” (Is 49,15).

Deci, cei care au cea mai mare nevoie de mila sa, suntem noi păcătoşii. Aşa cum ne spune David în psalmi: "În păcat ne-au zămislit mamele noastre" (cf. Ps 51,5), şi "nu este nici măcar ca să facă binele" (Ps 9,24-27;Ps 52,1-2).  Aşa cum sfântul Paul s-a numit pe sine primul dintre păcătoşi (cf.1Tim 1,15); aşa cum vameşii şi desfrânatele s-au aşezat în primele rânduri lângă Isus (cf. Lc 15,1); aşa cum apostolii stăteau şi ei în faţă (cf. Mt 5,1); tot aşa să ne considerăm şi noi, şi să ne apropiem cu încredere de Isus, care pentru noi este „tronul harului” (cf. Evr 4,16).

Numai fariseii şi cărturarii şi mulţii alţi inconştienţi din toate timpurile, cred că nu-s destul de păcătoşi că să aibă nevoie de mila lui Isus.

Dumnezeu ne spune astăzi unuia fiecăruia dintre noi care am uitat că suntem păcătoşi: „Hai, înapoi acasă! I-am trimis după tine pe Fiul meu, Isus, şi pe Duhul meu cel Sfânt ca să te aducă. Lasă-te schimbat şi adus de ei. Nu refuza şi iubirea!”  Iar noi să-i răspundem cu refrenul de la psalmul responzorial: „Mă voi ridica şi voi merge la tine Tată” (Lc 15,8).

Aşa cum pastorul nu se poate lipsi de o singură oiţă, deşi are o sută; aşa cum o femeie nu se poate lipsi de o singură piesă din colierul ei, deşi mai are alte nouă, aşa cum un tată nu se poate lipsi de nici unul din copii săi, deşi mai are şi alţii acasă; aşa cum această mamă nu s-a putut lipsi de fiul ei; tot astfel şi Dumnezeu nu se poate lipsi de nici unul dintre noi, căci suntem unicate; căci am fost creaţi după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26), căci avem viaţă din viata sa; căci avem pregătit un loc lângă el în ceruri (cf. In 14,2). De aceea, l-a trimis pe Unicul său Fiu, că să ne ia păcatele şi să ni le ridice, adică să ni le ispăşească pe lemnul crucii, imagine a Pomului dătător de viaţă din paradis. De aceea, ni l-a trimis şi pe Duhul Sfânt ca să ne sfinţească.

Astfel ne cheamă Domnul în sfânta Carte:” Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi de păcat şi eu va voi uşura” (Mt 11,28). „Eu nu vreau moartea păcătosului, dar că el să se convertească, şi să fie viu” (Ez 33,11). “Eu am venit că oile mele să aibă viaţă şi s-o aibă din plin” (cf. In 10,10). „Cine îşi mărturiseşte păcatele, el este credincios că să le ierte” (1In 1,9).

Dar tot Domnul ne spune:”Cine zice că nu are păcat, este un mincinos, şi adevărul nu este în el” (1In 1,10). Căci, “Nu este nici unul care să facă binele, nici măcar unul” (Ps 53,3; Rom 3,10-12). Şi tocmai de aceea a venit Isus în lume ca să vădească lumea de păcatul ei” (cf. In 16,8)

Fiul risipitor din pericopa evanghelică de astăzi, a fost cinstit cu sine însuşi, şi şi-a recunoscut şi mărturisit păcatul. Acest lucru s-a întâmplat atunci când s-a ridicat, s-a dus la tatăl său şi i-a spus: “Am păcătuit”. Chiar în acea zi a început un nou capitol din viaţa sa. Un capitol nou poate să înceapă şi în viaţa unuia fiecăruia dintre noi, dacă ne vom recunoaşte păcătoşi, şi vom spune stop: auto-justificării, auto-compătimirii, auto-apărării. Trebuie să venim la Dumnezeu şi să-i spunem cu fiul risipitor: „Tată am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (Lc 15,21). Atunci totul va înflori în viaţa noastră.

René Bazin (1853-1932), un scriitor catolic francez, povesteşte că, într-o zi de sărbătoare, a intrat într-o biserica în care parohul făcea catehism. Tocmai vorbise despre patima lui Isus când, privindu-i pe copii, l-a întrebat pe cel mai mic dintre ei: „Fiule, dacă ai fi fost în locul lui Iuda, ce ai fi făcut după trădarea Domnului? Micuţul a privit în jur, de parcă ar fi căutat răspunsul, apoi a răspuns serios: Eu, dacă aş fi fost în locul lui Iuda, în loc să mă spânzur de copac, aş fi alergat la Isus, m-aş fi prins de gâtul lui şi i-aş fi spus: „Doamne, iartă-mă”!  Aşa a făcut fiul risipitor, aşa au făcut toţi păcătoşii convertiţi, aşa să facem şi noi, şi bucuria iertării va fi a noastră!

Dar, noi nu trebuie să uităm că, numai pe pământ Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele (cf. Mc 2,10); Un copil care era în maşină cu mama sa în timp de ploaie, a făcut următoarea remarcă: „Mama acum Dumnezeu ne iartă păcatele, aşa cu ştergătorul şterge apa de pe parbriz”. Aşa este! Dar, nu trebuie să uităm că, există un timp al harului, după care Dumnezeu închide poarta milostivirii, ca la corabia lui Noe (cf. Gen 7,16), sau ca la tinerele care îşi aşteptau mirele (cf. Mt 25,10); căci numai „astăzi” şi „acum” dacă venim, suntem în siguranţă (cf. Evr 3,15; 2Cor 6,2).

Isus, după ce l-a iertat pe Petru, i-a zis: " după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi” (Lc 22,32).

Asta ne spune şi nouă Isus astăzi, celor care ne întoarcem la el: „Tu întorcându-te, întăreşte-i pe fraţii tăi”! Moise, după ce s-a întors şi a fost iertat de Dumnezeu, s-a rugat pentru fraţii săi şi i-a ajutat să se convertească (cf. Ex 32,7-11.13-14). Paul după ce s-a întors şi a fost iertat de Dumnezeu, s-a rugat pentru fraţii săi şi i-a ajutat să se convertească (cf. 1Tim 1,12-17). Maria Magdalena, după ce s-a întors şi a fost iertată, s-a dus şi le-a vestit fraţilor ei, învierea lui Isus (cf. Lc 24,9-10).

Dacă şi noi am gustat în adevăr cât bun este Domnul (cf. 1Pt 2,3), să mergem şi noi şi la toţi care mai zac în întunericul păcatului şi în umbra morţii (cf. Is 9,2), şi vestindu-le împăcarea (cf. 2Cor 5,19), să le spunem: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în el”! (Ps 34,8).   

                                                                                                                        Pr. Ioan Lungu