Reflecţie la DUMINICA  XXIV  DE  PESTE  AN  „C”

“Dumnezeu a împăcat lumea cu sine prin Cristos, iar nouă ne-a încredinţat misiunea de a vesti lumii împăcarea” (2Cor 5,19)

Nu demult, a apărut o ştire în presă şi pe internet că, un naturalist japonez, a analizat la microscopul electronic, 1000.000 de fulgi de zăpadă, şi nici unul nu a fost găsit la fel cu altul; a analizat 1000.000 de fire de iarbă, şi nici unul nu a fost găsit la fel; a analizat 1000.000 de petale de flori, şi nici una nu a fost găsită la fel cu alta; a analizat 1000.000 de fire de praf, şi nici unul nu a fost găsit la fel cu altul; a analizat şi 1000.000 de oameni, şi nici unul nu a fost găsit la fel cu altul. Atunci şi-a zis: „ Acum înţeleg că Dumnezeu are numai „unicate” în toate domeniile creaţiei sale şi de aceea nu vrea să piardă nici unul din ele.

Da, suntem unicate în tot universul; de aceea, evanghelia ni-l prezintă astăzi pe Dumnezeu sub chipul păstorului bun care pierzând o oiţă iubită, nu se lasă până ce nu o găseşte; sub chipul femeii care pierzând o piesă din colierul ei preţios, nu se lasă până ce nu o găseşte; sub chipul tatălui iubitor care pierzând unul din cei doi fii iubiţi ai săi, nu se lasă până ce nu îl găseşte. Dumnezeu care nu are decât unicate, nu-i convine să piardă nici un exemplar (cf. Lc 15,1-32).

Astăzi, evanghelia vrea să ne spună că, Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât îşi iubeşte un păstor bun oiţele; ne iubeşte mai mult decât o femeie din lume îşi iubeşte bijuteriile; mai mult decât un tată pământesc îşi iubeşte copiii. Căci el şi-a dat pe unicul său Fiu la moarte pentru noi; şi l-a dat la moarte pentru noi, pe când noi eram fără putere; pe când noi păcătoşi şi vrăjmaşi cu el; şi l-a dat la moarte pentru ca noi să căpătăm prin el darul fără plată şi nemeritat, împăcarea, înfierea şi viaţa cea veşnică (cf. Rom 5,6-11).

Dumnezeu, ne iubeşte atât de mult pe fiecare, încât nu ne poate lasă să pierim la diavol. Iată ce spune Scriptura: „Poate oare o mama să-şi uite copilul pe care l-a născut ? Chiar dacă o mama ar putea, eu nu va pot uita (Is 49,15). „Eu nu vreau moartea păcătosului, ci întoarcerea lui spune Domnul” (cf. Ez 33,11). Eu am venit să adun la un loc oile risipite, spune Isus (cf. Mt 15,24). Şi această lucrare Isus, în marea sa iubire, o face mereu, prin ucenicii săi.  

Fericitul David (sec. IV), din Tebaida Egiptului, auzind că Isus primeşte şi iartă pe păcătoşi (cf. Lc 15,2), şi-i repune în demnitatea pierdută prin păcat, din şef de bandă de tâlhari, s-a făcut călugăr cu viaţă sfântă. El spunea la toţi pe care îi întâlnea: „Dumnezeu este Domnul milei”!

Fericitul Queriolet (sec. XVII), un francez, auzind din parabola fiului risipitor, că Tatăl ceresc se bucură şi face sărbătoare cu îngerii din ceruri pentru orice păcătos care se converteşte (cf. Lc 15,7), şi din bandit ce era, se face călugăr şi predicator al îndurării lui Dumnezeu.

Ceea ce este un pian fără o clapă; ceea ce este un cor fără un solist de bază; ceea ce este o orchestră fără un instrumentist; ce este un colier preţios fără una din piesele sale; ceea ce este o familie cu un copil pierdut; aceea este şi Dumnezeu fără unul din copiii săi unicat; aceea este împărăţia cerului cu un loc rămas gol. Nu este linişte, nu este deplinătate, nu este bucurie, până ce nu se restabileşte întregul.

După ce diavolii s-au răzvrătit şi au lăsat locurile goale în cer, Dumnezeu ne-a creat pe noi oamenii, ca să umplem acele locuri goale din cer. Şi când şi noi ne-am rătăcit, Dumnezeu, i-a trimis după noi pe Isus şi pe Duhul Sfânt, ca să ne caute, numindu-ne: copilaşi iubiţi, mirese iubite, fraţi preaiubiţi. Iar Isus, înainte de moartea sa răscumpărătoare, i-a putut spune Tatălui său ceresc, că din cei pe care îi primise de la el, nu a pierdut pe nici unul (cf. In 18,9).

Cardinalul italian, Giacomo Lecaro (1891-1976), explică parabola oiţei pierdute, imagine a fiului pierdut, imagine a omului pierdut, printr-o altă parabolă creată de el, parabola a unei oiţe frumoase, numită „Albiţa”, care fiind mândră şi capricioasă, s-a pierdut; mai erau acolo şi alte oiţe: „negriţe”, său „tărcăciţe”, dar fiind ascultătoare nu s-au pierdut. Pentru salvarea „Albiţei”, păstorul a muncit o noapte întreagă şi s-a expus pericolelor de tot felul. Când a găsit-o, a pus-o pe umerii săi, a dus-o în staul cântând şi făcând sărbătoare cu prietenii săi.     

Cine este „Albiţa”? Eu, tu; noi, voi! Toţi suntem chemaţi cu numele frumos de „creştini”, ca oiţa „Albiţa”; dar mulţi suntem mândri şi neascultători de Isus, plecând adesea de lângă el şi de lângă poruncile sale, preferând mijlocul lupilor şi a şacalilor. Isus, este Păstorul cel bun, care ajutat preoţii săi, aleargă şi acum, zi şi noapte, după noi toţi, oiţele sale pierdute, pentru a ne găsi şi a ne aduce în staulul cerului, unde suntem scăpaţi de lupii şi şacalii iadului.

Un fecior de bani gata, o altă „Albiţa”, din Australia, pe atunci colonie engleză, obişnuia să fure bani de la tatăl său. Într-o zi cu banii furaţi, a plecat în Anglia să vadă civilizaţia şi să-şi trăiască viaţa „civilizat”, adică după pofte. Şi aşa a trăit. Văzându-i lipsa, tatăl său, după ce l-a căutat în zadar printre rude şi cunoscuţi, şi-a adus aminte de dorinţa lui de a trăi „civilizat” în Anglia. De aceea, s-a îmbarcat pe vapor şi a ajuns în Londra. Dar cum să găseşti un copil necunoscut în Londra? Şi-a lipit pe pălărie o fotografie a fiului său, iar alături a scris: „Ajutaţi-mă să-mi găsesc copilul”! Imaginea tatălui cu poza şi inscripţia de pe pălărie, a ajuns într-un ziar, şi astfel copilul a fost găsit.

Peste tot este astăzi imaginea lui Isus Răstignit, care din iubire faţă de oameni a coborât de pe tronul său regesc şi a venit între noi oamenii, s-a împovărat cu păcatele noastre şi a murit întru mântuirea noastră. Imagini ale lui Isus Răstignit din iubire faţă de oameni, apar în multe pagini de reviste şi ziare, dar rătăcirea oamenilor rămâne. Biblia ne spune: „ Oare cum vom scăpa noi, care nu luăm în seamă o mântuire aşa de mare, care a fost vestită de la început de Domnul, şi care a fost confirmată de cei care au văzut-o şi auzit-o”? (cf. Evr 2,3).

La fiecare sfântă Liturghie se celebrează minunăţia milostivirii lui Dumnezeu; zilnic ni se arată că istoria mântuirii este istoria iubirii milostive a lui Dumnezeu faţă de oameni; zilnic suntem chemaţi la mântuire.

Este şi o altă povestire, despre vultur, al cărui ou pierdut, a ajuns să fie clocit de o găină. Micuţul pui, când a ieşit din ou a umblat cu puii de găină. Găina a cloncănit, dar el nu a înţeles-o. El nu a înţeles cum pot mânca puii de găină dintre gunoaie. În el era ceva deosebit de puii de găină, pentru că el era un pui vultur. Într-o zi, mama lui a trecut pe acolo. El i-a auzit strigătul, şi a zburat la ea; ea fost cu totul altceva decât cloncănitul găinii.

Aici ne aducem aminte de cuvântul Scripturii care zice: „El era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut.  A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (In 1,10-12).

Aşa cum puiul de vultur nu era dintre găini, tot aşa nici fiul risipitor şi nici noi nu suntem destinaţi să mâncăm hrana porcilor; căci suntem oameni creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa şi destinaţi pentru lucrurile şi bucuriile cereşti; chiar dacă un timp nu l-am cunoscut pe Dumnezeu, chiar dacă un timp am umblat scormonind prin gunoaiele porcilor, totuşi noi nu suntem din lume, cum era fratele său mai mare, care nu ştia nimic în afară de petreceri lumeşti Şi aşa cum, fiul risipitor, când a auzit glasul lui Dumnezeu răsunând în inima lui, şi-a adus aminte că este născut din Dumnezeu şi că nu este din această lume, a lăsat lumea şi toţi porcii lângă care trăia, şi s-a dus lângă Tatăl său; tot astfel suntem chemaţi să facem şi noi astăzi, căci acelaşi glas divin ne vorbeşte.

Aşa a făcut fiul risipitor; aşa au făcut toţi convertiţii, aşa trebuie să facem şi noi; noi nu suntem din lumea aceasta, şi locul nostru nu este printre porcii şi gunoaiele pământului, ci locul nostru este lângă Dumnezeu care locuieşte în cer. Acum a sosit timpul să ne ridicăm din patimi şi păcat, ca fiul risipitor, şi să mergem la Tatăl ceresc care ne-a creat. Căci, Isus ne-a spus clar: „Voi nu sunteţi din lume, după cum nici eu nu sunt din lume” (In 17,4).

Regretul sfântului Augustin (354–430), care s-a convertit prea târziu, îl va copleşi şi orice om păcătos care nu vine degrabă la Dumnezeu: „Târziu te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit. Şi iată că tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară, şi acolo te căutam. Şi eu, nenorocitul, mă avântam spre lucrurile frumoase create de tine. Tu erai cu mine şi eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine creaturile care, dacă nu ar fi fost în tine, nici nu ar fi existat. M-ai chemat, ai strigat, ai învins surzenia mea. M-ai străfulgerat cu lumina ta şi, în sfârşit, mi-ai vindecat orbirea. Ai răspândit asupra mea parfumul tău, şi eu l-am inspirat, şi acum te doresc pe tine. Te-am gustat, şi acum mi-e foame şi sete de tine. M-ai atins, şi acum ard de dorinţa de a dobândi pacea ta” (cf. Confesiuni 10,27).

Cel mai mare rău posibil pentru un om, este să creadă cu nu e păcătos, că nu e mare păcătos, că nu e păcătos destul ca să aibă nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Aşa erau fariseii, cărturarii şi fratele mai mare a fiului risipitor, care păcătoşii fiind, se credeau drepţi stăteau departe de Isus şi de mântuirea lui.

În anii preoţiei mele, am întâlnit o fiinţă care se lăuda că în anii de şcoală a avut numai 10 la religie, dar care acum trăia de 10 ani fără cununie, şi spunea că nu e păcătoasă. Câtă orbire! La fel spuneau şi fariseii şi cărturarii prădau casele văduvelor (cf. Mt 23,14; Mc 12,40; Lc 20,47), dar care aveau tupeul de a spune că nu sunt păcătoşi. Câtă orbire!

Nu cumva suntem şi noi cufundaţi cu totul în păcate, dar avem tupeul să spunem că nu suntem păcătoşi? Iadul ne mănâncă..., ca pe tânăra Aneta, din Germania, care aşa gândise şi trăise toată viaţa; deşi săvârşea fel de fel de păcate fără nici un scrupul, avea mereu tupeul de a spune că ea nu-i păcătoasă; dar, într-o zi a anului 1933, a murit subit într-un accident de maşină, şi a ajuns în iad; de acolo, Dumnezeu, a trimis-o la prietena ei, Clara, căreia să-i spună grozăviile iadului, ca ea să le scrie într-o carte, pentru ca toţi păcătoşii care cred că nu sunt desul de păcătoşi, să se îndrepte. Cartea a fost scrisă; are 35 de pagini; se numeşte: „Sunt condamnată”; a apărut la Roman, în anul 1997; şi se găseşte de vânzare la părinţii franciscani.

Ucenicii l-au întrebat odată pe sfântul Arsenie (354-449): “Părinte, ce să facem ca să ne mântuim”? Atunci, părintele Arsenie, le-a spus: “Dacă voim să ne mântuim, trebuie să avem în mintea noastră aceste trei gânduri: 1) gândul la smerenia lui Isus Cristos, care să ne conducă şi pe noi la smerenia de a ne recunoaştem păcătoşi şi apoi să ne mărturisim păcatele. 2) gândul la moartea pe lui Isus pe cruce, care să ne aducă aminte că şi noi suntem muritorii, că avem o cruce de purtat, şi că într-o zi ne aşteaptă judecata lui Dumnezeu. 3) gândul la Învierea Domnului, care să ne aducă în suflete, speranţa, încrederea, bucuria, că şi noi vom învia spre o viaţă veşnică”.

Sfântul apostol Paul, care ne vorbeşte în lectura a doua de astăzi, a avut în mintea şi inima lui aceste trei gânduri mântuitoare: smerenia, gândul la moarte şi gândul la înviere. “Iată un cuvânt adevărat, care merită să fie primit fără nici o reţinere: Cristos Isus a venit în lume pentru a-i mântui pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi dacă Cristos Isus m-a iertat, a făcut-o pentru ca eu să fiu cel dintâi în care să se arate îndelunga lui răbdare şi cel dintâi exemplu pentru cei care aveau să creadă în el spre a dobândi viaţa veşnică” (1Tim 1,15-16).

Sfântul Ciprian (195-258), pe numele său adevărat: Thascius Caecilius Cyprianus; a avut şi el mintea şi inima la aceste trei gânduri mântuitoare: smerenia, moartea şi învierea Domnului. Sfântul Ciprian, a fost un distins orator şi aristocrat din Cartagina, Africa de nord; era bogat şi poseda o vastă cultură; dar în adâncul sufletului său era un sărman păcătos. Într-o scrisoare adresată unui prieten al său, Donatus, el îşi descria starea sa, zicând: "Rătăcesc orbeşte în întunericul nopţii, încerc când o cale când alta pe marea învolburată a lumii. Cum s-ar putea un om naşte din nou? Am devenit sclavul viciilor mele". Dar după un timp, Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt, i-a schimbat inima şi viaţa. Acum, el zicea: "Lumina lui Isus, a pătruns în inima mea, şi a curăţit-o de toate murdăriile. Duhul, m-a schimbat într-un om nou”.  

Sfintei Margareta de Cortona (1247-1297), care s-a întors la Dumnezeu, părăsind viaţa destrăbălată şi făcând pocăinţă, Isus, i-a apărut într-o zi, şi i-a spus: “Margareta, tu eşti păcătoasa mea recuperată; eu mă voi folosi de tine pentru a aduce pe câţi mai mulţi păcătoşi la bucuria mea, prin convertire şi pocăinţă”!

Aşa cum păstorul care şi-a găsit oiţa a făcut sărbătoare; aşa cum femeia care şi-a găsit mărgăritarul din colier a făcut sărbătoare; aşa cum tatăl care şi-a găsit fiul a făcut sărbătoare; aşa cum Dumnezeu face sărbătoare cu îngerii în cer atunci când un păcătos se întoarce la el; Tot astfel noi păcătoşii, primiţi şi iertaţi de Dumnezeu, trebuie să facem sărbătoare, chemând pe toţi vecinii şi prietenii să se bucure împreună cu noi; să le povestim lucrarea minunată a lui Dumnezeu în noi (cf. 1Pt 2,9); şi apoi să-i ajutăm şi pe ei să ajungă la această bucurie. Aşa a făcut Moise, aşa a făcut Paul, aşa au făcut apostolii, aşa a făcut Ciprian, aşa a făcut Margareta de Cortona, aşa trebuie să facem şi noi

Moise a fost un păcătos iertat de Dumnezeu, iar acum se roagă lui Dumnezeu pentru iertarea fraţilor săi. Ciprian, a fost un păcătos iertat, apoi s-a făcut apostol pentru păcătoşi. Margareta de Cortona a fost o păcătoasă iertată, dar apoi s-a făcut apostol pentru cei păcătoşi, Sfântul Paul a fost şi el un iertat de Dumnezeu, iar apoi s-a făcut apostol pentru cei păcătoşi: “Şi dacă Cristos Isus m-a iertat, a făcut-o pentru ca eu să fiu cel dintâi în care să se arate îndelunga lui răbdare şi cel dintâi exemplu pentru cei care aveau să creadă în el spre a dobândi viaţa veşnică” (1Tim 1,16). Şi tot Paul spunea: “Dumnezeu a împăcat lumea cu sine prin Cristos, iar nouă ne-a încredinţat misiunea de a vesti lumii împăcarea” (2Cor 5,19).  

În final, iată câteva gânduri tot pe tema de lecturilor de astăzi, culese din sfânta Carte: „Toate zilele omului sunt pline de durere şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune” (Qho 2,23). „Să vestim, faptele măreţe ale aceluia care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,9); căci „Un cuvânt spus la vremea potrivită este ca nişte mere de aur într-un coşuleţ de argint” (Prov 25,11). „Veniţi să ne judecăm, spune Domnul: de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura se vor face ca lâna” (Is 1,18). „Dacă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1In 1,9). Amin.

                                                                                                                      Pr. Ioan Lungu