Reflecţie la SĂRBĂTOAREA  NAŞTERII  MAICII  DOMNULUI  2013

A veni ziua în care aceea care trebuie să nască, a născut (cf. Mih 5,3)

Este ziua de 8 septembrie, şi este ziua de naştere a mamei lui Isus, dar şi a mamei noastre cereşti, Maria. Iar, Biserica, ne cheamă astăzi, să-l preamărim pe Dumnezeu şi în acelaşi timp să-i mulţumim, pentru lucrările minunate pe care le-a înfăptuit în Maria, în favoarea noastră, încă de la naşterea sa neprihănit zămislită şi până la ridicarea ei cu trupul şi sufletul la cer, unde a fost încoronată care regină. Şi în al doilea rând, Biserica ne cheamă astăzi să o să o iubim şi să o cinstim pe Maria în toate sărbătorile ei, pentru că iubirea şi cinstirea ei, duce la iubirea şi cinstirea lui Isus, căci ea dirijează toate cele primite către Isus.

Pentru a înţelege mai bine ce însemnătate are sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului pentru întreaga omenire, trebuie să mergem cu gândul la drama primului păcat din paradis. Am să încep cu o relatare:

Pe când eram elev la şcoala generală, se vorbea despre un copil de şcoală, care a găsit pe câmp un proiectil încă activ, rămas de pe timpul ultimului război mondial. Deşi, la şcoală, profesorii le vorbiseră elevilor despre pericolul unor astfel de muniţii rămase încă neexplodate, acest copil, sfidând toate avertismentele şi consecinţele unui astfel de gest, s-a jucat cu acel proiectil, aruncându-l şi izbindu-l cu putere de pietre. Deodată, acel proiectil a explodat, umplând de schije şi desfigurându-l. A fost dus imediat la spital, unde a fost supus la mai multe rânduri de operaţii, dar fără să i se poată scoate toate aşchiile şi să îndepărteze toate urmările. Medicii de atunci l-au supus la un lung şi greu tratament; şi pentru că urmările se tot vedeau, i s-a promis şi un medic din străinătate, care să-i scoată toate aşchiile şi să-i vindece toate rănile; iar el a început să urmeze tratamentul, dar şi să aştepte încrezător pe acel medic promis.  

Am relatat acest caz dramatic, pentru că am voit să spun că o asemenea dramă a trăit şi omul frumos, creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26), căci şi el a săvârşit un astfel act necugetat, căci şi el, în ciuda tuturor avertismentelor lui Dumnezeu (cf. Gen 2,16-17), s-a jucat cu păcatul. Iar urmările păcatului asupra omului creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, au fost cumplite şi devastatoare, căci, păcatul i-a ştirbit chipul şi asemănarea cu Dumnezeu din el, i-a adus truda, suferinţa şi moartea; iar toate acestea nu au venit numai asupra făptuitorului păcatului, ci şi asupra tuturor  descendenţilor săi.

Chiar din momentul căderii lor, chiar imediat după promisiunea mântuitorului (cf. Gen 3,15), care avea să-i refacă pe oamenii păcătoşi mai frumoşi şi mai fericiţi ca mai înainte, Dumnezeu i-a supus pe oamenii loviţi de păcat la un set de tratamente şi operaţii.

Trebuie să spunem aici, că în urma păcatului, n-a mai rămas pentru om nici o altă cale de mântuire decât cea dată deja de Dumnezeu, în iubirea lui nemărginită, adică: trudă, suferinţă şi moarte. Deci, truda, suferinţa şi moartea, nu sunt pedepse, ci sunt medicamente mântuitoare, izvorâte din marea sa iubire, pentru care trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, şi nu să ne plângem (cf. Gen 3,17-19).

Un alt tratament, a fost şi scoaterea noastră afară din paradisul pământesc, unde era pericolul de a mânca din pomul vieţii, şi ne mai murind, să rămânem veşnic nefericiţi (cf. Gen 3,22).

Tot din acest tratament divin mai fac parte şi lacrimile cu care ne naştem, trăim şi murim; lacrimile sunt un fel de citostatice, care pe lângă că ne pregătesc pentru marea operaţie pe care o va efectua Isus, atunci când noi vom merge la el; ele mai fac parte şi din tratamentul post operator. De aceea ne naştem, trăim şi murim cu lacrimi în ochi. De aceea, Isus a spus: „Fericiţi cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi” (cf. Mt 5,4). De aceea, Petru a plâns amar după păcatul său (cf. Lc 22,62). De aceea femeia păcătoasă şi-a plâns şi ea păcatul (cf. Lc 7,37-38).

Evanghelia de astăzi (cf. Mt 1,1-23), prezentându-ne genealogia lui Isus, ne prezintă de fapt lista tuturor categoriilor de oameni care au fost afectaţi de păcat şi care au trebuinţă de mântuirea promisă şi realizată de el; între aceştia se numără: păgâni şi iudei, păcătoşi şi drepţi; căci fără Cristos, nimeni, păcătos sau drept, nu se poate mântui; căci, iudeul şi dreptul fără Cristos sunt tot păgâni şi păcătoşi; căci numai cei care este în Cristos sunt făpturi noi (cf. 2Cor 5,17; Gal 6,15); iar pe toate aceste categorii de oameni, Isus şi le-a asumat cu mult înainte de naşterea sa în lume.

Chipul lui Mesia, mântuitorul cel mult aşteptat, a fost profeţit şi prefigurat de Dumnezeu, cu mult înainte de naşterea sa. Astfel, Dumnezeu ne-a spus în sfânta Carte, prin profeţii săi: că venirea lui toate ţinuturile o aşteaptă (cf. Is 42,1-8); că popoare multe se vor îndrepta spre el (cf. Is 2,2-4; Mih 4,2); că va fi blând ca Moise (cf. Num 12,3; Dt 18,15); că va fi tăcut ca un miel (Is 53,7); că va lua asupra sa păcatele lumii întregi (cf. In 1,29); că va suferi şi muri în locul nostru (cf. Is 53,4-5); că va Isus învia spre fericirea noastră (cf. Ps 16,10-11); că va duce în robie robia noastră şi că va înălţa la cer omenitatea noastră (cf. Ps 68,18).

Aşa cum în natură, Dumnezeu a rânduit ca, înainte de răsăritul soarelui, să apară mai întâi aurora prevestitoare; tot astfel, în planul mântuirii, Dumnezeu a rânduit, ca înainte de apariţia, soarelui-Isus, în lume, a să apară mai întâi, aurora-Maria, „cea care trebuie să-l nască” (cf. Mih 5,3).

Asemenea lui Isus, Maica Domnului, şi ea a fost aşteptată de veacuri, căci naşterea ei, indica apropiata naştere a lui Isus; căci aurora luminii ei, indica apropierea ivirii soarelui, Cristos. Maria, cea care l-a născut pe Isus, a fost pregătită, prevestită şi prefigurată de Dumnezeu în multe locuri din Biblie. Conform Scripturilor: Maria este femeia a cărei „sămânţă” a zdrobit capul şarpelui (cf. Gen 3,15). Maria este „porumbiţa” lui Noe, care a adus vestea cea bună a încetării potopului de păcate (cf. Gen 8,9). Maria este „scara” văzută de Iacob, care uneşte cerul cu pământul, adică pe om cu Creatorul său (cf. Gen 28,12). Maria este „rugul aprins” văzut de Moise în pustiu, care ardea şi nu se consuma,  căci a fost şi a rămas pururea fecioară (cf. Ex 3,2). Maria este „sfeşnicul cel cu şapte lumini”, făcut de Dumnezeu, pentru că a fost plină de cele şapte daruri ale Duhului Sfânt (cf. Ex 37,17; Lc 1,28). Maria este „cădelniţa de aur”, căci a purtat în sine focul sacru al dumnezeirii (cf. Ex 40,26-27). Maria este „Cortul Alianţei celei noi”, căci l-a purtat pe dătătorul Legii (cf. Ex 40,22). Maria este „toiagul lui Aron”, care născută din mamă sterilă, prin puterea Duhului Sfânt, a înverzit, a înflorit şi a rodit migdalul cel mult aşteptat, Cristos mântuitorul nostru (cf. Num 17,8). Maria este arca Domnului, în faţa căreia s-a bucurat regele David şi se bucură toată omenirea (cf. 2Sam 6,5.14; Lc 1,48). Maria este „preafrumoasa regină” pe care a iubit-o împăratul (cf. Ps 45,11). Maria este "casa" pe care Înţelepciunea divină şi-a construit-o sieşi (cf. Prov 9,1-11). Maria este „muntele cel sfânt” ridicat de Dumnezeu deasupra tuturor colinelor, deasupra tuturor oamenilor (cf. Ct 4,1-11; Is 2,2). Maria este „poarta cea închisă”, adică fecioara prin care a trecut numai Dumnezeu, lumina cea curată (cf. Ez 44,2). ”Maria este „templul cel plin de slava”, în care a locuit însuşi Dumnezeu (cf. Ez 44,4). Şi prefigurările şi prevestirile Mariei din Biblie pot continua.

Şi este interesant de observat că, „la plinirea timpului” (Gal 4,4), pe când Irod cel Mare (74-4 î.Cr) şi oamenii lui, pregăteau reconstruirea templului de piatră din Ierusalim, Dumnezeu îşi încheiase deja ridicarea „templului de carne”, Maria, în care va locui şi din care se va naşte Fiul său, mântuitorul mult dorit şi aşteptat a lumii căzute în păcat. Pentru că aşa cum profeţea psalmistul astăzi, Dumnezeu a aşezat în Maria, toate izvoarele vieţii, adică pe Isus (cf. Ps 87,7).

Isus, venind în lume, şi-a împlinit misiunea sa de mântuitor al lumii, ascultând de Dumnezeu şi mergând pentru noi până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8). Iar apoi, Dumnezeu, înviindu-l şi glorificându-l (cf. Fil 2,9), prin el, a îndreptat spre noi tot binele de care aveam nevoie, adică ne-a deschis iarăşi paradisul; astfel că sfântul Paul a putut spune: „Într-adevăr, pe aceia pe care i-a ştiut mai dinainte i-a şi predestinat să poarte chipul Fiului său, ca Fiul să fie primul născut dintr-o mulţime de fraţi. Pe cei pe care i-a predestinat să aibă această asemănare i-a şi chemat; pe cei pe care i-a chemat i-a şi îndreptăţit; pe cei pe care i-a îndreptăţit i-a şi condus la mărirea sa” (Rom 8,29-30).

Maria, venind în lume şi-a împlinit misiunea dată ei de Dumnezeu, născându-l pe Isus în lume şi în suflete; copiind în viaţa ei viaţa lui Cristos (cf. 1In 2,6); arătându-l pe Isus celor de aproape şi celor de departe. De aceea, creştinătatea cântă astăzi: „Naşterea ta, născătoare de Dumnezeu, a vestit bucurie în toată lumea; căci din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Cristos Dumnezeul nostru! Căci, prin Isus, ai dezlegat blestemul tuturor, şi ai adus binecuvântarea; iar biruind moartea, ne-ai adus nouă viaţa veşnică”.

Isus a venit în lume, la plinirea vremii (cf. Gal 4,4), şi şi-a început opera mântuirii lumii. Opera mântuirii prin Cristos, a început atunci prin aportul drepţilor şi profeţilor, al Mariei şi al lui Iosif, al apostolilor şi ucenicilor. Opera mântuirii a început atunci cu ei, dar nu s-a terminat tot atunci, căci opera mântuirii continuă cu toate generaţiile de oameni care îl vor urma şi care vor căuta mântuirea lui.

De aceea, Isus aşteaptă ca, în lucrarea mântuirii care continuă până la sfârşitul veacurilor, cei care cred în el, să-i fie ucenici: „frate, soră şi mamă”, aşa cum i-a fost Maria şi cei asemenea ei (cf. Mt 12,50).

De aceea, învăţatul şi teologul creştin, Origene (185-254), scrie: „Fiecare creştin este chemat să fie, în felul său „mama lui Isus“, pentru a-l duce în lume şi a-l naşte în suflete”. De aceea, şi Papa Benedict al XVI-lea, a afirmat: „Ne aflăm pe calea corectă numai dacă devenim persoane care "coboară" pentru a sluji, ducând lumii gratuitatea iubirii şi mântuirii lui Dumnezeu”.

Din evanghelii ştim că, Maria nu s-a mulţumit să-i fie lui Isus o simplă mamă trupească, căci ea după ce l-a născut pe pământ, „s-a coborât” ca să-l nască în lume şi să-l zămislească în sufletele oamenilor, trăind o viaţă de credinţă, speranţă şi dragoste şi fiind pentru cei din jur: model de răspuns la chemarea lui Dumnezeu; model de corespundere la harurile primite; model de credinţă şi speranţă în timpul necazurilor şi suferinţelor; model de iubirea a lui Dumnezeu şi al semenilor; model de muncă şi jertfă apostolică.

Maria, cu gândul, cuvântul, fapta şi acţiunea i-a devenit lui Isus: mamă, soră, frate şi apostol; tot astfel suntem chemaţi şi noi astăzi, ca tot cu gândul, cuvântul, fapta şi acţiunea, să-i devenim aceluiaşi Isus: mamă, soră şi frate şi apostol până la marginile pământului (cf. Mc 16,15).

La vreo şapte km depărtare de Nazaret se afla odinioară localitatea Sefforis, astăzi numai ruine. Tradiţia spune că aici s-a născut Maica Domnului. Aici, la Sefforis se pot vedea ruinele unei biserici din perioada bizantină, construită pe locul casei în care s-a născut Maria. Pelerinii care vin aici în vizită pot observa un lucru ciudat; printre ruinele acestei biserici mişună o mulţime de şerpi care, atunci când aud paşii vizitatorilor aleargă speriaţi în toate părţile. Şerpii aceştia vor parcă să amintească peste veacuri că aici s-a născut femeia care a zdrobit capul şarpelui infernal. De aceea, în problemele, suferinţele şi ispitele care năvălesc peste noi, ca şerpii, să strigăm la Maria, care acum glorificată la cer, este mai puternică şi mult mai aproape de noi.

Sfântul German (634-733), patriarh de Constantinopol, o numea pe Fecioara Maria "respiraţia creştinilor"; el spunea că, aşa cum trupul nostru nu poate trăi fără respiraţie, tot aşa nici sufletul nostru nu poate trăi dacă nu aleargă la Maria, pe care Treimea sfântă a făcut-o vistiernica tuturor harurilor necesare vieţii”.

Închei cu o strofă din frumoasa rugăciune a poetului nostru, Mihai Eminescu (1850-1889), care sună aşa: „Crăiasă alegându-te, îngenunchem rugându-te, înalta-ne, ne mântuie, din valul ce ne bântuie; Fii scut de întărire şi zid de mântuire. Privirea-ţi adorată asupra-ne coboară, o, Maică Preacurată şi pururea Fecioara, Marie!”

                                                                                                                                        Pr. Ioan Lungu