DUMINICA  XXIII  DE  PESTE  AN  „C”

„Non multa, sed multum” (Nu cantitate, ci calitate).

Isus ne învaţă astăzi că, aşa cum orice om înţelept ştie să găsească mijloacele prin care să ajungă la scopul urmărit; tot astfel ucenicii lui, făcuţi de el „înţelepţi ca şerpii şi simplii ca porumbeii” (Mt 10,16), trebuie să ştie şi ei să găsească mijloacele necesare pentru a ajunge în împărăţia lui Dumnezeu şi la ospăţul cel veşnic.

De aceea, prima lectură ne invită să cercetăm gândurile pe care Dumnezeu le are cu noi, pentru ca în lumina lor să ştim să ne organizăm viaţa în aşa fel încât să putem ajunge la ţinta propusă, împărăţia cerurilor (cf. Înţ 9,13-18). De aceea, şi lectura a doua ni-l prezintă pe apostolul Paul, om care a lucrat cu înţelepciune în relaţia lui cu toate bisericile, dar şi cu toţi creştinii, arătându-le că datorită lui Isus Cristos, nu mai e nici o deosebire între sclavi şi oameni liberi (cf. Flm 1,9b-10.12-17). Iar această înţelepciune constă în a renunţa la toţi şi la toate, şi luând crucea, asemenea lui Isus şi a tuturor ucenicilor săi (cf. Lc 14,26-27).

Evanghelia ne spune că „Împreună cu Isus, mergea o mare mulţime de oameni” (Lc 14,25). Între cei care-l urmau pe Isus pe drumul său spre cruce, mulţi oameni sinceri şi credincioşi; să ne gândim numai la apostoli şi femeile sfinte care îl urmau. Dar între acei care-l urmau pe Isus în drumul său spre cruce, mai erau şi oameni care îl urmau numai din curiozitate, din interes de a fi vindecaţi sau ajutaţi, sau dornici de a vedea minuni, şi chiar din dorinţa de a-l pune la încercare, dar nu dorinţa de a-i urma învăţăturile.

Aşa cum ştim din parabola năvodului că, pescarii aruncând năvodul în mare prind fel de fel de peşti; dar apoi când ajung la mal, aleg peştii buni de cei răi (cf. Mt 13,47-48); tot astfel acum, Isus, după ce prin predicile şi minunile sale a prins fel de fel de peşti, fel de fel de oameni, acum a sosit timpul să-i aleagă pe cei buni de cei răi. Şi dacă satana îi cerne oamenii ca să vadă clar care sunt ai lui (cf. Lc 22,31), cu atât mai mult Isus trebuie să-şi cearnă oamenii care merg după el, mai ales că ei trebuie să treacă cu el prin cruce şi să facă multe alte renunţări (cf. Lc 14,25-27). Această cernere a celor care îl urmau, Isus, a mai făcut-o şi cu alte ocazii. Iată câteva exemple:

Când şi-a rostit Predica sa de pe munte, a adunat în jurul său mulţi oameni; dar apoi i-a cernut, şi îi cerne şi astăzi, vorbindu-le despre obligativitatea poruncilor lui Dumnezeu, a legilor căsătoriei, a dragostei de aproapele care merge până la porunca iubirii duşmanilor; şi aşa cum mulţi au plecat atunci, tot mulţi pleacă şi astăzi (cf. Mt 5,38-48).

Când a înmulţit pâinile şi a săturat mulţimile, mulţi s-au adunat în jurul lui; dar apoi, Isus, i-a cernut atunci şi îi cerne şi astăzi, cu chemarea la Euharistie, care este „medicamentul învierii şi al nemuririi”, care este adevăratul său trup şi sânge; şi cum mulţi au plecat atunci, tot mulţi pleacă şi astăzi (cf. In 6,1-66).

Când a vorbit mulţimii că el este păstorul cel bun care merge după oaia rătăcită, şi când a strâns copilaşii în braţe, mulţi au mers după el; dar, Isus, i-a cernut imediat, şi îi cerne şi astăzi, vorbindu-le că trebuie să-şi vândă averea în favoarea săracilor, ca să-l poată urma; aşa cum tânărul bogat a plecat atunci, tot astfel mulţi bogaţi pleacă şi astăzi (cf. Mt 19,20-26).

Când acum este aproape de Ierusalim, aproape de patima şi moartea sa, pentru mântuirea lumii, prin predicile şi minunile sale a atras pe mulţi după el; dar prin enunţarea costurilor vieţii de ucenic, i-a cernut cum îi cerne şi astăzi; şi aşa cum mulţi au plecaţi atunci, tot mulţi pleacă şi astăzi (cf. Lc 14,25-33).

Aici se verifică dictonul latin: „Non multa, sed multum”; adică, nu cantitate, ci calitate; adică, nu mult şi rău, ci puţin şi bun. Cam asta a voit să ne spună Isus în evanghelia de astăzi: să laşi toate ale tale şi să iei toate ale lui Dumnezeu; să laşi totul ce te împiedică şi să iei totul care te ajută.

Sfântul Francisc de Sales (1567-1622), ne spune legenda cu struţul şi vulturul. Struţul a ales de la Dumnezeu, trupul mare; iar vulturul a ales aripile mari. Acum în timp de pericol struţul îşi pune capul sub nisip, iar vulturul se înalţă spre ceruri. Struţul este răpus foarte uşor, iar vulturul este răpus foarte greu.

În toate timpurile Istoriei mântuirii, Dumnezeu i-a „cernut” pe oameni. În Vechiul Testament, Domnul spunea: „Voi vântura casa lui Israel între toate neamurile, cum se vântură cu ciurul, fără să cadă un singur bob la pământ!” (Am 9,9). Iată numai un exemplu:

Lupta cu mulţimea de uriaşii madianiţi, era aproape. Vreo treizeci de mii de oameni din popor voiau să meargă în această luptă alături de Ghedeon; dar mulţi dintre ei erau fricoşi şi nedeterminaţi pentru această luptă atât de grea şi de importantă. La îndemnul lui Dumnezeu, Ghedeon, le-a prezentat greutăţile unui astfel de război cu uriaşii cei mulţi; atunci 22 000 de mii de fricoşi au renunţat la luptă şi au plecat acasă; mai rămăseseră 8000, dar majoritatea din ei nu erau motivaţi să lupte, lucru care s-a văzut când au fost duşi la izvor ca să bea apă, şi unde 7700, din ce 8000 rămaşi, au băut apă fără grijă şi au uitat de un posibil atac din partea uriaşilor, şi au trebuit să plece şi ei acasă. Numai cu cei 300 de curajoşi rămaşi, Dumnezeu, prin Ghedeon (cf. Jud 7,1-25), a biruit acea numeroasă şi temută armată de uriaşi   

O astfel de „cernere”, a făcut şi Duhul Sfânt: Când a fost vorba de a plecarea în misiune printre păgâni, din mulţimea ucenicilor de la acea vreme, Duhul Sfânt a cerut să-i fie puşi deoparte, numai Barnaba şi Saul (cf. Fap 13,2). Cu aceşti doi curajoşi şi determinaţi, Duhul Sfânt a câştigat lupta contra duhului rău, aducând multe popoare la ascultarea şi împlinirea evangheliei. Tot Duhul Sfânt a ales şi care să fie  prioritatea cetăţilor de evanghelizat (cf. Fap 16,7). Iar această ascultare de Duhul Sfânt, a adus mult rod.

Să revenim la evanghelia de astăzi care ne spune că: „Împreună cu Isus mergeau multe noroade, şi că el s-a întors şi le-a zis: „Dacă vine cineva la mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după mine, nu poate fi ucenicul meu” (Lc 14,26-27).  

Aici cuvântul „ urî”, nu înseamnă „ura” păcătoasă oprită de Dumnezeu, ci înseamnă a-l iubi pe Isus, împărăţia sa şi ospăţul său veşnic, mai mult decât pe tata, pe mama, pe copil, pe fratele şi pe sora, pe soţ sau soţie, pe prieten sau avere, şi chiar mai mult decât pe viaţa proprie.

Să presupunem că ne aflăm împreună cu toată familia şi cu toţi prietenii noştri la un concurs de alergare, la care este pus în joc un mare premiu. În acel moment fiecare „îi urăşte pe toţi”, nu ţine cont de nimeni şi de nimic, pentru că voieşte ca el să câştige premiul cel mare pus în joc. Pentru noi creştinii, premiul cel mare pus în joc, pentru care trebuie să alergăm şi să luptăm, este un loc în împărăţia cerurilor şi la ospăţul cel veşnic. Pentru câştigarea premiului trebuie să ne debarasăm de tot ceea ce ne-ar putea împiedica, şi să luăm tot ceea ce ne-ar putea ajuta. Isus ne cere să lăsăm toate ale noastre şi să luăm crucea împreună cu toate ale lui.

Este o frumoasă glumiţă, care ne descrie şi o altă situaţie, pericolul de a fi sfâşiaţi de vreo fiară. Doi prieteni se aflau în junglă, când deodată se unde mugetul unui leu. Unul dintre ei îşi scoate ghetele şi îşi pune în picioare nişte tenişi uşori. De ce-ţi pus tenişii, întreabă celălalt? Ca să alerg mai iute decât tine!

Şi ce este important aici, este faptul că toţi pot câştiga împărăţia cerurilor şi că toţi se pot salva de diavol.

Sunt tot atâtea locuri de salvare şi toţi atâtea medalii de aur, câţi concurenţi luptă (cf. 2Tim 4,7-8).

Scrisoarea către evrei, ne dă o listă întreagă de oameni, care au lăsat toate, dar au luat crucea; care au  scăpat de iad şi care luptat lupta cea bună şi au ajuns lângă Dumnezeu. Între aceştia sunt enumeraţi: Abel, Enoh, Noe, Abraam, Sarai, Isaac, Iacob, Moise, Rahav, Ghedeon, Barac, Samson, Iefte, David; toţi drepţii şi toţi profeţii; toţi apostolii şi toţi ucenicii  (cf. Evr 11,1-40). Diferenţa de mântuiţi care nu sunt amintiţi nominal aici, se găsesc în Catalogul sfinţilor.

În acest sens îmi mai vine în minte un exemplu din catalogul sfinţilor; este vorba de sfântul Bernard (109-1153), care a lăsat toate, care a luat crucea, şi a mers după Isus după exemplul Mariei, al apostolilor, şi al tuturor ucenicilor. Bernard, auzind într-o zi evanghelia pe care am auzit-o şi noi astăzi, a pus-o în practică, plecând departe de casă, departe de părinţi, departe de fraţi, departe de avere, departe de orice putea să-l împiedice să câştige un loc în cer şi un loc la ospăţul cel veşnic. Fiind fratele cel mai mare, lui i se cuvenea moştenirea cea mai mare şi titlului nobiliar. Dar, într-o zi, Bernard, îi spuse fratelui mai mare planul său de a pleca într-un loc retras de lume, pentru a lucra la cucerirea împărăţiei cerurilor şi a ospăţului veşnic, şi de a-i lăsa lui titlul nobiliar şi averea ce i se cuvine; acesta i-a răspuns că vrea şi el împărăţia şi ospăţul veşnic şi, că lasă şi el următorului frate titlul şi averea. Şi aşa fiecare dintre fraţi, a lăsat următorului frate totul, ca să meargă cu Bernard în pustiu. Fratele cel mai mic, Nirvard, când a văzut că toţi au ales cerul şi lui îi lasă numai pământul, a protestat şi a plecat după ei; mama lor a făcut la fel. Tatăl lor, analizând mai bine situaţia, a lăsat şi el toate, şi s-a dus după ei. Şi astfel toţi membrii familiei au câştigat premiul cel mare pus în joc, au câştigat cerul. Mântuirea este „o afacere personală”.

Isus însuşi s-a despărţit de toate şi toţi cei care puteau să-l împiedice să realizeze planul de mântuire al Tatălui, fapt care i-a atras opoziţia chiar a familiei sale după trup; de aceea, vedem numai gloatele în jurul lui, iar ai lui stăteau afară (cf. Mc 3,31); de aceea, fraţii lui Isus nu credeau în el (cf. In 7,3-5); de aceea şi rudeniile sale s-au dezis de el (cf. Mc 3,21).   

La fel a făcut şi Maica Domnului. Pornind după Isus ducându-şi crucea, împreună cu ceilalţi ucenicii, a renunţat şi ea la toate şi la toţi. Pentru că Maria şi-a lăsat familia şi rudeniile pentru a merge după Isus, la cruce, l-a primit pe apostolul Ioan şi toată familia Biserici, deci, şi pe noi toţi. Dar şi noi cei care am lăsat pe toţi şi pe toate, tot la cruce, am primit o altă familie, cea formată din Maria, din apostolul Ioan, din toţi apostolii şi din toţi prietenii lui Isus (cf. In 19,26-27).  

La această „ură”, la această „cruce”, la această alergare, şi la acest premiu, ne cheamă Isus în evanghelia de astăzi. Trebuie să lăsăm la o parte „păcatul” (cf. Evr 12,1) şi toate cele care ne-ar putea împiedica, şi ne asumăm orice cruce, şi orice efort, numai să scăpăm de iad şi să putem dobândi împărăţia cerurilor şi un loc la masa ospăţului veşnic. Să nu uităm aici exemplul fericitului Ieremia (1556-1625), care pentru a scăpa de iad şi a se înălţa spre cer ca păsările cerului, a lăsat toate şi s-a făcut slujitor şi totul lui Dumnezeu şi oamenilor, în Italia.

Isus, ne mai vorbeşte astăzi şi de omul înţelept care şi-a început construcţia unui turn de apărare, aşa cum şi-a construit şi David, cel plăcut şi iubit de Dumnezeu. Apoi ne mai vorbeşte despre un alt om înţelept care-şi adună o armată, pentru a lupta contra duşmanului, mai numeros şi mai puternic.

Isus este, atât gospodarul, cât şi regele prin excelenţă, care înainte de a pune temelia Bisericii prin întruparea, predica, suferinţa şi moartea sa, a chibzuit bine dacă are cu cine începe şi termina această lucrare şi dacă poate lupta cu satana forţele pe care le are (cf. 1In 3,8). A chibzuit bine şi a reuşit pentru el şi pentru noi.

Scriptura ne spune că Dumnezeu este pentru noi, atât un „turn de scăpare” (Prov 18,10); cât şi „Dumnezeul oştirilor” (Ps 46,11).

Noi, creştinii, copiii lui Dumnezeu Tatăl, fraţii lui Isus Cristos, şi templele Duhului Sfânt, trebuie să fim acei oameni înţelepţi şi destoinici, despre care vorbesc astăzi lecturile sfinte, şi să-l alegem pe Dumnezeu şi toate ale lui, în lucrarea şi în lupta noastră, renunţând în acelaşi timp la toţi şi la toate ale noastre, ca să fim veşnic cu el, în împărăţia sa şi la ospăţul său veşnic. Amin.

                                                                                                                                        Pr. Ioan Lungu