Reflecţie la SĂRBĂTOAREA SFÂNTA  FECIOARA  MARIA, MAICA ÎNDURERATĂ  2013

„Vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în el, ci să şi pătimiţi pentru el” (Fil 1,29)

În anul 1233, în ziua de 15 august, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, şapte tineri nobili din oraşul Florenţa au trăit un eveniment sufletesc deosebit. În această zi, chipul Mariei dintr-o icoană, s-a însufleţit, şi li s-a arătat îmbrăcată în doliu, plânsă şi îndurerată din cauza luptelor fratricide care divizau în acea vreme, Florenţa. Cei şapte tineri au hotărât atunci să încerce a face ceva pentru a aduce măcar puţină pace; de aceea, s-au constituit într-o asociaţie numită "Maria îndurerată", numită mai târziu “Ordinul Serviţilor”, şi s-au retras într-un loc singuratic din muntele Senario, nu departe de oraş, pentru a se consacra rugăciunii şi actelor de pocăinţă.  

Sărbătoarea de astăzi, „Sfânta Fecioară Maria Îndurerată”, a fost introdusă în anul 1667, la cererea acestui Ordin al Serviţilor, care era dedicat imitării Mariei şi ispăşirii păcatelor lumii, cu titlul de: „Cele 7 dureri ale Mariei”; papa Pius al VII-lea (1742-1823) a introdus sărbătoarea în calendarul roman; papa Pius al X-lea  (1835-1914), a stabilit ca dată definitivă ziua de 15 septembrie; noul calendar, a schimba titlul sărbătorii, în: "Sfânta Fecioară Maria îndurerată"

Această frumoasă sărbătoare în cinstea Maicii Domnului, ne aduce aminte de acele minunate cuvinte ale sfântului Paul: „Vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în Isus, ci să şi pătimiţi pentru el” (Fil 1,29); adică vi s-a dat harul „să împliniţi în trupul vostru ce lipseşte suferinţelor lui Cristos, pentru trupul lui, care este Biserica” (Col 1,24).

Mântuirea este rodul colaborării a două voinţe: voinţa lui Dumnezeu şi voinţa omului. Sfântul apostol Paul, scrie: "Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu” (1Cor 3,9). Iar Sfântul Augustin (354-430), spunea şi el: "Dumnezeu care te-a creat fără tine, nu te va mântui fără tine" (cf. Sermo 169,11,13).

E clar pentru orice creştin că, suferinţelor lui Cristos nu le-a lipsit nimic ca să fie perfecte şi  îndestulătoare. Dar întrucât mântuirea este o lucrare divino-umană, atât a lui Dumnezeu, cât şi a omului, fiecare îşi are partea din această lucrare; de aceea, atunci când spunem că trebuie să împlinim ceea ce a lipsit suferinţelor lui Cristos, ne gândim numai la partea noastră a oamenilor, care trebuie s-o împlinim alături de Isus, cu care formăm un singur trup mistic.

Dumnezeu i-a asociat pe toţi credincioşii săi la opera sa răscumpărătoare, nu numai pe Maria. Maria este doar prima care a acceptat această cooperare, şi un model de corespundere la această chemare; dar nu este unica, căci după ea urmează întregul şir de creştini din toate timpurile şi locurile.

Maria a fost prima dintre toţi creştinii, care a crezut şi s-a unit cu Cristos; prima care l-a iubit şi a suferit împreună cu Isus, pentru său mistic, care este Biserica. Ea a suferit şi atunci când a suferit Cristos, şi atunci când sufereau ucenicii săi; căci numai aşa se explică prezenţa ei pe Calvar (cf. In 19,25-27). Călugărul poet, Jacoponi da Todi (1236-1306), în imnul, „Stabat Mater Dolorosa”, arată în mod poetic unirea Mariei cu Isus suferind pe cruce; şi numai aşa se explică şi intervenţia ei pe lângă Isus, pentru mirii rămaşi în pană de vin, la nunta din Cana Galileii (cf. In 2,3).

Scriitorul german, Werner Bergengruen (1892-1964), în cartea sa: „Marele tiran şi judecata”, povesteşte că într-un oraş italian, din perioada secolului XV, s-a petrecut un asasinat. Vinovatul nu era încă descoperit; cercetările erau aprinse; lumea era agitată; şi nimeni nu recunoştea că el este vinovatul. Deodată, un muncitor cinstit se prezintă şi spune că el este vinovatul. Oamenii îl cunoşteau pe acel om şi-l ştiau de sfânt. Guvernatorul oraşului ştia că acel om este nevinovat, pentru că el însuşi comisese crima în secret. A voit însă cu toată ardoarea să cunoască motivele care l-au determinat pe acel om cinstit să ia asupra sa aşa de mare vină. Atunci, muncitorul a spus: „Eu am înţeles un lucru, că e necesar ca unul în mod liber să sufere ceva pentru binele poporului”. Atunci guvernatorul, l-a întrebat iarăşi: „Crezi oare că jertfa lui Cristos nu a fost suficientă odată pentru totdeauna”? Muncitorul a răspuns: „Desigur că dreptatea divină a fost pe deplin satisfăcută la cruce. Însă aceasta, nu exclude, dar implică partea de lucrare a omului, o lucrare care să se asemene jertfei lui Cristos de la Golgota, jertfă care se repetă nesângeros la sfânta Liturghie. Mai mult decât atât, cine vrea să rămână pe calea imitării lui Cristos, trebuie să fie dispus, nu numai să-i asculte învăţăturile, ci chiar să-şi dăruiască viaţa ca jertfă de ispăşire pentru cei mulţi, asemenea lui.

 Aşa după cum spune Scriptura, Maria a fost acel mădular sensibil, care atunci când Isus a suferit, a suferit şi ea; şi care atunci când un mădular a suferit, a suferit şi ea (cf. 1Cor 12,26).

Îmi amintesc aici, de un om credincios care îngrijea de un bolnav grav; acesta îi vorbea despre Cristos şi se ruga pentru el; un timp lucrurile au mers bine; dar l-a un moment dat bolnavul a început să aibă nişte dureri îngrozitoare; atunci, omul nostru, pentru uşurarea bolnavului, i-a cerut lui Dumnezeu să-i dea jumătate din suferinţa lui. Dumnezeu, l-a ascultat, căci durerile bolnavului s-au mai ameliorat, iar el a început să sufere. Aşa a făcut şi Maria când Isus suferea, şi aşa face şi când noi suferim; o parte din durere o ia asupra ei. Aşa trebuie să facem şi noi, atât atunci când Cristos poartă încă crucea păcatelor noastre, cât şi când fraţii noştri suferă; o parte din suferinţa lor s-o luăm asupra noastră.

În secolul XIII creştin, incursiunile piraţilor în Spania şi Italia erau dese; ei furau oameni şi apoi îi vindeau ca sclavi musulmanilor; viaţa şi credinţa creştinilor de atunci era un mare pericol. Pentru că familiile celor răpiţi care nu aveau posibilitatea să-şi răscumpere sclavii, sfântul Petru Nolasc (+1256) a propus întemeierea unui ordin călugăresc menit să contribuie la rezolvarea acestei probleme. Constituirea Ordinului Religios pentru Răscumpărarea Sclavilor, în secolul al XIII-lea, a fost opera sfintei Fecioare Maria. Cu averea moştenită de la părinţi, Petru Nolasc, a reuşit să răscumpere mulţi creştini sclavi.

Participând la solemnitatea inaugurării ordinului călugăresc pentru eliberarea sclavilor, din 10 august 1218, Raimund Nonnatus (1200-1240) s-a entuziasmat atât de mult de această idee, că a cerut să fie primit şi el în rândul lor. După patru ani de studii teologice, în 1222, a fost sfinţit preot. De atunci şi până în 1231, el a lucrat la eliberarea sclavilor: el a răscumpărat o mulţime de sclavi. La Tunis, neavând întreaga sumă cerută de negustorii de sclavi, Raimund s-a constituit el însuşi prizonier. El a făcut acest act cu gândul de a rămâne în mijlocul celorlalţi sclavi, spre a-i întări în credinţă, dar şi a găsi ocazia de a le predice musulmanilor, evanghelia. Ca el a mai procedat şi sfântul Paulin de Nola (353-431), cu mult înainte.

Şi noi trebuie să ne cheltuim pe noi şi toate ale noastre pentru eliberarea oamenilor din toate sclaviile lor, trupeşti şi sufleteşti, mai ales din sclaviile păcatului şi diavolului, după exemplul Mariei, a „ordinului serviţilor”, a „ordinului pentru eliberarea sclavilor”, şi a multora dintre sfinţi.

Sărbătoarea Mariei, Maica îndurerată, învaţă lumea cum să participe la jertfa lui Cristos, pentru mântuirea proprie şi pentru mântuirea lumii; această sărbătoare este încă de mare actualitate în Biserică. De curând, Maica Domnului îndurerată a apărut la două femei, şi le-a rugat să transmită lumii, chemarea ei la a participa la suferinţele lui Cristos, spre mântuirea lumii.

În localitatea, Castelpetroso, din Italia, este un sanctuar al Maicii Domnului, închinat durerilor sale. Istoria acestui sanctuar începe în anul 1888, odată cu apariţia sfintei Fecioare Maria în acest loc. Un sanctuar, în stil neogotic, a început să se construiască în anul 1890, şi a fost definitivat în anul 1975.

Era în ziua de 22 martie 1888, înainte de Duminica Floriilor, când Fabiana Cicchini (35 de ani) şi prietena ei, Serafina Valentino (34 de ani), din localitatea Guasto, mergeau spre Cesa tra Santi, la muncă pe câmp. Aveau cu ele şi două oi. În acea zi, după-amiază, Fabiana şi-a dat seama că una dintre oi nu mai era acolo şi s-a dus s-o caute. A găsit-o undeva lângă o grotă din care ieşea o lumină. S-a apropiat şi deodată, în faţa ei, într-o lumină greu de descris, a putut-o vedea pe sfânta Fecioară Maria, iar pe Isus, mort, în braţele ei. Era îmbrăcată cu o haină de culoare trandafirie şi cu o mantie de culoare brună, care îi acoperea întregul trup. S-a apropiat între timp şi Serafina, dar nu a putut vedea nimic. În ziua de Paşti a avut loc o nouă apariţie, de data aceasta văzând-o şi Serafina. Atunci, Fecioara Maria Îndurerată, le-a cerut să primească şi să participe la jertfa lui Isus.

În catedrala din Munchen se află o celebră statuie a Maicii Îndurerate. Este opera unui marelui artist credincios, Wilhem Achtermann (1799-1889). Statuia o reprezintă pe Maria Îndurerată, ţinându-l în braţe pe Fiul ei mort, tocmai coborât de pe cruce. Cine priveşte această statuie rămâne profund impresionat. Un necredincios, i-a spus într-o zi artistului: „Am văzut la Munchem, statuia Maicii Domnului Îndurerată, sculptată de dumneavoastră, şi a trebuit să mă convertesc.

Parafrazându-l pe acest admirator al imaginii Maicii Domnului Îndurerată, să spunem şi noi astăzi: „Am privit astăzi chipul Mariei din icoană, am ascultat lecturile sfinte şi cuvântul de învăţătură, am cântat împreună cu corul, m-am apropiat de Isus Euharisticul, am participat la comuniunea frăţească...deci, trebuie să mă convertesc”. Aşa să fie!

                                                                                                                                  Pr. Ioan Lungu