Reflecţie la  SĂRBĂTOAREA  SFÂNTULUI  NUME  AL  MARIEI  2013.

Nume prea dulce, nume adorat, de-ntreaga lume slăvit şi lăudat

Astăzi este 12 septembrie, şi este sărbătoarea sfântului nume al Mariei. Această sărbătoare a fost instituită de Papa Inocenţiu XI (1611-1689), în anul 1683, în amintirea memorabilei victorii repurtate de armatele creştine împotriva turcilor, care ajunseseră până sub zidurile Vienei, şi ameninţau întreaga Europă, nu numai cu ocuparea, dar mai ales cu ştergerea numelui de creştin, aşa cum au mai făcut cu ţările din Asia, ţări câştigate cu grele munci apostolice de către sfântul Paul şi către ceilalţi apostoli, şi din care acum aproape că a dispărut numele de creştin, iar dacă nu a dispărut, creştinii sunt persecutaţi şi ucişi până în ziua de astăzi.

Văzând ameninţarea turcească la adresa întregului continent Europa, regele Poloniei de atunci, Ioan al III-lea Sobieski (1629-1696), supranumit şi "Leul din nord", se hotărăşte să vină în ajutorul  Vienei. Ajungând cu armatele sale la Viena, şi văzând imensa armată turcească, de peste 200.000 de războinici, a spus că „numai Dumnezeu şi preacurata Fecioară Maria îi mai poate ajuta pe creştini”. Atunci a cerut să se celebreze sfânta Liturghie, unde el a servit ca ministrant şi unde el cu întreaga sa armată au participat şi s-au rugat Rozariul, invocând prin mijlocirea Maicii Domnului, pe „Dumnezeului oştirilor”, ca să le de-a biruinţă. Şi biruinţa a venit în ziua de 12 septembrie 1683. Biruinţa i-a fost atribuită în întregime lui Dumnezeu, cu menţiunea că ea le-a fost dată creştinilor care, s-au rugat lui Dumnezeu cel întreit şi unic, prin mijlocirea Maicii Domnului.  

După exemplul vechiului popor al lui Dumnezeu, care făcea din fiecare intervenţie minunată a lui Dumnezeu în favoarea lor o sărbătoare; şi după porunca Scripturii: „ca în fiecare an să se prăznuiască victoriile în cinstea Domnului”  (cf. Lv 23,41), Papa Inocenţiu XI (1611-1689), a instituit în anul 1683, sărbătoarea „Sfântul Nume al Mariei”, pentru ca în fiecare an să fie cinstită această lucrarea mântuitoare a Preasfintei Treimi, la intervenţia Mariei.   

Această sărbătoare ne invită să facem recurs la Scriptură, şi să vedem că ceea ce s-a întâmplat la 12 septembrie 1683, s-a mai întâmplat şi cu mai înainte şi se va întâmpla şi de acolo încoace, aşa cum spune Scriptura: „Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare” (Qoh 1,9; 3,15). Iar în cazul de faţă să vedem cum Dumnezeu, la rugăciunea sfinţilor săi, de multe ori a mai dat biruinţe asupra duşmanilor numeroşi, prin puţini oameni credincioşi, când ei l-au rugat asemenea creştinilor puţini la număr, atacaţi de mulţi mari de turci, ca la Viena, 1683. Iată câteva exemple:

Dumnezeu i-a dat biruinţă cu Avraam cu numai 318 oameni, peste cele cinci neamuri care l-au luat ostatec pe nepotul să Lot (cf. Gen 14,1-16).

Dumnezeu a dat biruinţă micului popor evreu contra unui numeros popor egiptean, la ieşirea din Egipt, prin 10 mari minuni, unde s-a folosit de cele mai slabe vietăţi: broaşte, păduchi, muşte, lăcuste, pentru a umili faraonul mândru (cf. 1Cor 1,27) şi apoi şi-a trecut poporul prin Marea Roşie ca pe uscat (cf. Ex 7,1-14,31), ducându-l ca pe aripi de vultur până în ţara Canaanului (cf. Ex 19,4).

Dumnezeu a dat biruinţă evreilor, pentru care se ruga Moise, contra gabaoniţilor, în drumul lor spre ţara Canaanului, oprind soarele şi luna pe cer, până ce poporul şi-a biruit duşmanii (cf. Ios 10,12-14).

Dumnezeu a dat izbândă evreilor conduşi de Ghedeon contra mulţimilor de uriaşi, madianiţi şi amaleciţi reuniţi, cu numai cu 300 de bărbaţi, luptând el însuşi pentru ei (cf. Jud 7,1-25).

Dumnezeu a opus lui Goliat, un păgân filistean şi bine înarmat, un hulitor al său şi al poporului ales, pe credinciosul copil, David, care l-a bătut cu praştia care se juca şi apoi i-a tăiat capul (cf. 1Sam 17,1-58).

Dumnezeu a opus unui edomit mândru şi rău, Haman, care avea la îndemână armata regelui Asuer, şi care urmărea exterminarea poporului său ales din Babilon, pe orfana Estera, care nu ştia decât să se roage şi să postească (cf. Est 7,9-10).

Dumnezeu a opus păgânului Holofern şi armatelor siriene, care venise să subjuge poporul său ales, pe văduva sa sfântă, Iudita (cf. Idt 13-18-19.

Dumnezeu le-a opus mulţimii fără număr a sirienilor, veniţi la Dotan, pentru a-l bate micul său popor condus de profetul Eliseu, un munte plin de cai, care de foc, şi de îngeri luptători, cu mult mai numeroşi decât soldaţii sirieni (cf. 2Rg 6,16). etc.

Dumnezeu a opus în anul 312, păgânului şi ucigaşului de creştini, Maxenţiu, ce avea o armată de 200.000 de ostaşi, pe credinciosul împărat Constantin (272-337), cinstitor al lui Cristos şi al crucii sale, care nu avea decât 20.000 de oameni, confirmând că el continuă” să răstoarne de pe tronuri pe cei mândri şi să-i înalţe pe cei smeriţi” (cf. Lc 1,52).

Această victorie a creştinilor contra turcilor de la Viena, 1683, ne invită să facem recurs şi la istoria noastră, când domnitori credincioşi, ca: Alexandru cel bun (+ 1432), ca Mircea cel Bătrân (1355-1418) Ştefan cel Mare (1433-1504), ca Mihai Viteazul (1558-1601), care băteau şi ei, tot armate turceşti de peste 200.000 de oameni, cu numai 10.000, sau 20.000 de oameni.

Dar, toate aceste bătălii biruitoare ale puţinilor credincioşi, contra mulţimilor mari de păgâni, vor ne amintească astăzi, şi de luptele pe care trebuie să le purtăm şi noi, care suntem „mica turmă a lui Cristos” (Lc 12,32), cu mulţimile de duhuri necurate, cu mulţimile de diavoli aruncaţi pe pământ din cauza păcatului lor, şi care vor să ne piardă (cf. Ap 12,9. 12-13); căci iată ce ne spune sfântul Paul: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti" (Ef  6,12).

De aceea, şi noi credincioşii din toate timpurile, trebuie să ne dotăm cu toate armele date nouă de Dumnezeu: „De aceea, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii” (Ef 6,13-18).

În afară de toate aceste arme, noi mai avem un ajutor puternic, aşa cum au avut şi toţi creştinii dinaintea noastră, pe Maria cea plină de har, cea care prin Cristos, a zdrobit capul şarpelui infernal (cf. Gen 3,15).

Oare de ce sărbătoarea de astăzi poartă titlul de „Sfântul nume al Mariei”? Pentru a ne spune că de multe ori este suficient doar să-i pronunţăm numele Mariei, că ea ne şi vine într-ajutor. Iată câteva afirmaţii ale sfinţilor, referitoare la numele Mariei: sfântul Petru Damian (1007-1072), spune: “ Numele Mariei este scos din comoara divinităţii“; celebrul învăţat Raimundo Giordano (+ 1385), scriitor ascetic şi fiu devotat al Bisericii, spune: „Întreaga Sfântă Treime i-a dat numele de Maria“; sfântul Bernard (1091-1153), spune: „Numele singur al Mariei, pune pe fugă pe toţi demonii”; sfântul Alfons Maria de Ligouri (1696-1787), spune că, chiar şi necuvântătoarele dacă ar pronunţa numele Mariei, ar fi ajutate. Şi aduce exemplul unui papagal care fusese învăţat să pronunţe, Ave Maria; iar când a fost atacat de un erete, rostind: Ave Maria şi eretele a fugit; sfântul Bonaventura (1218-1274), ne spune că, „numele Mariei, este glorios şi izvor de minunăţii”; fericitul, Henric Suso (1295-1361), spune că, „Dacă numele Mariei este atât de plin de putere şi farmec, oare cum este Maria însăşi?”; sfântul Efrem Sirul (306-373), spune că, „Numele Mariei este mântuitor, pentru că ne oferă cheia paradisului”.

Iată în continuare nişte exemple de oameni care au biruit prin Maria, pe duşmanul sufletelor, diavolul:

Sfântul Dositei (+ 530), era fiul adoptiv al unui ofiţer din armata romană care îşi avea garnizoana într-un oraş din Asia Mică. Deşi erau creştini, părinţii săi adoptivi nu i-au dat o educaţie creştinească. Ei, fiind oameni cu stare, l-au crescut în belşug, l-au alintat şi l-au lăsat liber la toate distracţiile tinerilor de atunci, socotind că aşa-i normal. Intrând într-o biserică din Grădina Măslinilor, privirea i-a fost atrasă de o pictură care înfăţişa judecata din Ziua de Apoi, raiul şi iadul.  Atunci, o femeie necunoscută s-a apropiat de el şi a început să-i desluşească tainele tabloului. Mai târziu, Dositei, şi-a dat seama că acea femeie a fost Maica Domnului. A lăsat toate şi şi-a închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu într-o mănăstire, şi recunoscător Mariei. A ajuns sfânt.

Sfânta Maria Egipteanca (344-422), de loc din Egipt. Avea doar 12 ani când, atrasă de ispitele lumii, a fugit din casa părintească şi s-a stabilit în oraşul Alexandria, pornind pe calea desfrâului. Timp de 17 ani a fost prostituată publică. Voind să intre în bazilica sfintei Cruci din Ierusalim, mâna nevăzută a Maicii Domnului de la intrare, a oprit-o. Deodată, o lumină mi-a deschis ochii şi m-a făcut să văd că faptele mele ruşinoase erau acelea care îmi închideau intrarea în biserică. Am început a plânge şi mi-am bătut pieptul, şi m-am rugat Maicii Domnului să mă ajute. S-a spovedit şi s-a împărtăşit, apoi a plecat în pustiul Iordanului, unde a trăit pocăinţă şi rugăciune, toţi atâţia ani câţi a păcătuit. Maica Domnului, a ajutat-o să biruiască diavolul care a stăpânit-o prin păcat, şi să ajungă sfântă.

Fericitul Franco Lippi (1211-1291). Era din satul Grotto, de lângă Siena, Italia. Din copilărie s-a arătat neastâmpărat şi neascultător, pus numai pe rele şi pe pozne de tot felul, mai ceva decât cei de vârsta lui. După ce a mai crescut, a deprins destul de uşor năravurile tinereţilor destrăbălate: femeile, petrecerile, certurile şi bătăile, toate se ţineau lanţ de el. Spre bătrâneţe, trecut de 50 de ani, s-a întors la Grotto, la casa lui, şi-şi omora timpul tot cu petrecerile, ca în zilele tinereţii. Într-o zi, la o partidă de zaruri, a avut ghinion şi-a pierdut toţi banii; apoi, într-un exces de mânie, a strigat: „Acum am să-mi pun în joc ochii din cap, fiindcă altceva nu mai am”! Iar când zarurile au căzut, tot fără noroc, când s-a sculat de la masa de joc, a amuţit de spaimă, fiindcă nu mai vedea nimic în jur, devenise orb. Dus acasă, şi-a amintit de viaţa păcătoasă pe care o dusese până atunci, şi l-au cuprins remuşcările. Atunci, pentru prima dată în viaţă, a început să se roage Maicii Domnului, „scăparea păcătoşilor”, implorându-i ajutorul. Şi-a recâştigat vederea tot aşa de brusc precum o pierduse. Din unele apariţii, cu care l-a învrednicit Maica Domnului, a înţeles că voia ei este ca el să intre în Ordinul Carmelit, consacrat ei, unde a trăit aici încă zece ani. A murit la vârsta de 80 de ani, la 11 decembrie 1291. Minunile de la mormântul lui l-au dus la cinstea altarelor cu titlul de fericit. Maica Domnului l-a scos din sclavia satanei şi l-a făcut un sfânt slujitor al lui Dumnezeu.

Sfântul Andrei Corsini (+ 1373), de loc din Florenţa, Italia. Mama sa, înainte de a-l naşte, a visat că a născut un lup, dar apoi intrând într-o mănăstire, s-a preschimbat într-un miel. Prima parte a visului s-a adeverit din plin, căci de mic era neastâmpărat, neascultător, certăreţ, ahtiat după jocuri de noroc şi după mânuirea armelor; refractar faţă de poveţe şi indiferent faţă de cele religioase. După ce mama i-a povestit visul, s-a adeverit şi partea a doua. A intrat în mănăstire, s-a spovedit şi împărtăşit, şi-a schimbat viaţa;

i-a apărut Maica Domnului care l-a luminat; a ajuns preot, apoi episcop; a lucrat la mântuirea sa şi a altor suflete. Şi pe el Maica Domnului l-a scos din sclavia satanei şi l-a făcut un sfânt slujitor al lui Dumnezeu.

Toate aceste minuni de plan material şi spiritual, ne amintesc de cuvântul Scripturii: „Când Domnul e cu noi, cine este împotriva noastră, cine ne poate sta împotrivă?” (Rom 8,31); ne amintesc de Maria, care a zdrobit şi zdrobeşte mereu capul şarpelui (cf. Gen 3,15).

Problema noastră este să ştim de partea cui să ne postăm: a mulţimii uriaşilor iadului, învinşi de puterea lui Dumnezeu şi a sfinţilor; sau a puţinilor şi micuţilor ucenici (cf. Lc 12,32), care sunt continuu ajutaţi de Dumnezeu, turnul şi scutul lor de apărare; şi de mijlocirea Mariei, ajutorul creştinilor; şi a tuturor sfinţilor.

Dulce nume al Mariei, fii mângâierea noastră! Amin.

                                                                                                                       Pr. Ioan Lungu