Reflecţie la SĂRBĂTOAREA  ÎNĂLŢĂRII  SFINTEI  CERUCI  2013.

Crucea lui Cristos, antidotul tuturor relelor din viaţa noastră

Este 14 septembrie, şi celebrăm sărbătoarea înălţării sfintei Cruci. Am ieşit din casele noastre şi am înconjurat altarele bisericilor, pentru a a-l cinsti pe Isus Răstignit, care prin crucea sa ne-a adus mântuirea.

Înălţarea Sfintei Cruci ne aminteşte de un mare adevăr al credinţei noastre: crucea este instrumentul biruinţei lui Cristos. Prin ea Fiul lui Dumnezeu îl judecă pe împăratul lumi acesteia şi dezvăluie răutatea păcatului (cf. In 12,31; 16,11). De pe înălţimea crucii îi atrage pe toţi păcătoşii la sine (In 12,32) şi le arată iubirea Tatălui care l-a trimis. Murind pe ea, el oferă jertfa prin care ia asupra sa păcatele lumii (cf. In 1,29) şi aduce mulţumiri Tatălui împreună cu cei mântuiţi.

Instituirea sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci, este legată de cel puţin trei evenimente istorice, de care sunt legate şi numele sfinţilor Constantin şi Elena, sfinţi care prin aportul lor au marcat istoria creştinătăţii:

Arătarea pe cer crucii, şi aparitia lui Isus glorificat lui Constantin cel Mare (272-337), înainte de lupta cu rivalul său la tron, păgânul şi prigonitorul de creştini, Maxenţiu (278-312); urmată apoi de punerea semnului crucii pe stagurile de luptă şi primirea lui Isus ca salvator al său şi al poporului său. După toate aceste, lupta din 28 octombrie 312, de la Podul Vulturilor, de lângă Roma, a devenit o simplă formalitate.

Aflarea lemnului sfânt al crucii de către sfînta Elena (248-329), la îndemnul lui Constantin, urmată apoi de ridicarea şi dedicarea unei bazilici în cinstea crucii la Ierusalim, bazilică sfinţită de patriarhul Macarie, la 13 septembrie 335.

Recuperarea şi readucerea crucii de către împăratul Heraclius (575-641), de la împăratul perşilor, Cosroes II (591-628), care a furat-o în anul 614; şi reîntronarea ei de către patriharul Zaharia, la 14 septembrie 630. Din acel an 630, s-a stabilit titlul sărbătorii, “Înălţarea Sfintei Cruci”, şi data sărbătorii de 14 septembrie.

Acum, dincolo de datele istorice ale sărbătoarii Înălţării Sfintei Cruci, noi trebuie să ştim că această sărbătoare înseamnă de fapt “înălţare firii noastre”, înseamnă “înălţarea ochilor şi inimilor noastre la Isus răstignit”, ca să vedem mai clar şi mai bine, răutatea păcatelor noastre, păcate pe care noi inconştienţi le numim de multe ori simplu: “greşeli” sau “scăpări”, dar care în realitate sunt monstruozităţi, care pe Dumnezeu, cel mult iubitor de oameni, l-au costat moartea Fiului său preaiubit.

Sărbătoarea înălţării Sfintei Cruci, ne mai aminteşte astăzi că, Dumnezeu a ales lucrurile josnice şi dispreţuite ale lumii, pentru a arăta că lucrarea mântuirii noastre, este în cea mai mare parte lucrarea lui (cf. 1Cor 1,28-29); apoi ne mai aminteşte că, Dumnezeu coboară şi înalţă pe cine voieşte (cf. 1Sam 2,7; Ps 75,7).

Până la Cristos, crucea a fost un obiect de blestem şi de batjocoră, căci pe ea erau destinaţi să moară numai condamnaţii la moarte (cf. Dt 21,23; Gal 3,13); dar Dumnezeu, prin Cristos, a voit să transforme crucea, din semnul blestemului, în semnul binecuvântării şi al mântuirii. De aceea, Dumnezeu, l-a încărcat pe Isus cu păcatele noastre (cf. Is 53,10; In 1,29) şi l-a făcut păcat şi blestem pentru noi (cf. 2Cor 5,21; Gal 3,13), pentru ca noi care nu puteam împlini Legea, păcătuind în multe feluri, să fim mântuiţi prin el (cf. Iac 3,2).

De acum înainte, Dumnezeu, privind spre noi nu mai vede păcatul nostru, ci îl vede pe Isus, Fiul său prea iubit; aşa cum şi în Vechiul Testament, Dumnezeu, privind spre oamenii adunaţi în templu din Ierusalim, nu mai vedea păcatele lor, ci numai capacul de pe chivotul ispăşirii, unde erau închise păcatele lor, capac stropit cu sângele „mielului de jertfă”, care îi făcea curaţi înaintea lui, ca îngerii ce străjuiau pe capacul ispăşirii (cf. Lev 16,15-16; Evr  9,13-14.23).

Lucian Blaga (1895-1961), vorbind despre păcat, astfel ne spune astfel într-o poezie: „Strălucitoare-n poarta raiului/ sta Eva./ Privea cum rănile amurgului se vindecau pe boltă/ şi visătoare/ muşca din mărul, / ce i l-a întins ispita şarpelui./ Fără de veste/ un sâmbure i-ajunse între  dinţi din fructul blestemat./ Pe gânduri dusă Eva îl sufla în vânt,/ iar sâmburele se pierdu-n ţărână, unde încolţi./ Un măr crescu acolo, şi alţii îl urmară/ prin lungul şir de veacuri./ Şi trunchiul aspru şi vânjos al unuia din ei/ a fost acela,/ din care fariseii meşteri/ ciopliră crucea lui Isus./ Oh, sâmburele negru aruncat în vânt/ de dinţii albi ai Evei!”/

Însă, rugăciunea „Prefaţa” de astăzi, contrapune pomului oprit al Evei, care a adus otravă, blestem, tristeţe, înfrângere şi moarte, „pomul crucii lui Isus”, în care avem mângâiere, binecuvântare, bucurie, biruinţă şi viaţă veşnică.

De la Cristos, crucea a devenit obiect de laudă, de mândrie, de mângâiere, de binecuvântare, de bucurie, de biruinţă şi de speranţă a vieţii veşnice. Dumnezeu în marea sa iubire faţă de noi oamenii, ne-a simbolizat şi prefigurat binecuvântările crucii lui Isus, încă din Vechiului Testament. Iată câteva dintre aceste simboluri şi prefigurări ale tainei crucii:

Aşadar, taina crucii se vede prefigurată şi simbolizată: în şarpele înălţat pe stâlp de către Moise, din pustie, pentru a vindeca pe evreii care au atras prin păcatele lor, muşcăturile şerpilor veninoşi (cf. Num 21, 8-9); în "pomul vieţii", sădit de Dumnezeu în mijlocul Raiului, alături de "pomul cunoştinţei binelui şi răului" (cf. Gen 2, 9); în lemnele purtate în spate de Isaac, fiul lui Avraam, pentru jertfirea lui (cf. Gen 22, 2-12); în mâinile încrucişate ale patriarhului Iacov pe când binecuvânta pe Efraim si Manse (cf. Gen 48,1-15); în mâinile ridicate spre cer în rugăciune de Moise, când îl bătea pe Amalec (cf. Ex 17,8-13); în toiagul prin care Moise a despărţit apele Mării Roşii (cf. Ex 14,16) şi prin care a scos apă din stâncă (cf. Ex 17,1-7); în capacul ispăşirii stropit cu sângele mielului curat , care acoperea păcatele poporului ales (cf. Lev 16,15-16); în toiagul lui Aron care a odrăslit (cf. Num 17, 8-10); în lemnul aruncat de Moise în apa amară a râului Mara spre a o îndulci (cf. Ex 15, 22-27); în praştia de lemn a lui David, cu care l-a ucis pe Goliat (cf. 1Sam 17,50); în semnul “tau” făcut pe fruntea credincioşilor de pe timpul lui Ezechiel (cf. Ez 9, 4-6). etc.

Toate acestea erau numai nişte prefigurări simboluri şi imagini slabe ale crucii lui Isus; căci adevărata putere a crucii lui Cristos, s-a arătat începând cu Golgota, când crucea lui Isus a învins şi va continua până la cea de-a doua venire a lui Cristos, duşmanii cei mai mari ai mântuirii şi fericirii noastre: păcat, diavol şi moarte; şi când de la înălţimea crucii sale, Isus a început să ne atrage pe toţi la el, la Tatăl şi la Duhul Sfânt.

Am dat ca titlu acestei Reflecţii despre Înălţarea sfintei cruci: “Crucea lui Cristos, antidotul tuturor relelor din viaţa noastră”, căci după cum am văzut deja, toate simbolurile, imaginile şi prefigurările, îl arată pe Isus răstignit pe cruce, ca unicul antidot al tuturor relelor din lume: păcatul, diavolul, blestemul şi moartea.

Să vedem în continuare şi din Istoria Bisericii, adevărul acestor cuvinte:

Chiar din apariţia lui Isus şi a crucii sale pe cer, lui Constantin, cu înscrisul: „În acest semn vei învinge”, vedem cum crucea este antidotul relelor. Armatele lui Constantin erau inferioritate numerică, 20.000; iar el părea debusolat. Dar cum Constantin a acceptat şi luat crucea lui Isus, ca steag, ca armă de luptă şi ca scut de apărare, totul s-a schimbat ca prin minune: armatele duşmane, 200.000, curajoase până atunci, acum s-au speriat şi au fugit debusolate; puţinii ostaşi ai lui Constantin, fricoşi până atunci, acum s-au îmbărbătat ca leii; victoria care părea imposibilă până atunci, acum a devenit o simplă formalitate.

Tot o simplă formalitate a fost şi lupta lui împăratului bizantin Heraclius, cu regele perşilor, Chosrues II, care a furat crucea şi îi batjocora pe creştini, ca Goliat pe evrei. Şi aşa cum copilul David, l-a ucis cu uşurinţă pe Goliat cu o praştie de lemn, tot cu o astfel de uşurinţă, prin puterea crucii, împăratul Heraclius a creştinilor, i-a învins pe perşii şi l-a ucis şi pe împăratul lor păgân, Chosrues II (cf. 1Sam 17,50).

Nici nu ştim cât pierdem când lăsăm crucea lui Isus, şi nici câtă forţă are, şi nici cât de mult se teme satana de cruce! Sfântul Cristofor (+ 251), ne povesteşte, că pe când slujea diavolului, acesta văzând o cruce pe cale, a făcut un ocol mare, căci un foc mare care ieşea din ea, îl ardea. Cu acea ocazie, el s-a convertit la credinţa creştină. Şi el care până atunci îi plăcea ca lumea să privească la puterea şi armonia trupului său, după convertire a cerut de la Isus un cap de câine, ca lumea să-şi întoarcă faţa de la el şi să privească numai către Cristos. Şi el care până atunci îi plăcea să fie slujit, de atunci a început să-l slujească pe Isus în semenii săi, trecându-i în spate peste apele învolburate ale unui râu, unde odată l-a trecut chiar pe copilul Isus, care l-a lăudat şi la încurajat în lucrarea sa.

Descoperirea sfintei Cruci, de către sfânta Elena, a arătat prin învierea unui mort, cum crucea este un antidot puternic împotriva morţii. Acelaşi adevăr îl evocă şi prima lectură de astăzi, unde citim cum oamenii muşcaţi de şerpii păcatului, mureau cu zecile; dar privind spre şarpele de aramă înălţat pe un stâlp, prefigurare a lui Cristos cel răstignit şi înviat, se vindecau şi reveneau la viaţă (cf. In 3,13-7; Num 21,4-9). Isus, mort pe cruce, dar înviat de duhul şi slava Tatălui, a devenit învierea şi viaţa tuturor celor care vor crede în el. Şi cu uşurinţa cu care a înviat pe fiica lui Iair, pe tânărul din Naim, pe Lazăr, şi pe morţii de la învierea lui, cu aceeaşi uşurinţă ne va învia şi pe noi toţi care credem în el, la venirea lui.

La început Dumnezeu s-a folosit de victorii vizibile pentru a ne întări credinţa în puterea crucii; acum însă, după peste 2000de ani de crştinism, se foloseşte mai mult de victorii duhovniceşti pentru a ne întări credinţa şi a ne dezvălui puterea crucii lui Isus.

Am văzut deja că, Dumnezeu, s-a folosit la începutul creştinismului de cruce pentru a da victorii asupra duşmanilor văzuţi, atât lui Constantin, lui Heraclius, dar şi a domnitorilor noştri creşti; dar apoi s-a folosit de cruce, pentru a-şi arăta adevărata şi cea mai mare putere a crucii, care este asupra păcatului, a diavolului şi a morţii. Chiar de la început, când Dumnezeu dădea prin cruce victorii asupra duşmanilor pământeşti, imagini ale adevăraţilor duşmani sufleteşti, Dumnezeu, le-a cerut, atât lui Constan,cât şi lui Heraclius, să lepede mai întâi păcatul, şi în mod special păcatul mândriei. De exemplu, lui Heraclius, care avea o viaţă stăpânită de păcatul mândriei, care voind să ducă personal lemnul crucii recuperat de la perşi în bazilică, şi nu putea, Dumnezeu, i-a cerut prin patriarhul Zaharia al Ierusalimului, să lepede vanitatea. Pariharhul Zaharia, i-a spus: “Nu poţi purta crucea lui Isus, pentru că tu eşti încălţat cu ghete moi, iar Cristos a umblat cu picioarele goale; tu eşti îmbrăcat cu haină de purpură, iar el a fost îmbrăcat cu haină de nebun; tu porţi o coroană de aur, iar el a purtat o coroană de spini. Îndreaptă toate aceste lipsuri şi vei reuşi”. Le-a îndreptat şi a reuşit. 

Cartea Vieţile Sfinţilor, confirmă puterea extaordinara a crucii lui Isus, prin minunile pe care sfinţii le realizau prin simplul semn al sfintei cruci. Astfel: sfânta Cunegunda (+ 1040) stingea incendii, ca semn că noi putem să stingem focul păcatelor; sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), îmblânzea fiarele sălbatice, ca semn că noi putem îmblânzi sălbăticia patimilor din noi; fericitul Ieremia Valahul (1556-1625), vindeca bolnavi, ca semn că noi putem să convertim suflete la Cristos; sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), alunga diavoli, ca semn că şi noi putem face la fel; sfânta Elena (248-329), a înviat un mort cu puterea lui Isus răstignit pe cruce, ca semn că şi noi vom fi înviaţi de acelaşi Isus răstignit şi înviat.

Tot cartea Vieţile sfinţilor ne spune că: sutaşul de la cruce, Longinius care i-a străpuns coasta lui Isus, tâlharul răstignit în dreapta lui Isus şi chiar tâlharul Baraba, au ajuns sfinţi. Ce le-a transformat vieţile acestor oameni? Crucea lui Isus! Dacă, crucea pe care a murit Cristos a fost cauza atâtor schimbării şi iluminării; atunci, crucea pe care a murit Cristos, trebuie să fie şi cauza schimbării, luminării, sfinţirii mântuirii noastre. Toate aceste ajutoare, învieri trupeşti şi sufleteşti, sunt o garanţie şi o arvună, atât a învierii noastre din păcat, a ajutoarelor zilnice, cât a învierii noastre de la adoua venire a lui Isus.

Iată, acum şi câteva cuvinte pline de deliciu spiritual date nouă de sfinţii care au înţeles şi primit crucea pe care a murit Cristos: sfântul apostol Paul spunea: „Simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Cristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare” (2Cor 12,10); sfântul Bonaventura (1218-1274), spune: „Doamne, nu mai pot trăi fără cruce, atunci când te văd plin de răni”; sfânta Tereza de Avila (1515-1582), spunea: „Doamne, ori să sufăr cu Isus pe cruce, ori să mor!”; sfânta Bernadetta Soubirous (1844-1879), după ce Maica Domnului i-a promis că o va face fericită în cer, spunea mereu: „Când mă simt pusă pe cruce, mă simt ca o regină”!

Iar, dacă noi vom adopta modul de a vedea al lui Dumnezeu, şi dacă vom primi luminile crucii pe care a fost răstignit Isus, atunci vom vedea toate crucile din viaţa noastră prin ochii lui Dumnezeu şi al sfinţilor, adică ca un mare dar divin, ca un ajutor zilnic de care avem nevoie, ca un antidot sigur împotriva oricărui rău, şi ca semn al unei mari iubiri: sfântul Andrei, când şi-a văzut crucea a exclamat: „Sfântă Cruce, ia-mă pe braţele tale şi aşează-mă în braţele lui Cristos”!; sfânta Magdalena de Pazzi (1566-1607), spunea: „Vino, sfântă cruce,vino să te strâng la pieptul meu şi să te acopăr de sărutări”!

Iată, şi un gând minunat dat nouă de sfântul Francisc de Sales (1567-1622), care spunea: „Cine plantează crucea lui Cristos în inima lui, toate celelalte cruci din viaţă, i se transformă în trandafiri”.

Închei cu o rugăciune pe care am găsit-o pe o veche icoană: „Sfântă cruce, tu ne-ajută, în necazuri şi dureri; inima ne-o fă avută, plină de dulci mângâieri”!

                                                                                                                     Pr. Lungu Ioan