Reflecţie la solemnitatea Sfintei Familii: Isus, Maria şi Iosif

Aceasta este porunca lui Dumnezeu: să credem în numele Fiului său, Isus Cristos, şi să ne iubim unii pe alţii, precum ne-a dat poruncă (cf. 1In 3,23).

Duminica aceasta avem fericita ocazie de a medita la „familie” ca o instituţie voită de Dumnezeu de la facerea lumii, familie ai cărei membrii sunt un bărbat, o femeie şi copiii trimişi de Domnul. Căsătoria este actul prin care Dumnezeu uneşte două persoane libere de sex opus pentru toată viaţa lor (cf. Gen 1,27). Astfel modelul familiei este clar, un bărbat (Adam) şi o femeie (Eva). Orice altă formulă este împotriva Creatorului şi în acelaşi timp este şi împotriva vieţii de pe pământ (cf. Gen 1,28). Faptul că Dumnezeu nu s-a abătut niciodată de la planul familiei conceput încă din paradis, se vede până astăzi din faptul că el şi-a trimis Fiul pentru a mântui lumea căzută în păcat, tot într-o familie formată dintr-un bărbat şi o femeie, familia lui Iosif şi Maria, familie sfântă pe care o celebrăm astăzi.

Atunci când Dumnezeu a instituit prima familie, Adam şi Eva au fost aşezaţi în cea mai binecuvântată grădină, unde toate lucrurile erau desăvârşite. După căderea în păcat, prima familie a pierdut raiul natural, deoarece pământul a ajuns sub blestem. Cu toate acestea, ei au putut şi trebuiau să păstreze raiul în atmosfera din familia lor. Dumnezeu a intenţionat ca pământul să fie un “rai”; însă diavolul prin păcat a făcut ca acesta să ajungă un “iad”. De aceea lumea în care trăim mai este numită, “valea plângerii” sau „valea umbrei morţii” (Ps 23,4; 84,6). Dacă familia a început frumos, continuarea a fost tristă. Omul a ales să nu asculte de Dumnezeu şi să dea crezare şireteniei diavolului: “veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen 3,5). Această promisiune a fost o minciună. Adam şi Eva nu au cunoscut niciodată binele şi răul ca Dumnezeu, ci au cunoscut numai răul prin experienţă, devenind robii lui, iar binele le-a rămas doar o amintire. Acelaşi duşman, diavolul, continuă să asalteze şi astăzi familiile din ce în ce mai mult şi mai nemilos. Păcatul de multe ori pare mic, dar urmările lui sunt fatale; apoi niciodată un păcat nu va rămâne singur, căci decăderea nu cunoaşte limite.

Dumnezeu dăduse o lege la crearea familiei în paradis, aceea că „bărbatul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu nevasta sa şi se vor face un singur trup” (Gen 2,24). Apoi Dumnezeu a reconfirmat  această lege prin Isus: „Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mc 10,9). Istoria arată că aceste norme divine nu au fost ţinute şi că mulţi au ales să trăiască altfel. Dar Dumnezeu şi-a schimbat standardul. Când relaţia dintre Adam şi Eva nu a funcţionat bine, Dumnezeu nu a creat o altă Eva sau un alt Adam. Dumnezeu le-a explicat că trebuie să trăiască în continuare împreună, să muncească, să îşi rezolve conflictele până se vor întoarce în ţărână (cf. Gen 3,16-19). Cu toate acestea, unii bărbaţi au început să se despartă de nevestele lor ca păgânii, dând vina pe o altă „lege” a lui Moise care „permitea” divorţul; apoi, aceştia când vedeau că nu au făcut bine, voiau să-şi reia femeile lăsate. Şi acest joc de-a căsătoria şi păcatul a continuat până pe vremea lui Isus. Isus demontează minciuna fariseilor spunând că Moise nu a poruncit aşa ceva (cf. Mt 19,7-9), ci doar de frica celor răzvrătiţi şi împietriţi care urmau să piară în pustie, le-a îngăduit să se despartă (cf. Dt24,1-4).

Prin Isus, omul cel nou, om trimis din cer, om după care trebuie să se configureze orice fiinţă umană care doreşte mântuirea divină (cf. Ef 4,24; Col 3,10), ni se arată cum ne putem reface relaţia cu Dumnezeu şi care trebuie să fie comportamentul unui om nou, unui fiu renăscut din apă şi Duhul Sfânt. Cuvintele sfântului Paul din Scrisoarea către Coloseni, cuvinte pe care le-am citit în versetul de la evanghelie, ne spun că omul care doreşte mântuirea trebuie să poarte caracterul lui Cristos: îmbrăcat fiind cu dragoste, cu îndurare, cu bunătate, cu umilinţă, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare, cu iertare, cu pacea, cu cuvântul lui Dumnezeu în inimă şi cu mulţumirea adusă lui (cf. Col 3,12-16).  

În Noul Testament, familia este prezentată sub imaginea unei relaţii nupţiale dintre Cristos şi Biserică (cf. Ef 5,32), unde soţul trebuie să fie asemenea lui Cristos, iar soţia trebuie să fie asemenea Bisericii. Bărbaţii trebuie să-şi iubească nevestele cum Cristos şi-a iubit Biserica, că s-a dat pe sine pentru ea (cf. Ef  5,25). Iar nevestele trebuie să fie supuse bărbaţilor cum Biserica este supusă lui Cristos (cf. Ef 5, 22-24). Aceasta trebuie să fie o mărturie în faţa lumii care are alte standarde, alte concepţii de viaţă şi o accentuată ignoranţă cu privire la lucrurile spirituale. Dacă cineva ar întreba: “Cum este Cristos”?, un soţ creştin trebuie să poată spune, “ca mine!” Iertător ca mine, jertfitor ca mine, iubitor ca mine. Dacă cineva ar întreba „cum este Biserica”?, o soţie creştină trebuie să poată răspunde, „ca mine!” Ascultătoare ca mine, supusă ca mine, iubitoare ca mine. Acesta este un plan strategic de mântuire întocmit de Dumnezeu, un plan de recunoaştere al celor care îl urmează pe Cristos. Satana a fost primul care şi-a permis să conturbe acest echilibru prin inversarea rolurilor. El l-a ignorat pe Adam şi a dialogat cu Eva, care a început să conducă familia. Rezultatul acestei acţiuni a dus la o catastrofă imensă, omul a pierdut tot ce a fost mai bun şi mai frumos înainte de cădere (cf. Gen 3,1-6). Acelaşi lucru îl face satana şi astăzi.

Conform evangheliei de astăzi (cf. Lc 2,41-52), Isus, omul cel nou, după care cei care doresc mântuirea lui trebuie să-şi conformeze viaţa, ne-a lăsat în sine însuşi un exemplu clar şi negreşelnic despre cum trebuie să fie relaţiile urmaşilor săi, căci el a fost: desăvârşit în relaţiile sale cu Tatăl ceresc; a fost desăvârşit în relaţiile cu rabinii de la templu; şi a fost desăvârşit în relaţiile cu părinţii lui pământeşti, Iosif şi Maria. El este desăvârşit în relaţiile sale cu Tatăl ceresc, ale cărui chestiuni au avut prioritate faţă de oricare altele, chiar decât viaţa sa. Ce desăvârşit a fost şi în raporturile cu învăţătorii din templu, deşi infinit mai înţelept decât ei toţi, el nu îi învaţă, ci îi ascultă şi îi întreabă, singura atitudine care se cuvenea vârstei lui! Este desăvârşit şi în relaţiile cu părinţii: „le era supus“

Prima lectură de astăzi ne arată că o relaţie bună cu Dumnezeu se bazată pe încredere, rugăciune şi mulţumire; că o relaţie bună cu autorităţile se face prin dialog şi smerenie şi că o relaţie bună între toţi membrii familiei se menţine prin dragoste şi susţinere reciprocă (cf. 1Sam 1,20-28).

Şi lectura a doua (cf. 1In 3,1-2.23-24) ne spune că într-o familie normală, legătura dintre membrii ei este dragostea. Copiii o primesc şi o învaţă de la părinţii lor, apoi o imită şi o realizează între ei. Este o imagine pală a dragostei pe care ne-a dăruit-o Tatăl, numindu-ne copii ai săi! Această dragoste nu suntem chemaţi s-o înţelegem, ci s-o vedem şi, constatând-o, să-i răspundem. Ura lumii faţă de copiii Tatălui nu ar trebui nicidecum să ne surprindă (cf. In 15,18). Mai curând amabilităţile lumii ar trebui să ne pară suspecte. În ce priveşte dragostea, lumea nu poate produce decât contrafaceri, motivele ei nefiind niciodată total dezinteresate. Adevărată este doar dragostea lui Dumnezeu, care-şi are izvorul în el însuşi. Crucea este locul unde trebuie învăţam această dragoste divină. Cu o asemenea dragoste avem nevoie să fim iubiţi, pentru că în noi nu este nimic vrednic de iubit (cf. Tit 3,3).  

Revenim la prima lectură care ne mai învaţă că Dumnezeu nu răspunde rugăciunilor care au în vedere numai satisfacţia noastră (cf. Iac 4,3). Dimpotrivă, dacă scopul nostru este gloria lui, niciodată Dumnezeu nu va ezita să ne răspundă la rugăciuni (cf. In 14,13). Acesta este şi cazul Anei. Ea a adus problema ei la cunoştinţa lui Dumnezeu „prin rugăciune şi prin cerere“, aşa cum ne învaţă şi sfântul Paul (cf. Fil 4,6). Ea a cerut un fiu, nu ca să-l păstreze în mod egoist, ci ca el să devină un slujitor al lui Dumnezeu pentru „toate zilele vieţii lui“ (1Sam 1,11). Foarte fin, prima lectură ne spune că fiii şi fiicele veniţi în familiile oamenilor, nu sunt ale soţilor, ci ale lui Dumnezeu şi ale planului său de mântuire. Punerea copiilor în slujba lui Dumnezeu este şi cea mai scumpă dorinţă a Domnului. Pacea lui Dumnezeu îi umple inima unui astfel de om (cf. Fil 4,7) chiar înainte de a primi răspunsul care poate întârzia, ca în cazul lui Abraham. Elcana şi Ana au dat copilului primit prin rugăciune numele de Samuel, adică: „Ascultat de Dumnezeu“ şi „Cerut de la Dumnezeu“ (cf. 1Sam 1,20). Dacă părinţii nu orientează copiii spre planul lui Dumnezeu de mântuire au pierdut busola vieţii. Dacă copiii unei familii nu slujesc planului lui Dumnezeu de mântuire au pierdut şi ei lumina vieţii.

Vedem tot în prima lectură că Ana a avut o relaţie bună cu preotul Eli de la templu, chiar dacă acesta într-un prim moment nu a înţeles-o şi a admonestat-o pe nedrept. Ea a avut o relaţie bună cu preotul Eli pentru că a avut o relaţie bună cu Dumnezeu. Relaţia bună cu preotul, chiar când greşeşte, este semnul unei bune relaţii cu Dumnezeu. Să ne facem un plan al transformării noastre în a fi asemenea lui Cristos şi a sfinţilor, care au avut o relaţie bună cu Dumnezeu şi cu semenii.  Aşa cum Samuel a fost o imagine profetică a lui Isus, supus lui Dumnezeu, autorităţilor şi părinţilor lui. Noi trebuie să fim o imagine a fraţilor lui Cristos, supuşi lui Dumnezeu, supuşi autorităţilor şi supuşi părinţilor noştri.

Iosif, Maria şi Isus, apoi Elcana, Ana şi Samuel, şi apoi fiii lui Core din Ps 84 de astăzi, au iubit casa lui Dumnezeu de pe pământ, imagine a casei din cer. Dumnezeu s-a folosit de fiii lui Core pentru a ne prezenta casa lui din cer a cărei anticameră este casa lui de pe pământ. El doreşte să cunoaştem această casă şi să ne simţim bine în ea. „Cât de plăcute sunt locaşurile tale, Doamne al oştirilor!“ Este măreţ şi minunat faptul că Dumnezeu le oferă oamenilor posibilitatea să locuiască în apropierea sa. El însuşi şi-a dorit o locuinţă în mijlocul poporului său (cf. Ex 29,45-46), o locuinţă în care să poată fi găsit de poporul său. Fiii lui Core au înţeles gândurile lui Dumnezeu, aşa cum se vede în psalmul 84.  

Mulţumim lui Dumnezeu! Noi putem savura mai mult decât fiii lui Core apropierea de Dumnezeu. Prin Domnul Isus, îl cunoaştem pe Dumnezeu ca Tatăl nostru, savurăm dragostea sa şi ne putem odihni acolo unde se odihneşte el, şi anume în lucrarea împlinită de Fiul său. Noi suntem „ai casei“ lui Dumnezeu şi în acelaşi timp „o locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul“ (cf. Ef 2,19-22). „Pentru că voi sunteţi un templu al Dumnezeului celui viu, după cum a spus Dumnezeu: Voi locui în ei şi voi umbla între ei; şi voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul meu“ (2Cor 6,16). Iar noi putem spune: „Cât de plăcute sunt locaşurile tale, Doamne al oştirilor!“ (Ps 84,2).

Apoi în versetele acestui psalm (cf. Ps 84,3-4) găsim două din acele imaginile plăcute, pe care Dumnezeul nostru ni le aplică deseori, pentru a ne face mai inteligibile gândurile sale: vrabia, o imagine a lipsei de valoare (cf. Lc 12,6), şi rândunica, o imagine a neliniştii (cf. Is 38,14). Aşa cum aceste păsări, care reprezintă starea omului, şi-au găsit un loc de odihnă în casa Domnului, tot aşa Dumnezeu s-a îngrijit ca şi noi să putem fi aduşi la odihnă în casa sa (cf. In 14,2-3; Ef 2,19). Această odihnă stă în legătură cu altarele sale. La altarul de aramă, care indică spre crucea de la Golgota, omul găseşte, prin credinţă, iertarea păcatelor sale şi odihnă pentru conştiinţa sa încărcată. Drumul spre casa Tatălui trece însă printr-o lume, vale a plângerii, şi fiii lui Core, autorii psalmului, au experimentat-o (cf. Ps 42,3). Dacă nimic nu ne poate desparte de acela înspre care mergem, atunci chiar şi lacrimile ni se vor preface în bucurii şi vom merge „din putere în putere“ (cf. Ps84,7)!

Aceasta este porunca lui Dumnezeu: să credem în numele Fiului său, Isus Cristos, şi să ne iubim unii pe alţii, precum ne a dat poruncă (cf. 1In 3,23).

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la sărbătoarea Sfinţilor Prunci Nevinovaţi

 “Pruncii nevinovaţi, ucişi pentru Cristos, îl urmează acum pe Mielul fără pată şi cântă pururi: Mărire ţie, Doamne” (cf. Ap 14,4)

La trei zile după Crăciun, sărbătoarea a Pruncilor Nevinovaţi, produce în noi o surpriză dureroasă. După atâta bucurie şi gingăşie, vedem astăzi atâta cruzime şi durere. Sărbătoarea ne aminteşte că, aşa cum Pruncii Nevinovaţi au fost ucişi de cei vinovaţi, tot astfel, Isus cel nevinovat, va fi ucis pentru cei vinovaţi; şi tot aşa cum Pruncii Nevinovaţi au fost prigoniţi şi ucişi de mici, tot astfel urmaşii lui Cristos, vor fi persecutaţi şi ucişi de către cei răi, chiar de mici şi chiar în numele slujirii lui Dumnezeu (cf. In 16,2).

Dar să nu fim trişti, căci Ioan, în Apocalips, i-a văzut pe Pruncii nevinovaţi bucurându-se de coroanele primite, urmându-l pe Miel oriunde merge şi cântând o cântare nouă pe care nimeni nu putea să o cânte. După Maica Domnului, ei au fost cei dintâi răscumpăraţi dintre oameni, ei au fost cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel (cf. Ap 14,4). De aceea nota dominantă a sărbătorii de azi nu trebuie să fie tristeţea, ci bucuria, căci aceşti copii s-au mântuit, aşa cum şi noi ne vom mântui, dacă vom trăi pe pământ apărând în toate zilele vieţii noastre, cauza lui Cristos.

Crăciunul este o sărbătoare frumoasă pentru că ne face să contemplăm un copil, un copil care vrea să devină rege al inimilor. Şi chiar dacă pentru acest ideal va avea de întâmpinat opoziţie cât vor exista oameni pe pământ, totuşi el este pentru toţi, lumina lumii (cf. In 8,12) pe care întunericul nu a cuprins-o (cf. In 1,5).   

Începând cu păcatul îngerilor şi apoi cu cel al oamenilor, în lume au apărut două regate, un regat de lumină şi fericire al lui Dumnezeu, care exista deja, şi un regat de întuneric şi de durere, pe care satana pentru puţin timp l-a adăugat; regatul de lumină este condus de Dumnezeu, împreună cu îngerii şi oamenii buni; iar regatul de întuneric este condus de satana, împreună cu diavolii şi oamenii răi. Aceste două regate sunt sunt şi vor fi mereu în conflict şi în luptă de distrugerea reciprocă. Satana cu îngerii şi oamenii răi, luptă contra lui Dumnezeu şi a Planului său de mântuire; iar Dumnezeu cu îngerii şi oamenii buni, luptă pentru mântuirea lumii şi a universului întreg (cf. Rom 8,20). 

Sărbătoarea Pruncilor nevinovaţi, ne arată ce dramă mare a fost păcatul, care a dus la apariţia regatului de întuneric, sub pretextul cunoaşterii „binelui şi răului” (cf. Gen 3,5), aşa cum cu ironie a spus diavolul. Şi parcă ne vine să întrebăm, ce ne trebuia nouă să cunoaştem răul, când aveam tot binele raiului? Oamenii, amăgiţi de diavol au crezut şi unii mai cred şi astăzi că există un bine mai mare decât cel primit de ei de Dumnezeu şi de aceea trăiesc înafara dragostei lui Dumnezeu (cf. Gen 2,17).

În sărbătoarea de astăzi vedem că această luptă deschisă dintre cele două regate continuă prin acţiunea lui Irod, în unul dintre urmaşii blestematului Esau (cf. Evr 11,20), prin unul dintre agenţii de seamă ai regatului de întuneric al lui satan, prin unul din dispreţuitorii lui Dumnezeu şi ai planului său de mântuire (cf. Gen 25,33-34; Evr 12,16), prin unul care a ajuns la putere în Israel, contra voinţei exprese a lui Dumnezeu (cf. Dt 17,15), prin unul care a atentat direct la viaţa lui Dumnezeu şi a planului său de mântuire, ucigând toţi copiii nevinovaţi din Betleem, crezând că printre ei se află se află şi Isus Mântuitorul lumii, Isus Dumnezeu puternic. Aici se vede lupta pe viaţă şi pe moarte a satanei contra mântuirii mântuirii noastre şi a lumii întregi.

Dar Irod nu a luptat numai împotriva lui Dumnezeu, nu a luptat numai împotriva Pruncilor Nevinovaţi, nu a luptat numai împotriva oamenilor din jurul lui pe care îi ucidea fără scrupule; dar a luptat şi contra familiei sale. Astfel, fiind şi el tată de familie, şi-a ucis cu mâinile lui pe soţia sa, Mariane, care era din neamul Macabeilor, -ea fiind una dintre cele 10 soţii şi multe alte concubine pe care le-a avut-; el şi-a ucis şi trei dintre copii săi; şi-a ucis şi soacra; şi-a ucis şi cumnaţii, unul dintre ei fiind Aristobul, care era Mare preot. De aceea Caezar Augustus, care i-a fost contemporan şi care l-a sprijinit din raţiuni politice, spunea ca: „este mai bine să fii câinele lui Irod decât copilul lui”.

Planurile ucigaşe ale lui Satan şi Irod, planuri care urmăreau să-l elimine pe Isus chiar de la naşterea sa pe lume, pentru ca astfel să scape de Învingătorul lor, au fost dejucate, prin fuga în Egipt. Fugind în Egipt, Isus a dorit să urmeze aceeaşi cale ca şi poporul său de odinioară (cf. Os 11,1; Mt 2,15), pe care acum a venit să-l elibereze şi să-l mântuiască.

Văzând astăzi pe dreptul Iosif şi pe neprihănita Maria, mama lui Isus, că urmează întocmai planul lui Dumnezeu şi fug în Egipt; că se jertfesc pentru împlinirea planului de mântuire al lui Dumnezeu; că se luptă pentru viaţa Pruncului; că se lasă călăuziţi numai de Dumnezeu; că se aşează la Nazaret, pentru a împlini voinţa lui Dumnezeu; înţelegem mai uşor de ce au plecat şi s-au întors cu bine (cf. Ps 121,1-8); înţelegem şi de ce vechile cărţi de pietate ne prezintă atât plecarea cât şi întoarcerea lui Iosif, Maria şi Pruncul din Egipt, la porunca lui Dumnezeu, ca pe un marş triumfal, unde copacii din cale îşi plecau ramurile pentru ca ei să le poată culege mai uşor fructele; unde fiarele sălbatice veneau şi se aşezau cuminţi la picioarele lor, aducându-le hrană; unde leii şi tigrii îi apărau pe cale, formându-le o adevărată escortă de apărare.

Există o mare asemănare între durerea sfintei Familii şi durerea Rahelei, de care pomeneşte astăzi Evanghelia. "Aşa vorbeşte Domnul: “Un ţipăt se aude la Rama, plângeri şi lacrimi amare: Rahela îşi plânge copiii şi nu vrea să fie mângâiată, pentru că ei nu mai sunt." (Ier 31,15).

În profeţie, Rahela reprezintă naţiunea lui Israel. Mai exat ea a plâns exilul babilonic al copiilor nepotului ei Manase şi ai fiului ei Veneamin [Veneamin la a cărui naştere ea a murit, fapt pentru care i s-a dat numele de “omul durerii” (cf. Gen 35,18)]; nepoţii Rahelei, asemenea Pruncilor Nevinovaţi, pe care îi sărbătorim astăzi, au fost smulşi cu furie de către babilonieni din braţele mamelor lor, şi duşi în robie (586 î.Cr.), robie în care foarte mulţi dintre ei au fost ucişi. În contextul Evangheliei de astăzi, Rahela este înfăţişată ca plângând alături şi împreună cu părinţii copiilor ucişi de Irod, căci mormântul ei este la Rama, localitate foarte aproape de Betleem.

Dar mai există şi o altă mare asemănare între ceea ce ne povesteşte sfântul Matei în Evanghelia de astăzi cu privire la Isus, şi între cea care ne povesteşte cartea Exodului din Vechiul Testament cu privire la legea faraonului de exterminare a copiilor evrei din Egipt şi a lui Moise (cf. Mt 2,13-18; Ex 2,1-25). Aici Moise apare ca o prefigurare a Pruncului Isus, iar copiii vechilor evrei din Egipt apar ca o prefigurare a Pruncilor Nevinovaţi. 

Atunci, faraonul, regele Egiptului, a decretat moartea tuturor copiilor de evrei care veneau pe lume (cf. Ex 1,16), acum Irod a decretat moartea tuturor copiilor, sub doi ani, din Betleem şi din împrejurimi. (cf. Mt 2,16). Aşa cum atunci Moise, a scăpat de furia faraonului, fugind în ţară străină (cf. Ex 2,15), tot la fel acum Isus, a scăpat de furia regelui Irod, fugind în Egipt (cf. Mt 2,13). Aşa cum după ce a trecut pericolul, Dumnezeu l-a cheamat pe Moise să se întoarcă în ţară, tot la fel, după ce a murit Irod, Dumnezeu l-a chemat pe Isus înapoi în ţară (cf. Mt 2,20).  

Şi mai este încă o asemănare, mai tristă decât cele prezentate mai sus, între suferinţa lui Isus de atunci şi suferinţa copiilor de astăzi. Dacă Isus, Pruncii Nevinovaţi şi pruncii din Egipt, au fost ucişi de păgâni, pruncii de astăzi sunt ucişi de însăşi mamele lor, mame despre care se spune că Dumnezeu ar fi pus în sâgele lor din sângele lui; dar mame care trecând de partea lui satan, îşi ucid acum proprii copiii încă din sânul lor. Statisticile moderne spun că anual sunt ucişi cam 68 milioane de copii; deci cu mult mai mult decât copiii ucişi de Irod la Betleem.

Apoi, Isus mai este persecutat şi ucis şi în copiii născuţi, prin scandalul dat de cei răi. Aceştia nu ucid numai pe Isus numai prin păcatele lor (cf. Evr 6,6), dar ei prin scandalurile date, de chefuri şi  beţii, de curvii şi în fapte de ruşine; de certuri şi în pizmă, îl ucid pe Isus şi într-o mare mulţime de alţi “prunci nevinovaţi” (cf. Rom 13,13).

Betleemul înseamnă „Casa pâinii”, şi „Casa vieţii”, căci dealurile şi văile sale erau acoperite cu vii, smochini, livezi de măslini şi grâne; căci aici Rut a strâns spice în ogoarele bogate ale lui Boaz (cf. Rut 2,3-4), căci aici David, pe păşunile bogate şi la apele limpezi (cf. Ps 23) a hrănit turmele tatălui său (cf. 1Sam 16,1.11; 17,15), pentru că aici Samuel l-a uns rege pe David (cf. 1Sam 16,13). Iar, Betleemul, din Casa Pâinii şi a Vieţii ce era, datorită păcatului, a ajuns pe timpul lui Isus, „Casa plânsului şi a morţii”. Oare nu aceasta este şi soarta multor suflete binecuvântate de Dumnezeu, adevărate case de binecuvântare prin botez, dar datorită păcatului au ajuns atât de repede case de plâns şi moarte?

Moartea cumplită a lui Irod, putrezit şi mâncat de viu de viermi; moartea neprevăzută  a lui Faraon, înecat cu toată oştirea în apele Mării Roşii; moartea mizerabilă de nebun a lui Nabucodonosor; moartea disperată a tuturor prigonitorilor lui Isus şi a Bisericii sale, arată clar soarta tuturor celor răi, care în viaţă se lasă conduşi de satana.

Iar fericirea cerească, acolo unde au ajuns Pruncii Nevinovaţi, sfântul Ştefan, sfântul Ioan apostolul, sfântul martir Thomas Becket pe care îl vom sărbători mâine, şi toată mulţimea nenumărată a sfinţilor care şi-au spălat veşmintele în sângele Mielului (cf. Ap 7,9.14), arată clar înţelepciunea şi fericirea celor buni, care îl urmează cu orice preţ pământesc, pe Isus şi Planul său de mântuire.

Sărbătoarea de astăzi, ne mai spune că, asemenea Pruncilor nevinovaţi şi asemenea Pruncului Isus, şi noi vom avea duşmani încă din fragedă pruncie. Dar, curaj, căci cu noi este Dumnezeu.

Să nu ne fie frică, căci aşa cum duşmanii lui Isus, ai Pruncilor Nevinovaţi, şi ai tuturor sfinţilor, numai aparent au fost victorioşi, căci în realitate au murit ruşinaţi; tot astfel şi duşmanii noştri numai pentru puţin timp vor părea victorioşi, dar în realitate ei sunt deja pierduţi, căci cu noi este Dumnezeu.

Iar toţi duşmanii noştri trebuie să ştie că, numai aparent ne-au învins, căci în realitate suntem mai mult decât biruitori, prin acela care ne-a iubit pe noi (cf. Rom 8, 33-39), căci cu noi este Dumnezeu.

Sfântul apostol Ioan, de unde a fost luată prima lectură de astăzi, şi-a structurat prima sa scrisoare, pe următoarele trei idei: Dumnezeu este lumină; Dumnezeu este dragoste; Dumnezeu este viaţă. Când Biserica a ales şi ne-a propus un fragment din această prima scrisoare a lui, a făcut-o cu gândul de a ne pune şi pe noi în faţa unei alegeri: să fim, ori cu Dumnezeu, care atât de mult ne-a iubit că ni l-a dat pe unicul său Fiu (cf. In 3,16), adică de partea luminii, a iubirii şi a vieţii; ori să fim de partea întunericului, a urii şi a morţii, simbolizate astăzi prin Irod, babilonieni, egipteni şi toţi cei răi ai lumii.

De fapt prin Evanghelia de astăzi, Biserica ne spune clar că, Dumnezeu doreşte, ca noi copii săi, să nu fim de partea lui satan, înfăţişat aici prin Irod şi cărturarii iudei, care îşi foloseau cunoştinţele despre Cristos, numai pentru a lupta împotriva lui (cf. Mt 2,4-5); ci că el doreşte să fim de partea sa, înfăţişat aici de Iosif şi Maria care apără Pruncul. Şi dacă vom împlini în această viaţă voinţa lui Dumnezeu, atunci, cum spune Psalmistul de astăzi, şi sufletul nostru va fi scăpat din orice laţ al satanei, va fi scăpat de orice om al lui satan, şi de orice val al răului ridicat de el (cf. Ps 124).

                                                                                                           Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la solemnitatea Zilei Crăciunului 2018

„Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14).

Isus Cristos, Cuvântul întrupat, darul lui Dumnezeu făcut oamenilor, a devenit fratele şi însoţitorul nostru pe drumul vieţii. Dumnezeu ne iubeşte, acesta este mesajul Crăciunului şi al Pruncului Isus născut pentru noi oamenii.

Astăzi Biserica ne cheamă să spunem cu sfântul Leon cel Mare (390-461), papa: „Mântuitorul nostru, preaiubiţilor, s-a născut astăzi: să ne bucurăm! Nu este loc pentru tristeţe, atunci când se celebrează naşterea vieţii; aceasta, după ce a învins teama de moarte, ne dă bucuria promisă din veşnicie. Nimeni nu este ţinut departe de această bucurie, căci motivul bucuriei este acelaşi pentru toţi. Domnul nos­tru, distrugătorul păcatului şi al morţii, negăsind pe ni­meni care să fie liber de această vină, a venit să-i elibe­reze pe toţi. Să tresalte de bucurie sfântul, căci se apro­pie de triumf. Să se bucure păcătosul, căci este invitat la ier­tare. Să prindă curaj păgânul, căci este chemat la viaţă. Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu, la împlinirea timpurilor, şi-a asumat natura neamului omenesc pentru a-l reconcilia cu Creatorul său şi, astfel, diavolul, inventatorul morţii, să fie învins prin aceeaşi natură pe care o învinsese” (Predica 1 la Naşterea Domnului, 1-3).

Primul verset al pericopei evanghelice de astăzi ni-l prezintă pe Pruncul Isus, Fiul lui Dumnezeu făcut om ca şi noi, ca fiind Cuvântul, o Persoană divină eternă, distinctă de Dumnezeu, şi totuşi Dumnezeu. Acest Cuvânt era: „înainte ca să se fi născut munţii şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, era Dumnezeu” (cf. Ps 90,2). Acest Cuvânt creator, unica sursă de viaţă şi de lumină, nu ni s-a adresat din înălţimea cerului; nu, ci a venit în lume  supunându-se limitelor noastre de timp şi de spaţiu. Ce taină de nepătruns: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi“ (cf. In 1,14; 1Tim 3,16)! Şi n-a venit ca un mesager grăbit, care se întoarce repede la cel care l-a trimis. El „a locuit“ în mijlocul nostru, fără totuşi a înceta vreodată să fie „în sânul Tatălui“ (In 1,18). Tot ceea ce este Dumnezeu prin însăşi natura sa: dragoste şi lumină, viaţă şi bucurie, har şi adevăr pentru păcătoşi, s-a apropiat de noi şi a strălucit în această Persoană minunată, Pruncuşorul Isus. Întunecimile morale ale omului n-au înţeles însă adevărata lumină. Lumea nu şi-a cunoscut Creatorul. Ai săi nu l-au primit pe Mesia al lor (cf. In 1,11). „Dar tuturor celor care l au primit, celor care cred în numele lui, le a dat putere să devină copii ai lui Dumnezeu, copii născuţi nu din sânge, nici din dorinţă trupească, nici din voinţă omenească, dar născuţi din Dumnezeu” (In 1,12-13) .

Pericopa evanghelică din care am citit în această zi de Crăciun (cf. In 1,1-18) nu ne prezintă naşterea lui Cristos în această lume, nici începutul Evangheliei sale, ci ni se spune numai despre existenţa lui înainte de începutul oricărui lucru care are un început: „La început era Cuvântul“. Evanghelia după Ioan, ucenicului iubit de Isus, ne dezvăluie ceea ce este Domnul Isus care s-a născut la Crăciun, egal cu Tatăl, arătându-ne în acelaşi timp că noi cei care credem în el avem parte de toate binecuvântările ce decurg din ceea ce este el.

Evanghelia după Ioan începe cu mult înainte de cartea Genezei. Cartea Genezei ne prezintă istoria lumii în timp, iar Ioan ne prezintă istoria Cuvântului care există din eternitate, înainte ca să fi fost lumea, Cuvânt care era înainte de ceea ce omul poate numi început. El, în consecinţă, nu are un început al existenţei sale. Cuvintele Evangheliei sunt cât se poate de clare şi, asemenea săbiei care păzeşte paradisul (cf. Gen 3,24), ele se rotesc în toate părţile împotriva gândurilor şi raţionamentelor oamenilor, pentru a apăra divinitatea şi personalitatea Fiului lui Dumnezeu.

Apoi, apostolul Ioan ne spune şi el că „toate lucrurile au fost făcute prin el“. Lucrurile care au un început, toate îşi au originea de la el „şi fără el n-a fost făcut nimic din tot ce a fost făcut“. „În el era viaţa şi această viaţă era lumina oamenilor  Lumina luminează în întuneric şi întunericul n a cuprins o” (In 1,4-5). Sfântul Paul ne spune că: „Din el, prin el si pentru el sunt toate lucrurile. Lui să-i fie slava în veci! Amin”. (Rom 11,36).  

Autorul Epistolei către Evrei ne spune în fragmentul citit astăzi (cf. Evr 1,1-6) că, „Dumnezeu după ce în trecut a vorbit părinţilor noştri prin profeţi, în multe rânduri şi în multe chipuri, în acest timp de pe urmă ne a vorbit şi nouă prin Fiul, pe care l a pus moştenitor a toate şi prin care a făcut lumea. El, fiind strălucirea gloriei şi chipul fiinţei lui Dumnezeu şi ţinând toate prin cuvântul său puternic, după ce ne-a curăţit de păcate, s a aşezat de a dreapta maiestăţii dumnezeieşti întru cele de sus” (cf. Evr 1,1-3; Ier 7,25; Mc 12,6). Pruncul Isus este Cuvântul, revelaţia deplină şi definitivă a lui Dumnezeu. Isus este Fiul: moştenitorul tuturor lucrurilor, creatorul lumilor, strălucirea gloriei Tatălui, întipărirea fiinţei sale şi cel care susţine toate lucrurile (cf. Evr 1,2-3; In 1,1.18). Dacă pentru a crea universul, a fost suficient un cuvânt, pentru a face curăţirea de păcate, Isus a trebuit să plătească preţul suprem: propria lui viaţă.

Lectura din Isaia 52,7-10 ne spune că prima misiune a Duhului Sfânt pe pământ este aceea de a îndrepta privirile celor credincioşi asupra lui Cristos şi a suferinţelor sale. Toate îndemnurile sale de a asculta, de a se trezi şi de a se separa de rău au ca scop prezentarea unei Persoane: Cristos, Mesia lui Israel. El este deopotrivă şi Mesagerul care „aduce veşti bune“, vestind pacea, evanghelia şi mântuirea (v. 7), şi Robul care lucrează cu înţelepciune. „Faţa desfigurată a lui Isus“ mărturiseşte împotriva lumii păcătoase şi cât de mult l-a costat pe Isus întrupat să treacă prin ea. Pe drept Dumnezeu l-a înălţat acum, l-a ridicat şi l-a aşezat foarte sus, în aşteptarea momentului când el va apărea în glorie. Când îl vor vedea, „împăraţii îşi vor închide gura“; dar cei răscumpăraţi nu vor tăcea niciodată: asemenea străjerilor din versetul 8, după oboseala vegherii îndelungate, după aşteptarea evocată de Psalmul 130,6, ei îşi vor înălţa glasul într-o cântare de biruinţă, pentru că îl vor vedea faţă către faţă.

Psalmul 97 cântat de noi astăzi descrie instaurarea împărăţiei cerurilor în putere după ce Isus îşi va fi dat propria-i viaţă şi anunţă că tot ceea ce se va opune stăpânirii Domnului va fi distrus, în timp ce inimile tuturor credincioşilor vor fi umplute de veselie. Atunci gloria Domnului va fi nu numai istorisită, ca în Psalmul 96,3, ci şi văzută (cf. Ps 97,6). Îngerii, atât de mult timp martori ai nedreptăţii pe pământ, vor asista în sfârşit la triumful dreptăţii. Dumnezeu are neîncetat privirile îndreptate asupra celor care-l iubesc, asupra celor „drepţi cu inima“. Harul lui îi face sfinţi şi drepţi. El aşteaptă ca ei să urască răul şi să se bucure în el (cf. Ps 97,10-12; Rom 12,9; Fil 4,4). El însuşi le va păzi sufletele şi le va lumina paşii (cf. Ps 97,10-11).

Referitor la manifestarea Cuvântului făcut trup putem remarca cum Duhul trece de la descoperirea firii divine şi eterne a Cuvântului la manifestarea în lume a Cuvântului devenit trup în Persoana lui Isus.  Contemplându-l pe Isus pe pământ noi suntem în relaţie directă cu el, aşa cum exista el înainte ca să fi fost lumea. Pericopa evanghelică de astăzi ne vorbeşte şi despre cel mai mare om din istorie, Ioan Botezătorul: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Mt 11,11), dar Ioan a existat pentru a da mărturie despre Isus (cf. In 1,15-16; 5,36). Dacă noi existăm, dacă noi am fost mântuiţi, toate acestea sunt pentru a da mărturie despre Isus. În raport cu această mărturie suntem mari sau mici. Sfântul Paul spunea că el, viu sau mort, dă mărturie despre Isus: „Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului” (Rom 14,8).

Dacă ar fi să sintetizăm conţinutul lecturilor biblice de astăzi putem spune că evenimentul duios al Crăciunului, luminează Paştele; că Pruncul Isus s-a născut pentru a se jertfi şi pentru a ne mântui pe noi păcătoşii. Asta au anunţat toţi profeţii şi apostolii, asta trebuie să vestim şi noi.

Evanghelia de astăzi ne spune că: Ioan a dat mărturie despre Isus, atunci când a strigat: „Iată‑l pe acela despre care am spus: Cel care vine după mine este mai presus decât mine pentru că el era mai înainte de a fi eu” (In 1,15). Prima lectură ne spune şi ea: „Cât de plăcut este să vezi peste munţi paşii celui care vesteşte pacea, ai celui care aduce vestea cea bună, vestea mântuirii, să vezi pe crainicul care dă de ştire Sionului: Dumnezeul tău este împărat” (Is 52,7). Sfântul Paul ne spune şi el: „Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci este o datorie care mă obligă; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia” (1Cor 9,16). „Toate le fac pentru evanghelie, ca să am şi eu parte de ea” (1Cor 9,23).

Directorul spiritual al Maicii Tereza (1910-1997), părintele iezuit Celeste Van Exem (1908-1993), a spus despre ea: „Întreg sensul vieţii ei era o singură persoană: ISUS”. Într-adevăr, pentru Maica Tereza Isus reprezenta totul. Când a fost întrebată de un reporter: „Maică, ce loc îi daţi lui Isus în viaţa dvs?”, ea a răspuns imediat: „Îi dau lui toate locurile”.

Să ascultăm cuvintele de încurajare rostite de sfântul Bernard (1090-1153) într-o predică de Crăciun, ca să ştim să le spunem şi noi altora: „Omule, de ce te temi? De ce fugi? El nu vine ca să judece, ci ca să mântuiască. Să nu spui ca Adam: «Am auzit glasul tău şi m-am ascuns». El e un copil fără glas. Glasul unui copil care plânge provoacă milă, nu frică. El nu vine înarmat. Mânuţele lui nu te pot ajunge, căci Fecioara Mamă i le-a înfăşat. Nu te teme, nu fugi. El nu vine pentru a te încătuşa, ci pentru a te dezlega. Nu vine pentru a te condamna, ci pentru a te salva”!

Este o poveste pentru copii, dar din care pot trage învăţătură şi cei mari. Povestea spune că un lup flămând a poposit în împrejurimile Betleemului tocmai când se născuse Isus. Lupul flămând s-a strecurat în grajd cu gând să mănânce Pruncul. Nimeni nu a observat prezenţa sa, numai copilul a deschis ochii mari şi a privit botul ascuţit care, pas cu pas se apropia tot mai mult. Lupul avea gura întredeschisă şi limba înflăcărată. Însă pruncul nu părea înspăimântat. Şi-a contractat muşchii şi s-a pregătit să muşte tânăra pradă. În acel moment o mână a copilului, ca o mică floare delicată, a atins uşor botul lupului printr-o mângâiere afectuoasă. Pentru prima dată în viaţă cineva a mângâiat pielea sa aspră şi ciufulită şi, cu un glas, pe care lupul nu-l mai auzise niciodată, pruncul a spus: „Îţi vreau bine, lupule”. Atunci s-a întâmplat ceva incredibil, în întunecosul staul de la Betleem. Pielea lupului s-a sfâşiat şi a căzut la pământ ca o haină veche. Dedesubt a apărut un om. Un om adevărat, în carne şi oase. Omul a căzut în genunchi, a sărutat mâinile pruncului şi i s-a rugat în tăcere. Apoi omul care fusese un lup a ieşit din grajd cu capul sus şi s-a dus prin lume să anunţe tuturor: „S-a născut pruncul divin care vă poate da adevărata libertate! Mesia a venit! El vă poate schimba şi pe voi!”. Iată ce trebuie să facem şi noi în acest timp de Crăciun. Să ne lăsăm atinşi de Isus, mai exact să-l primim pe Isus în viaţa noastră şi atunci va cădea şi de pe noi mantia păcatelor care ne-a făcut lupi sau alte fiare. Şi apoi să mergem şi să-l predicăm pe Isus care a venit să moară pentru a ne mântui.

Închei cu frumoasele cuvinte pe care sfântul Ambrozie (337-397) le-a adresat credincioşilor săi într-o predică de Crăciun: „Cristos a devenit copil, pentru ca tu să devii om desăvârşit; s-a lăsat înfăşat, legat, pentru ca tu să fii eliberat de legăturile morţii; a coborât pe pământ, pentru ca tu să te ridici spre înălţimi; nu a găsit un loc în casa de oaspeţi, pentru ca tu să găseşti un loc în casa Tatălui ceresc; s-a făcut sărac, pentru ca tu să te îmbogăţeşti cu sărăcia lui; a plâns ca orice copil, pentru ca lacrimile lui, amestecate cu lacrimile tale de pocăinţă, să-ţi spele păcatele”.

Crăciun fericit cu Pruncul Isus!

                                                                                                    Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la dimineaţa zilei de Crăciun, 2018.

Astăzi se revarsă lumină asupra noastră căci ni s a născut Mântuitorul.

Cu aceste cuvinte ale refrenului psalmului responzorial vă aduc vestea cea bună a Naşterii lui Isus în dimineaţa de Crăciun şi vă amintesc că profeţii au vestit: că Mântuitorul, Emanuel, se va naşte din Fecioara Maria (cf. Is 7,14-15); că asupra Ierusalimului va răsări Domnul şi gloria lui se va arăta în mijlocul lui (cf. Is 62,11); că Mântuitorul va şedea pe tronul lui David şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit (cf. Lc 1,33) şi că bucuria Crăciunului este pentru întreg poporul (cf. Lc 2,10), căci „Dumnezeu, mântuitorul nostru, şi a arătat bunătatea şi iubirea de oameni şi ne-a mântuit” (Tit 3,4-5).

Da, aşa cum ne învaţă şi episcopul nostru de Iaşi, Monseniorul Petru Gherghel, în Scrisoarea sa pastorală de Naşterea Domnului, 2018: „Crăciunul nu este o fabulă frumoasă şi plină de farmec. Crăciunul este adevăr şi viaţă. Crăciunul este Dumnezeu pe pământ, Dumnezeu într-o familie. Crăciunul înseamnă naşterea Domnului Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, dintr-o fecioară curată, aşa cum au anunţat prorocii, inspiraţi de Dumnezeu: "Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu, căruia îi va pune numele «Emanuel»" (Is 7,14). Da, Crăciunul ne aminteşte de marele eveniment care a avut loc în urmă cu mai bine de două mii de ani, când, într-o noapte, păstorii au auzit vestea cea bună: "Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor" (Lc 2,11).

Lecturile biblice de la această sfântă Liturghie, ne lasă să înţelegem că Dumnezeu a stabilit un timp pentru a da promisiunile sale şi un timp pentru a le împlini. Timpul rostirii promisiunilor sale a fost timpul profeţilor vechi care a fost până la Ioan Botezătorul. Apoi începând de la Naşterea lui Cristos şi continuând cu predica, patimile, moartea, învierea, înălţarea şi cu toate evenimentele până la sfârşitul lumii, Dumnezeu a început şi desăvârşeşte timpul împlinirii a tot ceea ce a fost promis.

Îmi place să amintesc aici că nu numai cărţile Noului Testament ne vorbesc despre Isus şi mântuirea lui, dar toate cărţile Vechiului Testament au profeţit cu mult înainte despre Isus şi de misiunea lui între oameni. Astfel: în Geneza Isus este „începutul a toate cele bune” şi „sămânţa femeii care zdrobeşte capul şarpelui cel vechi”; în Exod Isus este „Mielul înjunghiat şi izbăvitorul poporului prin sângele său”; în Levitic Isus este „Marele Preot care se jertfeşte pe sine”; în Numeri Isus este „Steaua mântuirii care va răsări din Iacob”; în Deuteronom Isus este „Profetul mai mare ca Moise de care trebuie să ascultăm”; în Iosue Isus este „Ţara Sfântă care trebuie cucerită”; în Judecători Isus este „Marele nostru eliberator”; în Rut Isus este „Răscumpărătorul nostru”; în 1Samuel Isus este „Unsul lui Dumnezeu”; în 2Samuel Isus este „Fiul lui David”; în 1Regi şi în 2Regi Isus este „Credincioşia lui Dumnezeu”; în 1Cronici Isus este „Leul din tribul lui Iuda”; în 2Cronici Isus este „Cel mai glorios decât templul”; în Esdra Isus este „cel care iartă şi oferă un nou viitor”; în Nehemía Isus este „Promisiunea restaurării şi protecţiei lui Dumnezeu”; în Estera Isus este „Mijlocitorul nostru la Dumnezeu”; în Iudíta Isus este „cel care taie capul şarpelui”; în Tobía Isus este „Medicamentul lui Dumnezeu pentru noi oamenii; în 1Macabei şi în 2Macabei Isus este „Luptătorul viteaz care ne eliberează de orice tiranie”; în Iob Isus este „Răscumpărătorul cel viu care ne va învia”; în Psalmi Isus este „Cântarea noastră, cel care nu va vedea moartea, cel care vine, Regele lui Israel”; în Proverbe este înţelepciunea întrupată care va locui în noi”; în Cântarea Cântărilor Isus este „Preaiubitul inimilor noastre”; în Înţelepciunii Isus este cel care demască gravitatea păcatului şi invidia diavolului; în Qohelét Isus este „Eternitatea lui Dumnezeu din inima noastră şi cel care aduce împlinirea”; în Ben Sirh Isus Isus este „Înţelepciunea noastră de fiecare zi”; în Isaía Isus este „Emanuel, Fiul lui Dumnezeu născut din Fecioara Maria, Robul lui Dumnezeu care a venit să ridice păcatele lumii”; în Ieremia Isus este „Păstorul cel bun”; în Lamentaţiuni Isus este „cel care plânge pentru oameni”; în Baruh Isus este „Mângâierea lui Dumnezeu; în Ezechiel Isus este Mesia, Regele”; în Daniél Isus este „Piatra din cer care va zdrobi puterile răului”; în Osea Isus este „Dragostea nemuritoare a lui Dumnezeu”; în Ioel Isus este cel care botează cu Duhul Sfânt”; în Amos Isus este „Cel care judecă cu dreptate”; în Abdia Isus este „Salvatorul poporului său”; în Iona Isus este cel care „va fi îngropat şi va învia pentru noi”; în Miheia Isus este „Mesia din Betleem”; în Nahum Isus este cel care „judecă toate naţiunile pământului”; în Habacuc Isus estr „cel care umple pământul de cunoştinţa lui Dumnezeu”; în Sofonía Isus este „Ziua Domnului”; în Aggeu Isus este „cel care aduce adevărata închinare în templu”; în Zaharía Isus este „Împăratul cel blând şi smerit care vine la noi”; în Malahía Isus este „Jertfa fără cusur plăcută Domnului”. Toate aceste profeţii ale Cărţilor biblice Isus a început să le împlinească începând cu naşterea sa sfântă de la Betleem şi aşa cum am spus mai sus, le va desăvârşi până la a doua sa venire.

O legendă orientală ne spune că pe fundul noroios al mării stă o scoică, care se hrăneşte cu ceea ce găseşte în apă. Primăvara, când în nopţile liniştite coboară lin roua din cer, ea îşi desface valvele, şi, în acel moment când din cer coboară un fulger pe marea liniştită, scoica prinde focul ceresc, îşi închide valvele şi ascunde în sânul său acea lumină tainică, până când din apă şi din foc se formează o perlă. Iată imaginea - spune sfântul Efrem Sirul (306-373) - Sfintei Fecioare şi a Fiului ei: „Perla, plină de lumină şi de Duh Sfânt este Cuvântul lui Dumnezeu care s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14), este Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu cel viu care astăzi s-a născut între noi şi pentru noi.

Prima lectură din această dimineaţă de Crăciun (cf. Is 62,11-12), ne aduce vestea cea bună a mântuirii lui Cristos, prin aceea că după ce ne aseamănă cu Ierusalimul abandonat din cauza păcatelor noastre, Ierusalim comparat şi cu o femeie sterilă, întristată şi văduvă, imediat după asta datorită venirii lui Mesia în trup şi a jertfei sale de pe cruce, Isaia ne aseamănă cu noul Ierusalim iertat, o „cetate nepărăsită”, Ierusalim comparat acum cu o „femeie măritată“ şi cu o „femeie căutată“. Iar Domnul Dumnezeu care mai înainte se îndepărtase îndurerat ca un soţ izgonit de păcatele noastre, acum se întoarce şi se numeşte pe sine, Mirele nostru, şi cel care se bucură din nou de noi.

Acum, noi creştinii împăcaţi fiind de Cristos am primit de la Dumnezeu o misiune asemănătoare cu cea a străjerilor Ierusalimului aceea de a vesti oamenilor: bucuria şi speranţa aduse de Isus (cf. Lc 2,17) şi de a le arăta blândeţea şi faptele bune inspirate din viaţa lui, aşa cum ne recomandă sfântul Paul în cea de-a doua lectură (cf. Tit 3,4-7).

Evanghelia Liturghiei din dimineaţa Crăciunului (cf. Lc 2,15-20), ne spune că Iosif şi Maria, necunoscuţi de nimeni, au mers după poruncă la Betleem, căci acolo era locul naşterii Domnului Isus. Dar ce primire i s-a făcut aici, pe pământ, Fiului lui Dumnezeu? Să-l privim culcat într-o iesle, pentru că la han nu era loc pentru el! Venirea lui Isus a deranjat şi deranjează lumea rea. Câte inimi nu seamănă cu acest han: nu se găseşte loc în ele pentru Domnul Isus! De aceea, nu unor oameni sus puşi, ci săracilor credincioşi, lui Maria şi Iosif şi câtorva umili păstori le este transmisă vestea bună: „Vi s-a născut un Mântuitor“. „Domnul se destăinuie numai celor care se tem de e” (Ps 25,14).

În timp ce lumea este indiferentă faţă de naşterea Mântuitorului, cerul întreg celebrează această taină fără seamăn: „Dumnezeu s-a arătat în carne, a fost văzut de îngeri“ (1Tim 3.16). Într-un cor minunat, îngerii l-au slăvit pe Dumnezeu, anunţând pacea pe pământ (cf. Lc 2,14) şi buna plăcere a lui Dumnezeu în oameni (cf. Prov 8,31). Graţie semnelor care le-au fost date, păstorii găsesc Copilaşul Isus, apoi le comunică şi altora ceea ce ei au fost chemaţi să vadă şi să audă. Cât îi priveşte pe păstorii, după exemplul îngerilor, îl glorifică şi îl laudă pe Dumnezeu. Astfel că lauda izbucneşte la fel de bine pe pământ ca şi în cer. Exact asta trebuie să facem şi unul fiecare dintre noi care am primit vestea cea bună a naşterii Domnului şi mântuirea prin Isus: să unim laudele noastre cu ale îngerilor în recunoştinţă şi laudă şi astfel să fim martori pentru cei care nu îl cunosc (cf. 1Pt 2,9).

Psalmul responzorial 97 ne spune că aşa cum: „Cerurile vestesc dreptatea lui Dumnezeu şi toate popoarele îi văd mărirea, tot astfel cei drepţi trebuie să se bucure în Domnul şi să mărească faima sfinţeiniei lui în faţa lumii întregi (cf. Ps 97,6.12).

Sfântul Paul în lectura a doua de la sfânta Liturghie, ne lasă să înţelegem că aşa cum am primit atâta iubire de la Isus cel născut pentru noi (cf. Tit 3,4-7), logic şi normal este să ne întrebăm cu cântul bisericesc: „Cum să-ţi mulţumesc pentru atâta iubire”? Să facem ca în lume să fie, veşnică-nchinare jertfei tale sfinte şi veşnică mărturisire a mântuirii sale.

Iată un exemplu în acest sens: Dumnezeu, prin Isus Cristos care este vestit oamenilor, încă mai aduce vestea cea bună la săraci, încă mai aduce la viaţă celor morţi, încă mai vindecă pe cei cu inima zdrobită. În mai 1982, la Norman Vincent Peale (1898-1993), un ministru american, un scriitor şi un teolog, a venit o femeie să-i ceară ajutorul. Soţul ei murise într-un tragic accident de maşină, iar ea se simţea paralizată, fără speranţă şi zdrobită. Norman Vincent Peale a reuşit să o ajute şi să-i redea speranţa, relatându-i întâmplarea adevărată a unui distins violonist britanic, pe nume Peter Cropper (1945-2015), căruia Academia Regală de Muzică din Londra i-a acordat onoarea de a-i împrumuta o nepreţuita vioară Stradivarius, veche de 258 de ani. Este visul oricărui violonist să cânte la un asemenea instrument. Însă, în timpul unui concert în Finlanda, Peter Cropper s-a împiedicat şi a căzut peste vioară, sfărâmând-o. Visul lui se transformase într-un coşmar. Nimic nu-l putea mângâia. Atunci, cineva i-a spus că este un meşter artizan care putea repara viori Stradivarius. Şi ca să scurtez istoria, reparaţiile viorii au fost aşa de desăvârşite, că nu se mai vedea nici o urmă a accidentului, iar notele siderale ale instrumentului erau mai frumoase ca înainte, şi aceasta pentru că bucăţile viorii stricate au ajuns pe mâna unui meşter bun care le-a putut administra atingerea lui tămăduitoare.

Da, Isus Cristos cel născut la Betleem să fie cel pe care să-l căutăm şli noi cu vieţile noastre stricate. Să-i dăm lui Isus fărâmele vieţilor noastre stricate şi să-i ducem şi pe alţii cu vieţile lor ruinate la el, care este Meşterul Artizan al tuturor vieţilor. El ia bucăţile sparte şi le lipeşte din nou laolaltă şi ne face mai buni decât înainte! Isus, Fiul lui Dumnezeu, s-a născut om între oameni ca să repare vieţile tuturor celor care vor veni la el, aşa cum a reparat şi viaţa păstorilor, a apostolilor, a vameşilor, a păcătoşilor, a bolnavilor de orice fel şi a tuturor celor care au avut curajul să-i încredinţeze lui vieţile lor.

Să nu uităm, Isus este cel care a promis tuturor oamenilor mântuirea, viaţa veşnic fericită împreună cu el şi cu îngerii, moştenirea incoruptibilă, gloria veşnică, frumuseţea chipului său, locuinţa sfinţeniei sale în ceruri, învierea din morţi şi eliberarea de orice teamă. Spre el să se îndrepte acum şi totdeauna tot elanul nostru şi, atunci când vom fi ajuns la el, nu vom mai căuta nimic, nu vom mai dori nimic, căci vom avea totul în el.

„Răsună acum un glas frumos ce poarta zilei a deschis; să renunţăm la orice vis, pe cer a strălucit Cristos” (cf. Un vechi imn creştin).

Tuturor Crăciun binecuvântat cu Pruncul Isus!

                                                                                            Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la celebrarea ajunului Naşterii Domnului

Mâine se va şterge vinovăţia lumii şi asupra noastră va domni Mântuitorul lumii (cf. Novena de Crăciun).

Începând cu primul Crăciun de la Betleem, pentru oamenii credincioşi, toate cele rele sunt în curs de schimbare în bine, toate cele urâte sunt în curs de schimbare în frumoase, toate cele dureroase sunt în curs de schimbare în plăcute. Crăciunul este momentul in care au început să se schimbe toate în bine. Crăciunul e momentul in care oamenii au descoperit speranţa prin credinţă şi iubire. Aşa cum spune şi profetul Malahia: „Va răsări soarele dreptăţii şi va fi vindecare în razele lui pentru voi care vă temeţi de numele meu. Veţi zburda ca viţeii la păşune, spune Domnul oştirilor cereşti” (Mal 3,20-21).

Omenirea înainte de Cristos, datorită păcatului, era asemenea unei orfane abandonate şi triste. Generaţie după generaţie a suspinat şi a aşteptat un semn de iubire din partea cerului: o scrisoare, un pachet, un cadou, un vizitator. În noaptea Crăciunului visul omenirii s-a împlinit, aşteptarea ei a luat sfârşit. Copilul din ieslea Betleemului este scrisoarea, este cadoul pe care Dumnezeu îl face omenirii; este vizitatorul care vine din cer pentru a bucura pământul. În acest copil, scrie apostolul Paul „s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea lui faţă de oameni” (Tit 3,4).

Într-o piesă de Crăciun o fetiţă nu a primit rolul de înger pe care şi-l dorea şi plângea. De ce plângi, a întrebat-o mama? Pentru că nu am primit rolul de înger! De ce voiai să fii înger? Pentru că numai ei cântă mereu. Ea credea ca numai îngerii se bucură. Domnul Isus a venit pentru toţi şi în mod special: cei simpli, cei sărmani, cei săraci şi umili, să poată trăi şi cânta de bucuria cea adevărata, primind darul mântuirii si harul de-a fi copiii lui Dumnezeu prin credinţă. De Crăciun pentru toţi este îndemnul Scripturilor: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul” (Fil 4,4).

Un supravieţuitor al lagărelor naziste, doctor în neurologie şi filozofie, la întoarcerea acasă din lagăr se trezeşte singur pe lume. căci tânăra lui soţie şi aproape întreaga sa familie i-a fost ucisă. Cine nu s-ar prăbuşi sufleteşte în vârtejul unei asemenea tragedii? Cu toate acestea, puternica lui credinţă în Dumnezeu care şi-a dat Fiul pentru mântuirea lumii şi rugăciunea lui smerită l-au întărit şi inspirat, încât asemenea păsării Phoenix, nu numai că „a renăscut din propria-i cenuşă”, dar a şi dat sens şi speranţă şi multor alte conştiinţe aflate pe culmile disperării.

Iată ce ne spun în acest sens lecturile biblice din ajunul Crăciunului:

Mai întâi Evanghelia (cf. Mt 1,1 25). Din cauza surzeniei spirituale a oamenilor, glasul profeţilor se stinsese de mai bine de patru sute de ani. Cu toate acestea pentru Dumnezeu, sosise „împlinirea vremii“ (Gal 4,4), căci de acum Dumnezeu ne va vorbi „în Fiul“ (Evr 1,1-2) şi personal va face cunoscut poporului său, lumii întregi, şi fiecăruia dintre noi, prin vestea bună a Evangheliei, că el l-a dat din iubire pe Fiul său pentru cei care doresc mântuirea (cf. In 3,16).

Dar cum vor putea oamenii să-l cunoască pe Fiul? Dumnezeu s-a îngrijit personal de aceasta, oferindu-ne patru Evanghelii, ca să putem privi gloria Fiului său sub mai multe aspecte. Şi aşa cum un diamant de mare preţ este pus în evidenţă când este privit din unghiuri diferite, tot la fel Isus va putea fi mai bine cunoscut, privindu-l prin prisma celor patru Evanghelii.

Iată câteva lumini din Evanghelia după Matei, care mai este numită şi „Evanghelia împărăţiei şi a împăratului Mesia”. În Evanghelia după Matei, Isus este numit atât „Fiul lui David”, de la care a primit coroana; cât şi „Fiul lui Abraham”, de la care a primit pământul ca moştenire (cf. Gal 3,16; In 7,42).

Apoi să remarcăm că în Evanghelia sa Matei, unde Isus este numit fiul regelui David, nu se vorbeşte nimic despre ieslea care I-a servit drept leagăn şi nici despre sărăcia lui. Dimpotrivă, Dumnezeu a vegheat ca Fiul lui să fie onorat de vizita nobiliară a magilor veniţi din Răsărit. Cât despre oficialităţile iudaice, niciuna nu a fost calificată din punct de vedere moral să vină să se prosternă înaintea lui Mesia lui Israel, căci nu şi-au dorit venirea sa. De altminteri, ne aflăm într-una dintre cele mai întunecate perioade din istoria poporului ales, când, încălcându-se prevederile din Deuteronom 17,15, la Ierusalim împărăţea un edomit, un străin, crudul Irod. Pentru că Isus, Fiul lui Dumnezeu, avea să împartă numai cu cei care vor crede în el, coroana, ţara paradisului şi bogăţiile divine, pe care le-au pierdut la diavol odată cu primul păcat; din acest motiv genealogia îl plasează chiar de la început ca urmaş şi moştenitor al promisiunilor lui Dumnezeu făcute lui Abraham şi lui David, promisiuni care acum datorită lui Isus Cristos sunt şi ale noastre.

Şi iarăşi trebuie să luăm aminte că din această lungă listă genealogică întocmită de sfântul Matei, au fost şterse numele câtorva regi de tristă amintire: Ahaz, Manase şi Amon, regi care s-au închinat lui Baal şi a fost introduse alte câteva nume malfamate, precum: Rahav, Rut şi soţia lui Urie. Regii excluşi din Cartea Vieţii, ne atrag atenţia cu privire la idolii lumii: averi, bani, plăceri, ambiţii. Iar femeile străine şi păcătoase introduse în Cartea Vieţii, ne amintesc de harul divin care s-a manifestat faţă de cei care nu aveau nici un drept, dar care s-au convertit şi au crezut în Isus. Este acelaşi har prin care acum se dă mântuirea lui Israel, lumii întregi şi nouă personal.

Toate cele rele care sunt pe cate să se schimbe în bine, toate cele urâte care sunt pe cate să se schimbe în frumoase, toate cele dureroase care sunt pe cate să se schimbe în plăcute, se văd şi din prima lectură din seara de ajun (cf. Is 62,1-5), care ne spune că Ierusalimul cel abandonat din cauza păcatelor, Ierusalim comparat acum cu: o ţară pustie, cu o femeia sterilă şi întristată şi cu o văduva, la împlinirea vremii va deveni şi se va numi de către Dumnezeu: „proprietatea mea”, „măritata mea“, „Beula, frumoasa mea”, „plăcuta mea” „căutata mea“, „cetatea mea“, iar Domnul care se va întoarce la ea se va numi, „Mirele ei”, care a revenit să se bucure de frumuseţea ei.  

Psalmul 89, cântat de noi astăzi a fost numit Psalmul legământului şi Psalmul credincioşiei lui Dumnezeu. El reaminteşte de făgăduinţa că tronul lui David urma să fie întărit pentru veşnicie. De ce? Pe acest tron va stă Cristos, iar lângă el vom sta noi care credem în el, căci după pătimirile, moartea şi învierea sa, s-a dus să ne pregătească şi nouă un loc în Casa Tatălui său veşnic (cf. In 14,2-3).

Noi ce trebuie să facem în faţa unor aşa de mari daruri: iertarea, mântuirea, coroana, nunta cu el, paradisul şi prietenia paternă a lui Dumnezeu? În primul rând să ne convertim după exemplul celor trei femei păcătoase din evanghelia de astăzi: Rahab, Rut şi Betsabea. Şi apoi după ce ne-am convertit, asemenea lui Paul şi Sila din lectura a doua (cf. Fap 13,16-25), să vestim şi altora minunatele haruri revărsate peste toţi oamenii începând cu primul Crăciun şi să-i ajutăm să vină la Isus.

Titlurile pe care Isus le are în pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 1,1-25): moştenitor al lui Abraham, de posesor al coroanei lui David, de Mântuitor al poporului său şi al lumii întregi şi de Emanuel, Dumnezeu cu noi, trebuie să le facem cunoscute tuturor celor ce caută mântuirea lui Dumnezeu prin Cristos şi Duhul Sfânt.   

Sfântul Paul, un prigonitor al Bisericii lui Isus, dar convertit, şi-a arătat credinţa sa în Dumnezeu printr-o bogată activitate misionară printre iudei şi păgâni. Adresându-se iudeilor în sinagoga din Antiohia Pisidiei, Paul, ca şi diaconul martir Ştefan, aminteşte de istoria lui Israel şi arată cum Dumnezeu a împlinit toate promisiunile făcute lui David, în Isus (cf. Ps 132,11). David a fost o imagine profetică preţioasă a lui Isus care trebuia să descindă din el. Pentru că, în antiteză cu Saul, un împărat potrivit cărnii, Dumnezeu îl alesese pe David un om după inima lui, un om care împlinea toată voia lui! Toate se potriveau de minune pentru a-l desemna pe Isus ca Mesia: mărturia lui Ioan după cea a tuturor profeţilor; împlinirea Scripturilor în moartea sa, deşi nici o vină de moarte nu fusese găsită în el (cf. Fap 13,28; Is 53,9) şi, mai presus de toate, învierea sa (cf. Fap 13,30).

Noi cum stăm cu datoriile noastre faţă de o mântuire aşa de mare (cf. Evr 2,3)? Cum stăm cu schimbarea vieţii după exemplul lui Rahav, Rut şi Betsabea? Cum stăm cu apostolatul printre oameni? Cei trei regi, moştenitori de drept ai tronului lui David, Ahaz, Manase şi Amon, din cauza idolilor vremii, au fost excluşi din neamul lui Isus, din Cartea vieţii. Iată câteva exemple care să ne mobilizeze:

Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a devenit primul misionar pentru lumea noastră pierdută. Prin urmare, haina primei sărbători de Crăciun a fost o haina misionară nu una comercială! Cristos însuşi a îmbrăcat „haina” naturii noastre umane datorită dedicării sale misionare. Pe drept cuvânt se afirmă că Dumnezeu are un singur Fiu și pe acela l-a făcut misionar, pentru că planul lui Dumnezeu pentru lume este un plan misionar.

La primul Crăciun îngerii și oamenii temători de Dumnezeu au salutat ascultarea Fiului de către Tatăl și, prin urmare, sosirea lui pe câmpul său de misiune. Oricât de ciudat ar părea cuiva, astăzi Crăciunul vorbeşte încă despre misiune, despre „misio Dei” în lumea noastră înstrăinată de Dumnezeu. Vesmântul de Crăciun, din perspectiva lui Dumnezeu este un veşmânt misionar. Iar cine se aseamănă cu Fiul lui Dumnezeu trăieşte și acţionează ca el.

O tânără misionară activa în Ruanda. Ea s-a întâlnit la un moment dat cu un băiat pe care îl ştia ca fiind catolic. Acesta tocmai fusese martor la uciderea părinţilor şi fraţilor săi de către nişte oameni înarmaţi. I-a spus misionarei că nu mai crede că Isus este Dumnezeu. Deşi ea bănuia de ce, l-a întrebat totuşi. Băiatul a răspuns: “Dacă Isus este Dumnezeu, El ar trebui să poată să facă lucrurile pe care Dumnezeu le face. Dumnezeu a făcut copacii şi copacii fac alţi copaci. Dumnezeu a făcut elefanţii şi elefanţii fac alţi elefanţi. Atunci dacă Isus este Dumnezeu, ar trebui să poată să facă alţi Isuşi. Cu toate acestea, nu am văzut niciodată vreun alt Isus”.

Bill Borden (1887-1913), un membru al faimoasei familii Borden Milk din America, a întors spatele faimei și bogăţiei și a plecat misionar în China. Prietenii lui au crezut că și-a pierdut minţile, fiindcă a renunţat la o viaţă de confort și lux, în favoarea plantării de biserici, predicării Evangheliei și câștigării de suflete în China. Când i-au găsit trupul, era mort de trei zile. L-au găsit într-un cort, iar sub degetul lui mare era o hârtie pe care scria: "Nici o ezitare! Nici un pas înapoi! Nici un sentiment de regret!"

Un imn creştin reluat de rugăciunea Breviarului, spune: „Când din cereştile splendori, Isuse, Doamne, te cobori în al Mariei fraged sân, uimiţi chiar îngerii rămân. Nu din sămânţă de bărbat Fecioara Mamă rod a dat; Maria, veșnicul Cuvânt l-a zămislit prin Duhul Sfânt. Ne spun profeţii, rând pe rând, că Domnul vine în curând, că, după plânset şi suspin, îndată timpuri bune vin”. Acesta să fie şi mesajul nostru de Crăciun!

Tuturor, Crăciun fericit cu Isus!

                                                                                                                                    Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a 4-a din Advent, Anul C, 2018

„Tu mi-ai pregătit un trup. Atunci, am zis: „Iată, vin Doamne ca să fac voinţa ta” (Evr 10,5)

Suntem foarte aproape de sărbătoarea anuală a Crăciunului, sărbătoarea Naşterii lui Isus pentru mântuirea noastră, sărbătoare cu bucurii cereşti şi cântări de îngeri, dar nu uităm că de la creaţie şi până acum omul îndură trudă, suferinţe şi moarte, pentru că amăgit fiind de diavol a spus: „Non serviam”, în loc să spună cu Isus: „Iată, vin Doamne ca să fac voinţa ta” (Evr 10,5; Ps 40,7-9)!, aşa cum a spus şi Fecioara Maria: „Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38).

Lecturile biblice de astăzi ne spun că răscumpărarea oamenilor a fost inaugurată prin cele două răspunsuri de acceptare a voinţei lui Dumnezeu: "Iată vin, Doamne, ca să fac voinţa ta", acela a lui Isus şi acela al Mariei. Aceste două răspunsuri de acceptare a voinţei lui Dumnezeu, au întrerupt pedeapsa cele două refuzuri, cel al lui Adam şi cel al Evei. Iar celor două răspunsuri de acceptare a voinţei lui Dumnezeu, cel al lui Isus şi cel al Mariei, trebuie să li se adauge şi răspunsul unuia fiecăruia dintre noi care dorim mântuirea, care dorim să scăpăm de trudă, suferinţă, moarte şi osândă: „Iată, vin Doamne ca să fac voinţa ta”! Şi în momentul când vom spune aceste cuvinte, veştile bune vor începe să curgă şi pentru noi ca şi pentru Isus şi Maria, ca pentru Zaharia şi pentru Elisabeta, ca şi pentru fiecare om care a intrat pe calea mântuirii. De exemplu, sfântul Ambrozie (337-397) ne spune că atunci când îngerul îi face cunoscut Fecioarei Maria misterul maternităţii sale feciorelnice şi îşi dă acceptul, îi întăreşte credinţa cu o altă veste bună, că Elisabeta, o femeie în vârstă şi sterilă, a zămislit, ceea ce dovedeşte că pentru Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (cf. Lc 1,37).

Este o povestire pentru copii care ne spune că erau odată doi peştişori, unul mai în vârstă şi altul mai tânăr, care se plimbau prin apă. Şi pe când se plimbau şi vorbeau a apărut lângă ei o nadă apetisantă. Nu te atinge de ea a strigat peştele mai în vârstă, este o capcană prin care cineva rău vrea să ne scoată din apă, să ne omoare, să ne taie în bucăţi şi să ne arunce pe un grătar în flăcări şi să ne mănânce! Eu nu cred în poveşti de acest gen, a replicat peştele mai tânăr, şi a muşcat nada. Cum a muşcat nada un ac l-a înţepat drept în inimă şi apoi i s-au întâmplat toate acele rele de care i-a vorbit peştele mai în vârstă. Pentru copii este o simplă poveste, dar pentru cei credincioşi este o poveste adevărată, o poveste a omenirii căzute în ghearele satanei, deşi a fost avertizată de acest pericol (cf. Gen 2,17). Până la Isus nimeni nu a putut salva omenirea din această tristă cădere.

Despre această istorie minunată a salvării oamenilor din ghearele satanei şi ale morţii, de către Isus, ne vorbesc astăzi lecturile biblice. Lui Dumnezeu Creatorul a toate, după păcatul omului nu-i mai rămăsese decât o singură cale pentru salvarea şi mântuirea lui, suferinţele şi moartea Fiului său preaiubit pe lemnul crucii. Şansa noastră a fost că Isus a acceptat din prima unica cale de salvare rămasă de după păcat, suferinţele şi moartea sa pe cruce, şi a rostit cele mai îmbucurătoare cuvinte pentru omul căzut: „Nu ţi-au plăcut nici arderile de tot, nici jertfele pentru păcat. Atunci am zis: «Iată, vin ca să fac voinţa ta, Dumnezeule»" (Evr 10,6-7; Ps 40,7-9). Şi imediat Treimea Sfântă a început pregătirile pentru mântuirea omului: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,16-17).

După ce Dumnezeu şi-a întrebat Fiul preaiubit dacă acceptă să devină mântuitor al lumii prin suferinţele şi moartea sa pe cruce şi i-a obţinut acordul, a venit rândul să-l întrebe şi pe om dacă vrea să fie mântuit prin suferinţele şi moartea Fiului său pe lemnul de ocară al crucii (cf. Dt 21,23; Gal 3,13) şi dacă vrea să conlucreze la mântuirea sa, căci Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni contra voinţei lui şi nici fără participarea lui. De aceea Isus venind în lume a spus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine, acela o va salva” (Lc 9,23-24). Iar sfântul Augustin (354-430), spunea şi el: „Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine”!

Mi-aduc aminte de un fapt straniu întâmplat la ultimele inundaţii de pe Valea Siretului, când Statul s-a implicat generos în refacerea locuinţelor oamenilor afectate de ape. În timp ce oamenii Statului reclădeau sau reparau casele inundate, oamenii cărora li se reclădeau sau li se reparau casele nu numai că nu ajutau cu nimic la casele lor, căci voiau plată, dar stăteau în crâşmă şi beau. Cam aşa şi-ar dori şi azi mulţi oamenii ca să fie mântuiţi, pe gratis şi fără participarea lor. Dar acest fapt nu este posibil, căci planul lui Dumnezeu a inclus acordul şi participarea omului.

De aceea când s-a împlinit timpul (cf. Gal 4,4), Dumnezeu s-a adresat unei familii sărace din Nazaretul Galileei, soţilor Iosif şi Maria, din neamul regelui David, pentru a arăta că aşa cere acordul şi participarea tuturor la opera mântuirii, dar şi pentru a arăta că aşa cum au răspuns afirmativ cei doi la planul său mântuitor, aşa vor trebui să răspundă toţi oamenii care doresc mântuirea sa. Iosif a acceptat planul lui Dumnezeu de mântuire în urma unui vis, iar Maria a acceptat planul mântuitor în urma unei vizite a arhanghelului Gabriel. Ba mai mult Iosif şi Maria au acceptat să se implice personal în acest plan: Iosif a acceptat să-l introducă pe Isus în familia regală şi mesianică a lui David, să-i pună copilului care se va naşte numele de Isus şi să-i fie tată purtător de grijă (cf. Mt 1,20-21). Iar Maria a acceptat să-i devină mamă prin puterea Duhului Sfânt şi ca sabia durerii să-i străpungă inima (cf. Lc 1,34-35; 2,35). Aceste acceptări aveau să fie nu numai grele, dar şi cu consecinţe grave, adică cu ocară şi cu moarte (cf. Lev 20,10; Dt 22,22), dacă Dumnezeu nu ar fi avut grijă.

Ne oprim un pic la Maria pentru că de Maria vorbeşte Evanghelia lui Isus de astăzi şi pentru că sfântul Luca ne prezintă genealogia lui Isus pe linia Mariei. Sfinţii Părinţi ai Bisericii se întrec în apelative laudative adresate Mariei şi o numesc: Teotocos, Noua Evă, Noul chivot al Legământului. Astăzi mă voi opri la Fecioara Maria, Teotocos şi Noua Eva, şi o vom privi prin prisma „noului Chivot al Legământului”, pentru că ea l-a purtat în sânul ei curat pe Isus Fiul lui Dumnezeu, mântuitorul nostru.

Dacă vechiul chivot al Legământului era construit din lemn de salcâm poleit cu aur şi cu un capac din aur masiv, chivot ce conţinea un vas cu mană, toiagul înflorit al lui Aaron şi tablele Legii (cf. Evr 9,4)

Maria prin „da”-ul ei zis lui Dumnezeu la Bunavestire, a devenit "noua arcă a alianţei", arcă care ascunde minuni şi mai mari ale dragostei divine ca, întruparea Fiului lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt şi mântuirea oamenilor, dar minuni cărora Maria nu le-a răspuns cu nerecunoştinţă şi răzvrătire ca cei din vechime, dar le-a răspuns prin acceptare umilă şi recunoştinţă iubitoare.

Deci, la plinirea timpului, Dumnezeu şi făcut un alt chivot, aşa cum îşi dorise din totdeauna, dintr-o inimă umană (cf. Prov 8,31), adică din sânul neprihănit al Mariei, poleit cu aurul virtuţilor şi acoperit cu plinătatea harului (cf. Lc 1,28). Ba mai mult Dumnezeu vrea să-şi facă din orice inimă umană un chivot al locuirii sale, fapt pentru care l-a trimis în lume şi la cruce pe însuşi Fiul său. Iar Maria văzând iubirea divină faţă de ea şi apoi văzând comorile cerului puse în ea prin Isus (cf. Col 2,3; Evr 11.26), a răspuns cu dragoste şi bunăcuviinţă: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38).

Prima fiinţă umană care a luat cunoştinţă de lucrarea lui Dumnezeu din Maria, a fost ruda ei Elisabeta. Şi aceasta a răspuns cu bunăcuviinţă la lucrarea lui Dumnezeu din Maria şi din ea, exclamând: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău! Şi de unde mie fericirea aceasta, ca să vină mama Domnului meu la mine? Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu! Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul" (Lc 1,42-45). Prin cele două femei care urmau să nască Dumnezeu a început o nouă generaţie de oameni, cu aceleaşi sentimente faţă de voinţa Tatălui ceresc ca ale lui Cristos (cf. Fil 2,5) şi care nouă generaţie se înnoieşte după Isus, omul cel nou venit de sus (cf. Ef 4,24; Col 3,10).

Biblia ne spune că oricine a primit bine şi cu respect Chivotul Legământului, a fost binecuvântat. Să ne gândim la Samuel care dormea lângă chivot ce binecuvântări a avut (cf. 1Sam 3,3). Să ne gândim la Obed Edom din Gad, un filistean, care a adus chivotul în casa lui ce prosperitate a primit (cf. 2Sam 610s; 1Cr 13,13s; 15,25). Să ne gândim şi la David care a adus chivotul în Ierusalim şi care a devenit cel mai binecuvântat rege (cf. 2Sam 6,15). Cu chivotul în frunte poporul a trecut Iordanul ca pe uscat (cf. Ios 3,17). Cu chivotul în frunte au căzut zidurile Ierihonului şi s-a ajuns mai repede în Caanan (cf. Ios 6,20; Evr 11,30). Aceste exemple biblice sunt nişte imagini profetice de binecuvântare pentru toţi cei  care o vor cinsti şi o vor iubi pe Fecioara Maria ca pe noul chivot al Legământului ce va purta în sânul ei neprihănit pe Fiul lui Dumnezeu, mântuitorul lumii şi al întregii creaţii (cf. Lc 11 27-28). Astăzi trebuie să-i adresăm Mariei cuvintele spuse Iuditei: „Binecuvântată eşti tu, fiică, de Dumnezeul cel Preaînalt mai mult decât toate femeile de pe pământ şi binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru, care te-a călăuzit să retezi capul comandantului duşmanilor noştri” (Idt 13,18).

Dar avem şi reversul medaliei că, oricine a dispreţuit Chivotul Alianţei a avut de suferit. Să ne gândim la cum chivotul i-a ucis pe Hofni şi pe Fineas care au folosit chivotul ca pe un talisman (cf. 1Sam 4,3–11). Să ne gândim la preotul Eli şi la nora lui care au murit pentru că nu au păzit bine chivotul (cf. 1Sam 4,12–22). Să ne gândim la cele 7 luni de plăgi şi suferinţe pe care le-au îndurat filistenii pentru că au capturat chivotul (cf. 1Sam 5,1-7,2). Să ne gândim la moartea lui Uza, un fiu al lui Abinadab, un levit, care a atins necuviincios chivotul (cf. 2Sam 6,6-7). Toate aceste exemple biblice sunt nişte imagini profetice de lipsă de binecuvântare pentru toţi cei  care nu o vor cinsti şi nu o vor iubi pe Fecioara Maria, ca pe noul chivot a lui Dumnezeu care a purtat în sânul ei neprihănit pe Fiul lui Dumnezeu, mântuitorul lumii şi al creaţiei întregi.  

Lectura a doua de astăzi după ce ne spune că în vreme ce preoţii de la templu „erau mereu în picioare”, pentru că ei nu-şi terminau niciodată slujba, „Cristos s-a aşezat”, dovadă că şi-a încheiat lucrarea, că ne-a „făcut desăvârşiţi pentru totdeauna”, că ne-a ridicat păcatul (In 1,29) şi că aşteaptă ca duşmanii lui şi ai noştri să fie puşi sub picioarele sale (cf. Evr 10,11-14). Iar noi participăm la jertfa completă şi încheiată a lui Cristos, cu jertfa de noi înşine, foarte necesară (cf. Lc 9,23-24; Rom 12,1).

Foarte frumoasă este şi învăţătura primei lecturi (cf. Mih 5,1-4). Cetatea Betleem, care în traducere înseamnă „casa pâinii", era o localitate mică şi neglijată de mulţi conducători ai lumii, dar ea a fost aleasă de Dumnezeu ca loc al naşterii Fiului său, Fiul său care avea să facă cea mai mare lucrare de după creaţie, salvarea omenirii şi care avea să devină adevărata „pâine a vieţii” şi mai ales adevărata „pâinea frântă la cruce” pentru foamea şi mântuirea lumii. Da, Dumnezeu iubeşte lucrurile mici şi smerite şi le aşează înaintea celor mari arogante, pentru a arăta lumii că toate cele bune vin numai de la el, care îi iubeşte pe cei care se fac mici şi smeriţi. Aşa cum a ales Betleemul cel mic, aşa a ales şi David mezinul familiei, aşa i-a ales simplii Iosif şi Maria, aşa i-a ales pe neglijaţii apostoli, şi tot aşa vom fi aleşi şi noi ca să umplem paradisul lăsat gol de îngerii aroganţi, de a căror frică lor duceam o viaţă de sclavi (cf. Evr 2,15). Iată ce ne spune Paul: „Cugetaţi la chemarea voastră: nu mulţi sunt înţelepţi, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de neam ales, însă Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele puternice, aşa încât nimeni să nu se poată mândri la Dumnezeu” (1Cor 1,26-29).

Aşa stând lucrurile nu putem decât să spunem cu psalmistul de astăzi: „Dumnezeule, fă-ne să ne întoarcem, arată-ne faţa ta şi vom fi mântuiţi” (Ps 80,4). Dumnezeule, fă-ne să ne întoarcem de la păcatele noastre, de la mândria noastră, de la neascultarea noastră, de la comoditatea noastră, de la nechibzuinţa părăsirii tale, şi să mergem spre Fiul tău cel blând şi smerit cu inima (cf. Mt 11,28). Doamne, fă din noi un alt Isus şi o altă Marie, iar din comunităţile noastre fă un alt Nazaret! Amin.

                                                                                                      Pr. Ioan Lungu

17 DECEMBRIE, SFÂNTA BEGGA  DE LANDEN (615-693), PRINCIPESĂ BELGIANĂ

Sfânta Begga de Landen (615-693), a fost fiica lui Pepin de Landen (580-640) şi a sfintei Itta de Metz (592-652) şi sora sfintei Gertrude (628-659), s-a născut în Belgia şi va deveni foarte cunoscută atât pentru sfinţenia ei cât şi pentru întemeierea unei faimoase mănăstiri în jurul căreia se va dezvolta un oraş important, Andenne.

Sfânta Begga de Landen a fost mezina familiei sale şi s-a căsătorit cu Ansegise Bodegisel (602-673), un nobil franc din ţinuturile Mosellei, sudul Franţei. Acesta a fost fiul lui Doda (n. 584) şi al sfântului Arnould (582-640), un sfetnic apropiat al regelui şi al episcopului de Metz. Această căsătorie a reprezentat o alianţă între două mari familii. Ansegise Bodegisel avea mai multe funcţii importante şi purta titulatura de dux (şef militar). Begga şi Ansegise Bodegisel vieţuiau fericiţi în ţinutul Chevremont, pe dealul împădurit de deasupra văii râului Vesdre, Belgia. Sfânta Begga a născut pe celebrul Pepin de Herstal (635-614), străbunicul regelui Carol cel Mare (742-814). Apoi i-a născut pe Martin de Herstal (+ 678) şi pe Clotilda de Heristal (650-699).

Într-o zi, pe când hăituia un cerb prin luminişurile mosane, din Belgia, Ansegise Bodegisel, a găsit un nou-născut lângă un stejar. Dând ascultare inimii sale, l-a luat la Chevremont, l-a botezat cu numele de Gondouin şi a devenit astfel naşul său. Apoi l-a crescut în propria lui casă împreună cu moştenitorul său. Dar din păcate răsplata sa nu va fi pe măsura faptelor căci băieţelul devenit adolescent nu şi-a dorit decât un singur lucru: să-i ia viaţa binefăcătorului său pentru a pune stăpânire pe avere şi...pe soţie!

Într-o seară pe la anul 673, pe când erau la vânătoare, Gondouin l-a ucis pe cel care i-a ţinut loc de tată şi s-a întors la Chevremont ca să o ia de soţie pe Begga şi să pună mâna pe imensă sa avere. Dar veştile au ajuns cu repeziciune la urechile lui Begga care s-a înspăimântat de îngrozitoarea crimă şi s-a hotărât pe loc să părăsească domeniul, refugiindu-se la Seilles, pe malul stâng al Meusei, lăsându-l stâpân la Chevremont pe fiul său Pepin de Herstal care şi-a pus în gând să pregătească răzbunarea tatăluisău, dar a renunţat la acest gând sfătuit de mama sa Begga.

Mâhnită peste măsură de pierderea soţului său iubit, Begga a mers la Roma unde a fost întâmpinată de papa Adeodat cu tot fastul cuvenit rangului său. Acesta a încurajat-o şi i-a oferit în dar mai multe sfinte moaşte precum şi o părticică din cinstitul lemn al Sfintei Cruci. La întoarcerea sa în Belgia, Begga a mers la Nivelles pentru a o ruga pe stareţa mănăstirii întemeiată de sora sa Gertrude (mutată deja la Domnul) să o ajute să întemeieze o mănăstire pe malurile Meusei. Mare a fost bucuria călugăriţelor când au văzut-o  pe această a doua fiică a lui Pepin care le amintea de sfânta Gertrude! Stareţa i-a încredinţat sfintei Begga mănăstirea din Nivelles cu un grup de călugăriţe râvnitoare, cu experienţă, ca să pună la punct rânduiala noii mănăstiri pe care sfânta dorea să o construiască pe dealul de la Seilles. Dar nu se ştie din ce pricină se pare că Bunul Dumnezeu nu şi-a revărsat binecuvântările asupra noi construcţii căci mai bine de trei ori s-au dărâmat pereţii mănăstirii. Begga era mult prea credincioasă pentru a nu vedea în această un semn de la Dumnezeu. Aşa că nu s-a încăpăţânat, ci a aşteptat un semn ceresc.

Şi iată că acest semn nu a întârziat să apară căci, într-o bună zi, pe când un biet porcar îşi păştea animalele pe celălalt mal al Meusei şi, asemeni Păstorului cel Bun care era în căutarea „oii pierdute”, el încerca să salveze o scroafă dintr-un tufiş, a auzit o voce care-i spunea: aici se va putea împlini dorinţa sfintei Begga de a întemeia o mănăstire. De trei ori această voce s-a făcut auzită şi omul s-a grăbit să-i ducă vestea sfintei având certitudinea că a auzit însuşi glasul Bunului Dumnezeu. Și sfânta a traversat Meusa, despărţindu-se de casadin Seilles şi a început în anul 691 construcţia mănăstirii. Sfânta a primit în dar mai multe sfinte moaşte printre care şi o părticică din patul sfintei Gertrude. Sfânta Begga a construit aici şapte bisericuţe în amintirea celor şapte biserici pe care le-a vizitat la Roma.

Sfânta a îmbrăţişat viaţa monahală şi a murit la anul 693 mulţumită fiind că a reuşit să-şi împlinească misiunea. Când construcţiile au fost terminate, în jurul mănăstirii s-a format oraşul Andenne. O raclă din argint adăposteşte azi corpul sfintei, iar o cutie ce conţine o părticică din capul sfintei se află la biserica din Andennes unde se găseşte de asemenea şi o icoana sfintei, iar în apropiere curge un izvor numit izvorul sfintei Begga.