13 DECEMBRIE, SFÂNTA LUCIA DIN SIRACUZA (281-310), FECIOARĂ ŞI MARTIRĂ

Oraşul Siracusa din sud-estul Siciliei este locul unde a trăit şi murit sfânta fecioară şi martiră de viţă nobilă, sfânta Lucia (281-310), care prin viaţa ei de credinţă, prin consacrarea ei lui Cristos în feciorie, prin detaşarea ei de cele materiale în favoarea săracilor, care prin suferinţele şi moartea ei de martiră pentru Cristos, a alimentat lumina credinţei şi curajul în multe suflete. Primii creştini au aşezat-o alături de marile sfinte: Tecla, Varvara, Agata, Agnesa şi Ecaterina. Dante Alighieri, după ce a invocat-o şi a rugat-o să-i protejeze lumina ochilor şi a inimii, a văzut-o stând lângă Ioan Botezătorul, pe una dintre cele mai înalte trepte ale Paradisului.

Într-adevăr, Lucia a îmbrăţişat de bunăvoie moartea ca mărturie pentru credinţă, şi-a mărturisit credinţa până la sânge, a mers pe urmele lui Cristos purtând crucea, şi-a spălat veşmintele în sângele Mielului. După moartea tatălui ei, Lucius, mama ei pe nume Eutichia, deşi creştină, dar încă oarbă la trup şi la suflet, n-a ţinut cont de alegerea Luciei de a rămâne fecioară pentru Cristos, apoi şi de frica persecuţiei, a promis-o de soţie unui tânăr, care deşi era de neam nobil, era fără nobleţe de suflet şi căldură de inimă. Pentru a o vindeca pe mama ei de cele două orbiri, Lucia o conduce pe mama ei la mormântul sfintei fecioare şi martire Agata din Catania. Aici mama ei se vindecă la trup şi la suflet, se dăruieşte cu totul lui Cristos şi vânzând averile a ridicat un adăpost bolnavi şi săraci şi permiţându-i Luciei să-şi urmeze vocaţia.

Văzând aceasta, logodnicul ei o denunţă pe Lucia că este creştină, un delict pe atunci şi prin unele locuri chiar şi astăzi. În acest punct al vieţii ei, se adeveresc cuvintele lui Isus adresate tuturor creştinilor: „Vă vor da în mâinile prigonitorilor până şi părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina numelui meu” (Lc 21,17-17). Atunci, Lucia a spus: „Eu, slujitoarea smerită, n-am făcut decât să aduc jertfă Dumnezeului celui viu; acum, pentru că nu mi-a mai rămas nimic altceva de oferit, mă ofer pe mine însămi”.

La ameninţarea judecătorului Pascasius că o va trimite în lupanar ca să fie dezonorată, Lucia a răspuns: „Trupul este întinat numai atunci când consimte sufletul". Atunci, călăii păgâni plini de furie, au început să o lovească cu vergi, să o ardă cu torţe, să arunce peste ea smoală topită şi ulei încins, i-au scos ochii şi i-au trimis logodnicului ei gelos pe Isus, iar în cele din urmă i-au străpuns gâtul cu o sabie, iar sufletul ei curat şi-a luat zborul spre lăcaşurile cereşti. În tot acest timp al chinurilor, Lucia, nu simţea decât bucurie şi nu înceta să le vorbească creştinilor şi celor adunaţi în jurul ei, că datoriile faţă de Dumnezeu sunt mai presus decât obligaţiile faţă de oameni (cf. Fap 5,29). Simţind că este aproape de sfârşit, Lucia şi-a mărturisit încă o dată credinţa şi toţi cei din jur au răspuns „Amen" şi i-au făcut acest elogiu: „Prin răbdarea ta, ţi-ai dobândit viaţa, o Lucia, mireasa lui Cristos; ai dispreţuit cele trecătoare ale lumii şi acum străluceşti printre îngeri. Cu sângele tău l-ai biruit pe duşman”! La moartea noastră oare ce elogiu vom primi?
LA MULȚI ANI TUTUROR CELOR CARE ÎȘI NUMELE LEGAT DE CEL AL SFINTEI LUCIA!