Reflecţie la solemnitatea Zilei Crăciunului 2018

„Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14).

Isus Cristos, Cuvântul întrupat, darul lui Dumnezeu făcut oamenilor, a devenit fratele şi însoţitorul nostru pe drumul vieţii. Dumnezeu ne iubeşte, acesta este mesajul Crăciunului şi al Pruncului Isus născut pentru noi oamenii.

Astăzi Biserica ne cheamă să spunem cu sfântul Leon cel Mare (390-461), papa: „Mântuitorul nostru, preaiubiţilor, s-a născut astăzi: să ne bucurăm! Nu este loc pentru tristeţe, atunci când se celebrează naşterea vieţii; aceasta, după ce a învins teama de moarte, ne dă bucuria promisă din veşnicie. Nimeni nu este ţinut departe de această bucurie, căci motivul bucuriei este acelaşi pentru toţi. Domnul nos­tru, distrugătorul păcatului şi al morţii, negăsind pe ni­meni care să fie liber de această vină, a venit să-i elibe­reze pe toţi. Să tresalte de bucurie sfântul, căci se apro­pie de triumf. Să se bucure păcătosul, căci este invitat la ier­tare. Să prindă curaj păgânul, căci este chemat la viaţă. Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu, la împlinirea timpurilor, şi-a asumat natura neamului omenesc pentru a-l reconcilia cu Creatorul său şi, astfel, diavolul, inventatorul morţii, să fie învins prin aceeaşi natură pe care o învinsese” (Predica 1 la Naşterea Domnului, 1-3).

Primul verset al pericopei evanghelice de astăzi ni-l prezintă pe Pruncul Isus, Fiul lui Dumnezeu făcut om ca şi noi, ca fiind Cuvântul, o Persoană divină eternă, distinctă de Dumnezeu, şi totuşi Dumnezeu. Acest Cuvânt era: „înainte ca să se fi născut munţii şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, era Dumnezeu” (cf. Ps 90,2). Acest Cuvânt creator, unica sursă de viaţă şi de lumină, nu ni s-a adresat din înălţimea cerului; nu, ci a venit în lume  supunându-se limitelor noastre de timp şi de spaţiu. Ce taină de nepătruns: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi“ (cf. In 1,14; 1Tim 3,16)! Şi n-a venit ca un mesager grăbit, care se întoarce repede la cel care l-a trimis. El „a locuit“ în mijlocul nostru, fără totuşi a înceta vreodată să fie „în sânul Tatălui“ (In 1,18). Tot ceea ce este Dumnezeu prin însăşi natura sa: dragoste şi lumină, viaţă şi bucurie, har şi adevăr pentru păcătoşi, s-a apropiat de noi şi a strălucit în această Persoană minunată, Pruncuşorul Isus. Întunecimile morale ale omului n-au înţeles însă adevărata lumină. Lumea nu şi-a cunoscut Creatorul. Ai săi nu l-au primit pe Mesia al lor (cf. In 1,11). „Dar tuturor celor care l au primit, celor care cred în numele lui, le a dat putere să devină copii ai lui Dumnezeu, copii născuţi nu din sânge, nici din dorinţă trupească, nici din voinţă omenească, dar născuţi din Dumnezeu” (In 1,12-13) .

Pericopa evanghelică din care am citit în această zi de Crăciun (cf. In 1,1-18) nu ne prezintă naşterea lui Cristos în această lume, nici începutul Evangheliei sale, ci ni se spune numai despre existenţa lui înainte de începutul oricărui lucru care are un început: „La început era Cuvântul“. Evanghelia după Ioan, ucenicului iubit de Isus, ne dezvăluie ceea ce este Domnul Isus care s-a născut la Crăciun, egal cu Tatăl, arătându-ne în acelaşi timp că noi cei care credem în el avem parte de toate binecuvântările ce decurg din ceea ce este el.

Evanghelia după Ioan începe cu mult înainte de cartea Genezei. Cartea Genezei ne prezintă istoria lumii în timp, iar Ioan ne prezintă istoria Cuvântului care există din eternitate, înainte ca să fi fost lumea, Cuvânt care era înainte de ceea ce omul poate numi început. El, în consecinţă, nu are un început al existenţei sale. Cuvintele Evangheliei sunt cât se poate de clare şi, asemenea săbiei care păzeşte paradisul (cf. Gen 3,24), ele se rotesc în toate părţile împotriva gândurilor şi raţionamentelor oamenilor, pentru a apăra divinitatea şi personalitatea Fiului lui Dumnezeu.

Apoi, apostolul Ioan ne spune şi el că „toate lucrurile au fost făcute prin el“. Lucrurile care au un început, toate îşi au originea de la el „şi fără el n-a fost făcut nimic din tot ce a fost făcut“. „În el era viaţa şi această viaţă era lumina oamenilor  Lumina luminează în întuneric şi întunericul n a cuprins o” (In 1,4-5). Sfântul Paul ne spune că: „Din el, prin el si pentru el sunt toate lucrurile. Lui să-i fie slava în veci! Amin”. (Rom 11,36).  

Autorul Epistolei către Evrei ne spune în fragmentul citit astăzi (cf. Evr 1,1-6) că, „Dumnezeu după ce în trecut a vorbit părinţilor noştri prin profeţi, în multe rânduri şi în multe chipuri, în acest timp de pe urmă ne a vorbit şi nouă prin Fiul, pe care l a pus moştenitor a toate şi prin care a făcut lumea. El, fiind strălucirea gloriei şi chipul fiinţei lui Dumnezeu şi ţinând toate prin cuvântul său puternic, după ce ne-a curăţit de păcate, s a aşezat de a dreapta maiestăţii dumnezeieşti întru cele de sus” (cf. Evr 1,1-3; Ier 7,25; Mc 12,6). Pruncul Isus este Cuvântul, revelaţia deplină şi definitivă a lui Dumnezeu. Isus este Fiul: moştenitorul tuturor lucrurilor, creatorul lumilor, strălucirea gloriei Tatălui, întipărirea fiinţei sale şi cel care susţine toate lucrurile (cf. Evr 1,2-3; In 1,1.18). Dacă pentru a crea universul, a fost suficient un cuvânt, pentru a face curăţirea de păcate, Isus a trebuit să plătească preţul suprem: propria lui viaţă.

Lectura din Isaia 52,7-10 ne spune că prima misiune a Duhului Sfânt pe pământ este aceea de a îndrepta privirile celor credincioşi asupra lui Cristos şi a suferinţelor sale. Toate îndemnurile sale de a asculta, de a se trezi şi de a se separa de rău au ca scop prezentarea unei Persoane: Cristos, Mesia lui Israel. El este deopotrivă şi Mesagerul care „aduce veşti bune“, vestind pacea, evanghelia şi mântuirea (v. 7), şi Robul care lucrează cu înţelepciune. „Faţa desfigurată a lui Isus“ mărturiseşte împotriva lumii păcătoase şi cât de mult l-a costat pe Isus întrupat să treacă prin ea. Pe drept Dumnezeu l-a înălţat acum, l-a ridicat şi l-a aşezat foarte sus, în aşteptarea momentului când el va apărea în glorie. Când îl vor vedea, „împăraţii îşi vor închide gura“; dar cei răscumpăraţi nu vor tăcea niciodată: asemenea străjerilor din versetul 8, după oboseala vegherii îndelungate, după aşteptarea evocată de Psalmul 130,6, ei îşi vor înălţa glasul într-o cântare de biruinţă, pentru că îl vor vedea faţă către faţă.

Psalmul 97 cântat de noi astăzi descrie instaurarea împărăţiei cerurilor în putere după ce Isus îşi va fi dat propria-i viaţă şi anunţă că tot ceea ce se va opune stăpânirii Domnului va fi distrus, în timp ce inimile tuturor credincioşilor vor fi umplute de veselie. Atunci gloria Domnului va fi nu numai istorisită, ca în Psalmul 96,3, ci şi văzută (cf. Ps 97,6). Îngerii, atât de mult timp martori ai nedreptăţii pe pământ, vor asista în sfârşit la triumful dreptăţii. Dumnezeu are neîncetat privirile îndreptate asupra celor care-l iubesc, asupra celor „drepţi cu inima“. Harul lui îi face sfinţi şi drepţi. El aşteaptă ca ei să urască răul şi să se bucure în el (cf. Ps 97,10-12; Rom 12,9; Fil 4,4). El însuşi le va păzi sufletele şi le va lumina paşii (cf. Ps 97,10-11).

Referitor la manifestarea Cuvântului făcut trup putem remarca cum Duhul trece de la descoperirea firii divine şi eterne a Cuvântului la manifestarea în lume a Cuvântului devenit trup în Persoana lui Isus.  Contemplându-l pe Isus pe pământ noi suntem în relaţie directă cu el, aşa cum exista el înainte ca să fi fost lumea. Pericopa evanghelică de astăzi ne vorbeşte şi despre cel mai mare om din istorie, Ioan Botezătorul: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Mt 11,11), dar Ioan a existat pentru a da mărturie despre Isus (cf. In 1,15-16; 5,36). Dacă noi existăm, dacă noi am fost mântuiţi, toate acestea sunt pentru a da mărturie despre Isus. În raport cu această mărturie suntem mari sau mici. Sfântul Paul spunea că el, viu sau mort, dă mărturie despre Isus: „Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului” (Rom 14,8).

Dacă ar fi să sintetizăm conţinutul lecturilor biblice de astăzi putem spune că evenimentul duios al Crăciunului, luminează Paştele; că Pruncul Isus s-a născut pentru a se jertfi şi pentru a ne mântui pe noi păcătoşii. Asta au anunţat toţi profeţii şi apostolii, asta trebuie să vestim şi noi.

Evanghelia de astăzi ne spune că: Ioan a dat mărturie despre Isus, atunci când a strigat: „Iată‑l pe acela despre care am spus: Cel care vine după mine este mai presus decât mine pentru că el era mai înainte de a fi eu” (In 1,15). Prima lectură ne spune şi ea: „Cât de plăcut este să vezi peste munţi paşii celui care vesteşte pacea, ai celui care aduce vestea cea bună, vestea mântuirii, să vezi pe crainicul care dă de ştire Sionului: Dumnezeul tău este împărat” (Is 52,7). Sfântul Paul ne spune şi el: „Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci este o datorie care mă obligă; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia” (1Cor 9,16). „Toate le fac pentru evanghelie, ca să am şi eu parte de ea” (1Cor 9,23).

Directorul spiritual al Maicii Tereza (1910-1997), părintele iezuit Celeste Van Exem (1908-1993), a spus despre ea: „Întreg sensul vieţii ei era o singură persoană: ISUS”. Într-adevăr, pentru Maica Tereza Isus reprezenta totul. Când a fost întrebată de un reporter: „Maică, ce loc îi daţi lui Isus în viaţa dvs?”, ea a răspuns imediat: „Îi dau lui toate locurile”.

Să ascultăm cuvintele de încurajare rostite de sfântul Bernard (1090-1153) într-o predică de Crăciun, ca să ştim să le spunem şi noi altora: „Omule, de ce te temi? De ce fugi? El nu vine ca să judece, ci ca să mântuiască. Să nu spui ca Adam: «Am auzit glasul tău şi m-am ascuns». El e un copil fără glas. Glasul unui copil care plânge provoacă milă, nu frică. El nu vine înarmat. Mânuţele lui nu te pot ajunge, căci Fecioara Mamă i le-a înfăşat. Nu te teme, nu fugi. El nu vine pentru a te încătuşa, ci pentru a te dezlega. Nu vine pentru a te condamna, ci pentru a te salva”!

Este o poveste pentru copii, dar din care pot trage învăţătură şi cei mari. Povestea spune că un lup flămând a poposit în împrejurimile Betleemului tocmai când se născuse Isus. Lupul flămând s-a strecurat în grajd cu gând să mănânce Pruncul. Nimeni nu a observat prezenţa sa, numai copilul a deschis ochii mari şi a privit botul ascuţit care, pas cu pas se apropia tot mai mult. Lupul avea gura întredeschisă şi limba înflăcărată. Însă pruncul nu părea înspăimântat. Şi-a contractat muşchii şi s-a pregătit să muşte tânăra pradă. În acel moment o mână a copilului, ca o mică floare delicată, a atins uşor botul lupului printr-o mângâiere afectuoasă. Pentru prima dată în viaţă cineva a mângâiat pielea sa aspră şi ciufulită şi, cu un glas, pe care lupul nu-l mai auzise niciodată, pruncul a spus: „Îţi vreau bine, lupule”. Atunci s-a întâmplat ceva incredibil, în întunecosul staul de la Betleem. Pielea lupului s-a sfâşiat şi a căzut la pământ ca o haină veche. Dedesubt a apărut un om. Un om adevărat, în carne şi oase. Omul a căzut în genunchi, a sărutat mâinile pruncului şi i s-a rugat în tăcere. Apoi omul care fusese un lup a ieşit din grajd cu capul sus şi s-a dus prin lume să anunţe tuturor: „S-a născut pruncul divin care vă poate da adevărata libertate! Mesia a venit! El vă poate schimba şi pe voi!”. Iată ce trebuie să facem şi noi în acest timp de Crăciun. Să ne lăsăm atinşi de Isus, mai exact să-l primim pe Isus în viaţa noastră şi atunci va cădea şi de pe noi mantia păcatelor care ne-a făcut lupi sau alte fiare. Şi apoi să mergem şi să-l predicăm pe Isus care a venit să moară pentru a ne mântui.

Închei cu frumoasele cuvinte pe care sfântul Ambrozie (337-397) le-a adresat credincioşilor săi într-o predică de Crăciun: „Cristos a devenit copil, pentru ca tu să devii om desăvârşit; s-a lăsat înfăşat, legat, pentru ca tu să fii eliberat de legăturile morţii; a coborât pe pământ, pentru ca tu să te ridici spre înălţimi; nu a găsit un loc în casa de oaspeţi, pentru ca tu să găseşti un loc în casa Tatălui ceresc; s-a făcut sărac, pentru ca tu să te îmbogăţeşti cu sărăcia lui; a plâns ca orice copil, pentru ca lacrimile lui, amestecate cu lacrimile tale de pocăinţă, să-ţi spele păcatele”.

Crăciun fericit cu Pruncul Isus!

                                                                                                    Pr. Ioan Lungu