16 DECEMBRIE, SFÂNTA ADELAIDA (931-999), ÎMPĂRĂTEASĂ

Sfânta Adelaida (931-999), fiica lui Rudolf al II-lea, regele Burgundiei, la vârsta de cincisprezece ani, s-a căsătorit cu regele Italiei, Lotar al II-lea, şi au avut o fiică, Ema, care va ajunge regina Franţei. Când Adelaida avea douăzeci de ani, soţul ei a fost asasinat de către un pretendent la tron, Beranger, care a pus stăpânire pe regat şi i-a oferit tinerei văduve mâna fiului său. Deoarece ea a refuzat categoric această propunere, asasinul soţului său a închis-o în castelul de pe malul Lacului Garda, unde a supus-o celor mai umilitoare chinuri, poruncind să fie lovită de către paznici cu pumnii şi cu picioarele. Adelaida a reuşit să scape şi s-a refugiat în castelul de la Canossa, proprietate a Bisericii. De aici a făcut apel la regele Germaniei, Otto I, ce coborâse în Italia cu trupele sale pentru a-l pedepsi pe uzurpator. În ziua de Crăciun a anului 951, Adelaida s-a recăsătorit cu Otto I (912-973). El a devenit primul împărat al Sfântului Imperiu Roman, primind coroana imperială din mâinile papei Ioan al XII-lea, în ziua de 2 februarie 962.

În anul 973 Otto I a murit şi a urmat la tron fiul său, Otto al II-lea (955-983). O parte dintre sfetnici nu vedeau cu ochi buni prezenţa Adelaidei la curtea imperială şi l-au determinat pe tânărul împărat să ia măsuri aspre împotriva mamei sale. Simţindu-şi viaţa în primejdie, s-a refugiat în locurile natale, în Burgundia, şi a început o viaţă de rugăciune şi de binefaceri, sub îndrumarea abatelui mănăstirii din Cluny. Printre faptele mari săvârşite de ea se aminteşte reconstruirea mănăstirii Sfântului Martin din Tours, distrusă în urma unui incendiu. Între timp, fiul său, Otto al II-lea, şi-a schimbat atitudinea şi, înainte de sfârşitul vieţii (983), i-a cerut iertare mamei sale şi i-a oferit sprijinul său generos.  

Când a simţit că se apropie de sfârşitul vieţii, Adelaida a cerut să fie dusă la mănăstirea din Seltz, pentru a muri, şi a fost aşezată aproape de mormântul lui Otto cel Mare, cel de-al doilea soţ al ei. A murit în anul 999 şi a fost îngropată, după dorinţa ei, în această mănăstire pe care ea a întemeiat-o în 987 şi a încredinţat-o ordinului călugăresc din Cluny.

Ea s-a recomandat astfel: „Adelaida, servitoarea slujitorilor lui Dumnezeu, făptură păcătoasă prin firea ei, împărăteasă prin harul lui Dumnezeu”. Iar, sfântul Odilon (962-1049), stareţ al renumitei mănăstiri din Cluny, conducătorul spiritual şi biograful Adelaidei, a scris despre ea: „Această femeie a fost o minune de har şi de frumuseţe. Ea a cunoscut mărirea şi umilirea, bucuria şi durerea, dar nu a cunoscut orgoliul şi răzbunarea”.