Reflecţie la duminica a 4-a din Advent, Anul C, 2018

„Tu mi-ai pregătit un trup. Atunci, am zis: „Iată, vin Doamne ca să fac voinţa ta” (Evr 10,5)

Suntem foarte aproape de sărbătoarea anuală a Crăciunului, sărbătoarea Naşterii lui Isus pentru mântuirea noastră, sărbătoare cu bucurii cereşti şi cântări de îngeri, dar nu uităm că de la creaţie şi până acum omul îndură trudă, suferinţe şi moarte, pentru că amăgit fiind de diavol a spus: „Non serviam”, în loc să spună cu Isus: „Iată, vin Doamne ca să fac voinţa ta” (Evr 10,5; Ps 40,7-9)!, aşa cum a spus şi Fecioara Maria: „Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38).

Lecturile biblice de astăzi ne spun că răscumpărarea oamenilor a fost inaugurată prin cele două răspunsuri de acceptare a voinţei lui Dumnezeu: "Iată vin, Doamne, ca să fac voinţa ta", acela a lui Isus şi acela al Mariei. Aceste două răspunsuri de acceptare a voinţei lui Dumnezeu, au întrerupt pedeapsa cele două refuzuri, cel al lui Adam şi cel al Evei. Iar celor două răspunsuri de acceptare a voinţei lui Dumnezeu, cel al lui Isus şi cel al Mariei, trebuie să li se adauge şi răspunsul unuia fiecăruia dintre noi care dorim mântuirea, care dorim să scăpăm de trudă, suferinţă, moarte şi osândă: „Iată, vin Doamne ca să fac voinţa ta”! Şi în momentul când vom spune aceste cuvinte, veştile bune vor începe să curgă şi pentru noi ca şi pentru Isus şi Maria, ca pentru Zaharia şi pentru Elisabeta, ca şi pentru fiecare om care a intrat pe calea mântuirii. De exemplu, sfântul Ambrozie (337-397) ne spune că atunci când îngerul îi face cunoscut Fecioarei Maria misterul maternităţii sale feciorelnice şi îşi dă acceptul, îi întăreşte credinţa cu o altă veste bună, că Elisabeta, o femeie în vârstă şi sterilă, a zămislit, ceea ce dovedeşte că pentru Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (cf. Lc 1,37).

Este o povestire pentru copii care ne spune că erau odată doi peştişori, unul mai în vârstă şi altul mai tânăr, care se plimbau prin apă. Şi pe când se plimbau şi vorbeau a apărut lângă ei o nadă apetisantă. Nu te atinge de ea a strigat peştele mai în vârstă, este o capcană prin care cineva rău vrea să ne scoată din apă, să ne omoare, să ne taie în bucăţi şi să ne arunce pe un grătar în flăcări şi să ne mănânce! Eu nu cred în poveşti de acest gen, a replicat peştele mai tânăr, şi a muşcat nada. Cum a muşcat nada un ac l-a înţepat drept în inimă şi apoi i s-au întâmplat toate acele rele de care i-a vorbit peştele mai în vârstă. Pentru copii este o simplă poveste, dar pentru cei credincioşi este o poveste adevărată, o poveste a omenirii căzute în ghearele satanei, deşi a fost avertizată de acest pericol (cf. Gen 2,17). Până la Isus nimeni nu a putut salva omenirea din această tristă cădere.

Despre această istorie minunată a salvării oamenilor din ghearele satanei şi ale morţii, de către Isus, ne vorbesc astăzi lecturile biblice. Lui Dumnezeu Creatorul a toate, după păcatul omului nu-i mai rămăsese decât o singură cale pentru salvarea şi mântuirea lui, suferinţele şi moartea Fiului său preaiubit pe lemnul crucii. Şansa noastră a fost că Isus a acceptat din prima unica cale de salvare rămasă de după păcat, suferinţele şi moartea sa pe cruce, şi a rostit cele mai îmbucurătoare cuvinte pentru omul căzut: „Nu ţi-au plăcut nici arderile de tot, nici jertfele pentru păcat. Atunci am zis: «Iată, vin ca să fac voinţa ta, Dumnezeule»" (Evr 10,6-7; Ps 40,7-9). Şi imediat Treimea Sfântă a început pregătirile pentru mântuirea omului: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,16-17).

După ce Dumnezeu şi-a întrebat Fiul preaiubit dacă acceptă să devină mântuitor al lumii prin suferinţele şi moartea sa pe cruce şi i-a obţinut acordul, a venit rândul să-l întrebe şi pe om dacă vrea să fie mântuit prin suferinţele şi moartea Fiului său pe lemnul de ocară al crucii (cf. Dt 21,23; Gal 3,13) şi dacă vrea să conlucreze la mântuirea sa, căci Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni contra voinţei lui şi nici fără participarea lui. De aceea Isus venind în lume a spus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine, acela o va salva” (Lc 9,23-24). Iar sfântul Augustin (354-430), spunea şi el: „Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine”!

Mi-aduc aminte de un fapt straniu întâmplat la ultimele inundaţii de pe Valea Siretului, când Statul s-a implicat generos în refacerea locuinţelor oamenilor afectate de ape. În timp ce oamenii Statului reclădeau sau reparau casele inundate, oamenii cărora li se reclădeau sau li se reparau casele nu numai că nu ajutau cu nimic la casele lor, căci voiau plată, dar stăteau în crâşmă şi beau. Cam aşa şi-ar dori şi azi mulţi oamenii ca să fie mântuiţi, pe gratis şi fără participarea lor. Dar acest fapt nu este posibil, căci planul lui Dumnezeu a inclus acordul şi participarea omului.

De aceea când s-a împlinit timpul (cf. Gal 4,4), Dumnezeu s-a adresat unei familii sărace din Nazaretul Galileei, soţilor Iosif şi Maria, din neamul regelui David, pentru a arăta că aşa cere acordul şi participarea tuturor la opera mântuirii, dar şi pentru a arăta că aşa cum au răspuns afirmativ cei doi la planul său mântuitor, aşa vor trebui să răspundă toţi oamenii care doresc mântuirea sa. Iosif a acceptat planul lui Dumnezeu de mântuire în urma unui vis, iar Maria a acceptat planul mântuitor în urma unei vizite a arhanghelului Gabriel. Ba mai mult Iosif şi Maria au acceptat să se implice personal în acest plan: Iosif a acceptat să-l introducă pe Isus în familia regală şi mesianică a lui David, să-i pună copilului care se va naşte numele de Isus şi să-i fie tată purtător de grijă (cf. Mt 1,20-21). Iar Maria a acceptat să-i devină mamă prin puterea Duhului Sfânt şi ca sabia durerii să-i străpungă inima (cf. Lc 1,34-35; 2,35). Aceste acceptări aveau să fie nu numai grele, dar şi cu consecinţe grave, adică cu ocară şi cu moarte (cf. Lev 20,10; Dt 22,22), dacă Dumnezeu nu ar fi avut grijă.

Ne oprim un pic la Maria pentru că de Maria vorbeşte Evanghelia lui Isus de astăzi şi pentru că sfântul Luca ne prezintă genealogia lui Isus pe linia Mariei. Sfinţii Părinţi ai Bisericii se întrec în apelative laudative adresate Mariei şi o numesc: Teotocos, Noua Evă, Noul chivot al Legământului. Astăzi mă voi opri la Fecioara Maria, Teotocos şi Noua Eva, şi o vom privi prin prisma „noului Chivot al Legământului”, pentru că ea l-a purtat în sânul ei curat pe Isus Fiul lui Dumnezeu, mântuitorul nostru.

Dacă vechiul chivot al Legământului era construit din lemn de salcâm poleit cu aur şi cu un capac din aur masiv, chivot ce conţinea un vas cu mană, toiagul înflorit al lui Aaron şi tablele Legii (cf. Evr 9,4)

Maria prin „da”-ul ei zis lui Dumnezeu la Bunavestire, a devenit "noua arcă a alianţei", arcă care ascunde minuni şi mai mari ale dragostei divine ca, întruparea Fiului lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt şi mântuirea oamenilor, dar minuni cărora Maria nu le-a răspuns cu nerecunoştinţă şi răzvrătire ca cei din vechime, dar le-a răspuns prin acceptare umilă şi recunoştinţă iubitoare.

Deci, la plinirea timpului, Dumnezeu şi făcut un alt chivot, aşa cum îşi dorise din totdeauna, dintr-o inimă umană (cf. Prov 8,31), adică din sânul neprihănit al Mariei, poleit cu aurul virtuţilor şi acoperit cu plinătatea harului (cf. Lc 1,28). Ba mai mult Dumnezeu vrea să-şi facă din orice inimă umană un chivot al locuirii sale, fapt pentru care l-a trimis în lume şi la cruce pe însuşi Fiul său. Iar Maria văzând iubirea divină faţă de ea şi apoi văzând comorile cerului puse în ea prin Isus (cf. Col 2,3; Evr 11.26), a răspuns cu dragoste şi bunăcuviinţă: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38).

Prima fiinţă umană care a luat cunoştinţă de lucrarea lui Dumnezeu din Maria, a fost ruda ei Elisabeta. Şi aceasta a răspuns cu bunăcuviinţă la lucrarea lui Dumnezeu din Maria şi din ea, exclamând: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău! Şi de unde mie fericirea aceasta, ca să vină mama Domnului meu la mine? Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu! Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul" (Lc 1,42-45). Prin cele două femei care urmau să nască Dumnezeu a început o nouă generaţie de oameni, cu aceleaşi sentimente faţă de voinţa Tatălui ceresc ca ale lui Cristos (cf. Fil 2,5) şi care nouă generaţie se înnoieşte după Isus, omul cel nou venit de sus (cf. Ef 4,24; Col 3,10).

Biblia ne spune că oricine a primit bine şi cu respect Chivotul Legământului, a fost binecuvântat. Să ne gândim la Samuel care dormea lângă chivot ce binecuvântări a avut (cf. 1Sam 3,3). Să ne gândim la Obed Edom din Gad, un filistean, care a adus chivotul în casa lui ce prosperitate a primit (cf. 2Sam 610s; 1Cr 13,13s; 15,25). Să ne gândim şi la David care a adus chivotul în Ierusalim şi care a devenit cel mai binecuvântat rege (cf. 2Sam 6,15). Cu chivotul în frunte poporul a trecut Iordanul ca pe uscat (cf. Ios 3,17). Cu chivotul în frunte au căzut zidurile Ierihonului şi s-a ajuns mai repede în Caanan (cf. Ios 6,20; Evr 11,30). Aceste exemple biblice sunt nişte imagini profetice de binecuvântare pentru toţi cei  care o vor cinsti şi o vor iubi pe Fecioara Maria ca pe noul chivot al Legământului ce va purta în sânul ei neprihănit pe Fiul lui Dumnezeu, mântuitorul lumii şi al întregii creaţii (cf. Lc 11 27-28). Astăzi trebuie să-i adresăm Mariei cuvintele spuse Iuditei: „Binecuvântată eşti tu, fiică, de Dumnezeul cel Preaînalt mai mult decât toate femeile de pe pământ şi binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru, care te-a călăuzit să retezi capul comandantului duşmanilor noştri” (Idt 13,18).

Dar avem şi reversul medaliei că, oricine a dispreţuit Chivotul Alianţei a avut de suferit. Să ne gândim la cum chivotul i-a ucis pe Hofni şi pe Fineas care au folosit chivotul ca pe un talisman (cf. 1Sam 4,3–11). Să ne gândim la preotul Eli şi la nora lui care au murit pentru că nu au păzit bine chivotul (cf. 1Sam 4,12–22). Să ne gândim la cele 7 luni de plăgi şi suferinţe pe care le-au îndurat filistenii pentru că au capturat chivotul (cf. 1Sam 5,1-7,2). Să ne gândim la moartea lui Uza, un fiu al lui Abinadab, un levit, care a atins necuviincios chivotul (cf. 2Sam 6,6-7). Toate aceste exemple biblice sunt nişte imagini profetice de lipsă de binecuvântare pentru toţi cei  care nu o vor cinsti şi nu o vor iubi pe Fecioara Maria, ca pe noul chivot a lui Dumnezeu care a purtat în sânul ei neprihănit pe Fiul lui Dumnezeu, mântuitorul lumii şi al creaţiei întregi.  

Lectura a doua de astăzi după ce ne spune că în vreme ce preoţii de la templu „erau mereu în picioare”, pentru că ei nu-şi terminau niciodată slujba, „Cristos s-a aşezat”, dovadă că şi-a încheiat lucrarea, că ne-a „făcut desăvârşiţi pentru totdeauna”, că ne-a ridicat păcatul (In 1,29) şi că aşteaptă ca duşmanii lui şi ai noştri să fie puşi sub picioarele sale (cf. Evr 10,11-14). Iar noi participăm la jertfa completă şi încheiată a lui Cristos, cu jertfa de noi înşine, foarte necesară (cf. Lc 9,23-24; Rom 12,1).

Foarte frumoasă este şi învăţătura primei lecturi (cf. Mih 5,1-4). Cetatea Betleem, care în traducere înseamnă „casa pâinii", era o localitate mică şi neglijată de mulţi conducători ai lumii, dar ea a fost aleasă de Dumnezeu ca loc al naşterii Fiului său, Fiul său care avea să facă cea mai mare lucrare de după creaţie, salvarea omenirii şi care avea să devină adevărata „pâine a vieţii” şi mai ales adevărata „pâinea frântă la cruce” pentru foamea şi mântuirea lumii. Da, Dumnezeu iubeşte lucrurile mici şi smerite şi le aşează înaintea celor mari arogante, pentru a arăta lumii că toate cele bune vin numai de la el, care îi iubeşte pe cei care se fac mici şi smeriţi. Aşa cum a ales Betleemul cel mic, aşa a ales şi David mezinul familiei, aşa i-a ales simplii Iosif şi Maria, aşa i-a ales pe neglijaţii apostoli, şi tot aşa vom fi aleşi şi noi ca să umplem paradisul lăsat gol de îngerii aroganţi, de a căror frică lor duceam o viaţă de sclavi (cf. Evr 2,15). Iată ce ne spune Paul: „Cugetaţi la chemarea voastră: nu mulţi sunt înţelepţi, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de neam ales, însă Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele puternice, aşa încât nimeni să nu se poată mândri la Dumnezeu” (1Cor 1,26-29).

Aşa stând lucrurile nu putem decât să spunem cu psalmistul de astăzi: „Dumnezeule, fă-ne să ne întoarcem, arată-ne faţa ta şi vom fi mântuiţi” (Ps 80,4). Dumnezeule, fă-ne să ne întoarcem de la păcatele noastre, de la mândria noastră, de la neascultarea noastră, de la comoditatea noastră, de la nechibzuinţa părăsirii tale, şi să mergem spre Fiul tău cel blând şi smerit cu inima (cf. Mt 11,28). Doamne, fă din noi un alt Isus şi o altă Marie, iar din comunităţile noastre fă un alt Nazaret! Amin.

                                                                                                      Pr. Ioan Lungu