15 DECEMBRIE, SFÂNTA VIRGINIA CENTURIONE (1587-1651), VĂDUVĂ, PURTĂTOARE DE GRIJĂ A CELOR NEVOIAŞI.

Virginia Centurione (văduvă Bracelli) s-a născut la 2 aprilie 1587 la Genova. Părinţii ei erau Giorgio Centurione, doge al republicii în perioada 1621-1622, şi Lelia Spinola, ambii descendenţi din vechi familii nobile. A fost botezată la două zile după naştere, iar prima formare religioasă şi intelectuală a primit-o de la mama şi de la un profesor particular.

Deşi de copilă a dovedit înclinaţii pentru viaţa de clauzură, a trebuit să accepte decizia tatălui care vroia să o mărite. La 10 decembrie 1602, s-a căsătorit cu Gaspare Grimaldi Bracelli, un tânăr bogat, dar înclinat spre o viaţă dezordonată şi spre patima jocului. Au avut două fetiţe: Lelia şi Isabella. Viaţa conjugală a Virginiei a fost de scurtă durată. Gaspare Bracelli, de fapt, în ciuda responsabilităţilor de familie nu a abandonat stilul său de viaţă, ceea ce l-a dus în cele din urmă la moarte. Virginia, cu răbdare, rugăciune şi atenţie amabilă, a încercat să-l convingă pe soţ să adopte o conduită mai serioasă. Astfel, Gaspare a murit creştineşte la 13 iunie 1607 la Alexandria, asistat de soţia lui care a venit aici pentru a-l îngriji.

Rămasă văduvă la numai 20 de ani, Virginia a făcut vot de castitate perpetuă, refuzând ocaziile pentru o a doua căsătorie pe are i le propunea tatăl ei, şi a trăit retrasă în casa soacrei sale, îngrijindu-se de educaţia fiicelor ei şi de administraţia averii, dedicându-se faptelor de binefacere şi rugăciunii.

În 1610 a simţit cu mai multă claritate vocaţia particulară de a-l sluji pe Dumnezeu în cei săraci. Deşi era mereu controlată cu severitate de tatăl ei şi fără a-şi neglija obligaţiile de familie, a început să se dedice celor nevoiaşi, pe care îi sprijinea direct prin pomeni sau prin donaţii făcute instituţiilor de binefacere din acea vreme.

După ce şi-a măritat fetele, Virginia s-a dedicat cu totul îngrijirii copiilor abandonaţi, bătrânilor, bolnavilor şi celor marginalizaţi. Războiul dintre Republica Ligure şi Ducele de Savoia, din iarna din 1624-1625, a făcut-o pe Virginia să primească în casă mai întâi cincisprezece tineri abandonaţi şi apoi, datorită sporirii numărului refugiaţilor, pe cei mai săraci, mai ales pe femei, ajutându-i cu tot ce-i stătea în putinţă.

După moartea soacrei, din august 1625, a început nu doar să primească tinerele care veneau spontan la ea, dar a început ea însăşi să meargă prin oraş, mai ales în cartierele rău famate, pentru a le căuta pe cele mai nevoiaşe şi în pericol de a fi corupte. A instituit organizaţia "O sută de doamne ale milostivirii protectoare ale săracilor lui Isus Cristos", care, alături de organizaţia din oraş a celor "Opt Doamne ale Milostivirii", avea misiunea specifică de a verifica direct, prin vizite la domiciliu, nevoile celor săraci.

În timpul epidemiei de ciumă şi a foametei din 1629-1630, Virginia a fost constrânsă să închirieze mănăstirea de la Montecalvario, unde s-a transferat la 14 aprilie 1631 împreună cu cele de care se îngrijea. După trei ani Opera ei număra deja trei case cu circa 300 de tinere recuperate. De aceea Virginia a considerat că este oportun să ceară recunoaşterea oficială a Senatului Republicii, pe care a şi primit-o la 13 decembrie 1635.

A renunţat la cumpărarea mănăstirii din Montecalvario datorită preţului prea ridicat, şi a cumpărat două vile pe dealul din Carignano care, prin construirea unei noi aripi şi a Bisericii dedicate Sfintei Fecioare a Refugiului, a devenit casa mamă a Operei sale. Cu timpul această operă s-a dezvoltat în două Congregaţii religioase: Surorile Sfintei Fecioare a Refugiului de pe Muntele Calvar şi Fiicele Sfintei Fecioare de pe Muntele Calvar. După numirea superiorilor acestor congregaţii, Virginia nu s-a mai amestecat în conducerea lor, trăind ca ultima dintre "fiice".

Prin sporirea activităţilor şi a eforturilor, Virginia a observat şi scăderea numărului de colaboratoare din jurul ei, mai ales a doamnelor burgheze şi aristocratice care se temeau că-şi compromit reputaţia. La 25 martie 1637, a obţinut ca Republica să o ia pe Sfânta Fecioară drept protectoare. A aplanat rivalităţile frecvente şi sângeroase dintre nobili şi cavaleri. În 1647 a obţinut reconcilierea dintre Curia arhiepiscopală şi Guvernul Republicii. A avut parte de extaze, viziuni, locuţiuni interioare şi alte daruri mistice speciale, şi a murit la 15 decembrie 1651, la vârsta de 64 de ani. Papa Ioan Paul al II-lea a beatificat-o la 22 septembrie 1985, în timpul călătoriei sale apostolice la Genova.