Preot Ioan Lungu: iulie 2013

marți, 30 iulie 2013

Reflecţie la duminica a XVII-a de peste an - C

Rugăciunea un mijloc eficient de apostolat

Trebuie amintit de fiecare dată când citim evanghelia de duminică că Isus urcă la Ierusalim pentru a pătimi şi pentru a muri ca preţ de răscumpărare pentru păcatele lumii. Iar în drumul său Isus îi instruieşte pe cei 12 şi caută noi şi noi ucenici care să-i continue vestirea a mântuirii pe care o va realiza.

După ce duminicile trecute i-a învăţat ca să folosească ca mijloace de a face apostolat: predica blândeţea, pacea, generozitatea şi ospitalitatea; duminica acesta îi învaţă să facă apostolat cu rugăciunea.

Deja rugăciunea lui Isus i-a cucerit pe ucenicii săi, aşa cu şi Ioan Botezătorul i-a cucerit pe ucenicii săi; Isus îi învaţă astăzi pe ei, ca şi pe toţi cei care cred în el şi-l urmează, să se roage, ca şi ei prin rugăciunea lor să-i cucerească la rândul lor pe alţii pentru a primi împărăţia sa. Sfântul Paul ne spune că ucenicul său, Eprafas, s-a folosit de rugăciune pentru convertirea păgânilor din Colose (cf. Col 4,12). Şi mulţi alţii s-au folosit de rugăciune pentru câştigarea sufletelor.

Să nu uităm cu câtă determinare s-a rugat ani de-a rândul sfânta Monica (332-387), pentru convertirea soţului ei, Patriciu, şi a fiului ei, Augustin (354-430). Iar Dumnezeu s-a îndurat de fiii atâtor lacrimi şi rugăciuni şi nu i-a lăsat să se piardă. Să nu uităm apoi nici de sfânta Rita de Cascia (1381-1457), care cu rugăciuni de ani de zile, l-a adus la Dumnezeu pe durul ei soţ, Ferdinand.

Apoi exemplul rugăciunii pioase a convertit şi converteşte pe mulţi şi astăzi. Să nu uităm că mulţi nobili şi doamnele lor au fost câştigaţi pentru Dumnezeu prin exemplu rugăciunii pioase a sclavilor şi sclavelor de la curtea lor. Să nu uităm că exemplul rugăciunii pioase a sfântului Ioan Maria Vianney (1786-1859) a convertit pe o femeie potrivnică Bisericii Catolice. Altădată, un şofer creştin, fără cuvinte, dar numai prin exemplul rugăciunii lui, l-a determinat pe un nobil arab să vină la Cristos.

Practica rugăciunii, ca formă de apostolat, după voinţa lui Cristos, ne va ajuta în primul rând pe noi ca să rămânem credincioşi şi ataşaţi de Cristos şi de mântuirea lui.

Un pianist discuta cu unul dintre prietenii săi. Vorbind despre muzică, pianistul a spus: "Dacă nu exersez o zi, observ eu regresul. Dacă nu exersez două zile, observă prietenii mei, Dacă nu exersez trei zile, observă publicul". Prietenul, renumit pentru viaţa sa exemplară, a spus: "La fel se întâmplă şi cu mine. Dacă nu mă rog într-o zi, observă Dumnezeu. Dacă nu mă rog două zile, observ eu însumi. Dacă nu mă rog trei zile, observă cei din jurul meu".

Apoi, creând un climat creştin în jurul nostru, tot noi vom beneficia de el.

Se spune că unii ţărani din Austria, atunci când cumpără seminţe de soi bun şi bine tratate pentru ogoarele lor, cumpără şi pentru vecinii lor cu care se mărginesc, ca nu cumva sămânţa lor bună să se polenizeze cu o sămânţă de soi inferior şi astfel să-şi pericliteze recolta. Rugându-ne pentru semenii noştri de aproape şi de departe ca să se convertească, suntem scăpaţi, atât de contaminarea cu păcatele lor, cât şi de pedeapsa divină pentru păcate care se revarsă peste toţi, aşa cum ploaia cu gheaţă nu vine numai peste ogorul celor vinovaţi, ci vine şi peste alte multe ogoare.

Şi încă nu am spus tot în legătură cu cei care exercită în lume un apostolat al rugăciunii pentru mântuirea sufletelor şi pentru împărăţia cerurilor; în urma acestui apostolat, prin care am salvat măcar un singur suflet, li se vor ierta multe păcate şi îşi vor mântui sufletul (cf. Iac 5,20).

Iar acum să vedem şi alte învăţături despre rugăciune care izvorăsc din lecturile de astăzi.

După ce duminica trecută, prin vizita Domnului la Avram şi Sara şi prin vizita lui Isus la Marta şi Maria, am văzut cum lui Dumnezeu îi place să intre şi să locuiască între oameni (cf. Prov 8,31), duminica aceasta, continuând ideea duminicii trecute, vedem că lui Dumnezeu îi face la fel de mare plăcere să vorbească cu oamenii şi să le asculte păsurile lor înălţate spre el prin rugăciune.

Întregii Preasfintei Treimi îi place să vorbească cu noi şi să ne împlinească rugăciunile bune, căci Dumnezeu este pentru noi ca un tată şi ca o mamă (cf. Sir 23,1), Isus este pentru noi ca un frate şi ca prieten (cf. Evr 2,11.17), iar Duhul Sfânt este pentru noi ca un mire şi ca un iubit (cf. Rom 5,5).

Primul lucru care ne uimeşte astăzi este faptul că, în Vechiul Testament nu au fost suficienţi 8 drepţi pentru a salva Sodoma şi Gomora de la distrugere; dar în Noul Testament este suficient un singur drept, Isus, pentru a salva o lume întreagă. De aici şi recomandarea lui Isus pentru noi: "Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide" (Lc 11,9). “Şi orice veţi cere în numele meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie glorificat în Fiul. Dacă veţi cere ceva în numele meu, eu voi face" (In 14,13-14).

Apoi, lui Dumnezeu îi place să-i cerem în primul rând lucruri mari, lucruri demne de el şi de jertfa lui Isus (cf. Col 2,12-14); adică să-i cerem împărăţia cerurilor, să-i cerem mântuirea şi viaţa veşnică, să i-l cerem pe Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, cu toată puterea şi harurile lui; şi numai după aceea celelalte lucruri.

Se spune că odată la împăratul Alexandru Macedon (356-323 î.Cr.) a venit odată un oarecare din împărăţia sa şi i-a cerut o sumă foarte mare de bani. Iar împăratul i-a dat-o, spunând către consilierii săi: "Acest om, prin cerea lui mare, l-a onorat pe Alexandru care este un împărat mare!"

Oare Dumnezeu poate fi mai prejos în bunătate şi dărnicie decât un împărat păgân? Nu! De aceea, să-i cerem în rugăciunile noastre, lucruri mari şi demne de un împărat atât de mare cum este el.

O istorioară spune că odată îngerii, strângând rugăciunile oamenilor şi purtându-le la cer în faţa lui Dumnezeu, i-au spus plini de durere: "Doamne, oamenii acestor timpuri parcă au numai trup fără suflet, căci de cele veşnice, pentru care a suferit şi a murit Fiul tău, nu pomenesc nimic".

Sadu Sundar Singh (1889-1929), un indian devenit creştin şi apoi mare misionar, se ruga astfel: "Doamne, eu nu vreau din comorile tale; eu te vreau pe tine însuţi".

Este o istorioară care spune că odată un rege arab, împreună cu mai mulţi slujitori, se întorcea acasă aducând o mare comoară de aur, argint şi pietre preţioase, pusă pe cămile. Drumul era greu, noaptea era aproape şi pericolul hoţilor iminent. La un moment dat, o cămilă cade sub povoară. Nu mai era timp de recuperat încărcătura, aşa că regele le-a spus slujitorilor că, dacă vor, pot să adune ei încărcătura. Toţi s-au oprit ca să adune comoara, în afară de unul singur care l-a urmat pe rege. "Tu nu rămâi să aduni comoara?", l-a întrebat regele. Atunci slujitorul i-a spus i-a spus: "Stăpâne, eu n-am venit să te slujesc pentru bunurile tale; eu am venit să te slujesc pentru tine însuţi". După un asemenea răspuns, chiar în ziua aceea regele l-a făcut pe acel slujitor moştenitorul său.

De aceea, să căutăm în rugăciunile noastre mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei, iar toate celelalte ni se vor adăuga pe deasupra (cf. Mt 6,33).

Apoi lecturile ne învaţă ca toate cele bune să le cerem şi pentru fraţii noştri. Isus ne învaţă astăzi să spunem: Tatăl nostru, nu Tatăl mei; pâinea noastră, nu pâinea mea; şi ne iartă nouă, nu iartă-mi mie; nu ne duce pe noi în ispită, nu eu să cad în ispită; ne mântuieşte de cel rău, nu mântuieşte-mă de cel rău. Căci semenii pentru care suntem îndemnaţi să cerem toate cele bune, sunt fraţii noştri şi fără ei nu putem moşteni împărăţia cerurilor. În evanghelie, prietenul de la miezul nopţii se roagă pentru un alt prieten al său. În prima lectură, Avraam se roagă pentru o cetate de păcătoşi ca să fie mântuită.

O altă condiţie ca rugăciunile să ne fie ascultate de Dumnezeu, este stăruinţa: prietenul de la miezul nopţii stăruie în rugăciune; Avraam stăruie în rugăciune pentru Sodoma. Stăruinţă face rugăciunea tare.

Undeva în munţii Elveţiei este o mănăstire care primeşte şi turişti peste noapte, dar la care nu le deschide nimeni decât după lungi şi insistente bătăi în poartă. Prin acest mod călugării verifică atât determinarea, cât şi nevoia turistului. Aşa face şi Dumnezeu cu noi când batem la poarta cerului cu rugăciunea noastră.

Deci, când nu cerem în primul rând mântuirea şi slava veşnică, pentru care a venit şi a murit Isus, nu primim nimic; când cerem numai lucruri trecătoare, nu primim nimic; când cerem numai pentru noi înşine şi nu şi pentru fraţii noştri, nu primim nimic; când nu stăruim în rugăciune fierbinte, iar nu primim nimic.

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a XVII-a de peste an - C

Rugăciunea, o scară pe care urcă rugăciunile noastre şi coboară la noi harurile lui Dumnezeu

Tematica lecturilor biblice de astăzi, este "rugăciunea"; rugăciune pe care maeştri spirituali o compară cu o scară pe care rugăciunile noastre se înalţă la cer sub formă de cereri, şi se întorc înapoi sub formă de daruri.

Isus ne învaţă astăzi să ne rugăm bine şi cu folos, să ne rugăm cu insistenţă după voinţa lui Dumnezeu şi să căutăm mai întâi mântuirea şi împărăţia cerurilor, atât pentru noi cât şi pentru alţii, ca apoi să ni se adauge şi toate celelalte (cf. Mt 6,33).

Rugăciunea este prezentă la toate popoarele şi religiile lumii; rugăciunea se ridică din toate timpurile şi din toate locurile; rugăciunea o înalţă săracii şi bogaţii, înţelepţii şi cei simpli, creştinii şi păgânii.

Dar rugăciunea creştinilor diferă mult de rugăciunea necreştinilor, căci în timp ce necreştinii se roagă cu frică la nişte zei vicioşi şi fără putere, creştinii se roagă unui Dumnezeu sfânt şi iubitor, care are toată puterea în cer şi pe pământ şi care este pentru ei ca un tată şi ca o mamă, ca un mire şi ca un iubit, ca un frate şi ca un bun prieten. De aceea, nu există om care să-i prezinte o problemă şi el să n-o poată rezolva.

Toate celelalte religii necreştine au foarte multe nume pompoase pentru dumnezeii lor, dar dintre aceste nume lipsesc tocmai cele de tată, de mamă, de mire, de prieten, care să-i facă uşor accesibili.

Isus ne-a învăţat astăzi ca să ne adresăm în rugăciune lui Dumnezeu numindu-l Tată şi Prieten, la care putem veni ziua şi noaptea şi la orice oră din zi şi noapte.

Se spune că unul dintre împăraţii Romei conducea într-o zi o paradă militară, sărbătorind o mare victorie repurtată. Soldaţi ai legiunilor imperiale erau înşiraţi de-a lungul traseului de parcurs pentru a ţine sub control mulţimile entuziasmate. Într-un anumit loc de-a lungul drumului paradei militare, pe o platformă şedea familia imperială. În momentul în care cezarul s-a apropiat de platformă, fiul său mai mic a sărit de pe platformă şi a început să alerge spre tatăl său, cezarul Romei. Atunci unul dintre soldaţii de gardă l-a oprit şi i-a spus că nu poate face aşa ceva, pentru că în carul alegoric este cezarul. Atunci copilul i-a replicat: "Pentru tine este cezarul, dar pentru mine este tatăl meu". Şi s-a dus direct în braţele tatălui său.

Şi iarăşi, la zeii păgâni, parcă intenţional li s-a dat nume de forţă sau pline de orgolii, pentru a atrage atenţia că nimeni dintre muritori să nu îndrăznească să intre la ei. Să ne amintim ce pedeapsă cruntă a primit Prometeu, care a îndrăznit să intre la ei şi să ia puţin foc. Să ne amintim că şi astăzi pe muntele Olimp, lăcaşul zeilor greci nu poate intra încă nimeni.

Chiar la mulţi regi pământeşti, aleşi pentru binele poporului, s-a intrat şi se intră foarte greu, după programări şi îndelungi verificări.

Când Alfred Nobel (1833-1896), marele chimist suedez şi inventator al dinamitei, a cerut o audienţă în faţa împăratului Napoleon al III-lea, i s-a fixat ziua, ora şi durata audienţei: exact 5 minute. Nici mai mult, nici mai puţin! Au urmat emoţiile aşteptării şi pregătirile. Ce putea spune marele savant doar în cinci minute pentru a-l convinge pe împărat? În ziua şi la ora fixată pentru audienţă, Alfred Nobel a intrat în prezenţa lui Napoleon al III-lea şi, în momentul în care a dorit să-şi expună argumentele alese cu grija, împăratul a luat el cuvântul, vorbind şi iarăşi vorbind, până ce timpul alocat audienţei s-a terminat, iar Nobel a trebuit să se retragă. O audienţă de doar cinci minute, în care savantul nu a putut scoate nici măcar un singur cuvânt!

Cât de diferită este "audienţa" pe care o avem în faţa "Împăratului împăraţilor"! Putem veni oricând şi la orice ora din zi sau noapte şi putem sta de vorbă cu Tatăl ceresc oricât de mult dorim şi chiar să stăm la pieptul lui Ioan, ca Ioan şi ca fiul împăratului. Iată un privilegiu de nepreţuit!

Nu există rugăciuni curate, pe care Dumnezeu cel atotputernic, tatăl, mama, fratele şi mirele nostru, să nu ni le împlinească. Am auzit astăzi în evanghelie cum Dumnezeu i-a împlinit rugăciunea prietenului său de la miezul nopţii. Am auzit în prima lectură cum Dumnezeu i-a împlinit cererea lui Avram referitoare la cei 10 drepţi din Sodoma şi i-a salvat şi familia nepotului său Lot de la pieire. Apropo, dacă în Vechiul Testament nu au fost suficienţi 8 drepţi pentru a salva Sodoma şi Gomora, astăzi Dumnezeu a făcut să fie suficient un singur drept, Isus, pentru a salva lumea întreagă. Deci, curaj, în orice rugăciune bună!

Sfântul Paul ne spune că ne putem ruga pentru multe lucruri în viaţă, căci multe par bune şi frumoase; dar nu toate ne sunt de folos (cf. 1Cor 10,23).

Isus ne învaţă astăzi să ne rugăm mai întâi pentru lucrurile care ne sunt cel mai de folos şi cele mai bune pentru noi, în primul rând cele care privesc mântuirea noastră şi pentru care el a venit din cer, a suferit, a murit şi a înviat (cf. Col 2,12-14); mai exact să ne rugăm pentru ca să se sfinţească numele lui Dumnezeu în viaţa noastră şi a fraţilor noştri; să vină împărăţia lui Dumnezeu şi să n-o mai întârziem prin păcatele noastre; să se facă voia lui de mântuire pentru toţi oamenii; să ni se ierte nouă tuturor păcatele noastre, să nu fim lăsaţi în ispită şi să fim izbăviţi de cel rău. Pâinea de toate zilele este inclusă între lucrurile sufleteşti, pentru a ni se arăta că cu se poate cere fără de acestea.

A ne ruga mai întâi şi mai mult pentru cele pământeşti şi a trece pe plan secundar cele veşnice, câştigate cu sânge de Isus (cf. Col 2,12-14), înseamnă că suntem încă în robie.

Publicistul spaniol Juan Donoso Cortes (1809-1853) spune: "Dacă în zilele noastre lumea merge din ce în ce mai rău, dacă sunt atâtea războaie şi nefericiri, asta e datorită faptului că oamenii de astăzi mai mult înjură decât se roagă, aleargă mai mult după creaturi decât după Creator, aleargă mai mult după cele pământeşti decât după cele cereşti".

De aceea, Isus însuşi ne spune: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga pe deasupra" (Mt 6,33).

Apoi, rugăciunile trebuie să fie fierbinţi şi stăruitoare, să fie cu credinţă şi pline de Duhul Sfânt, ca ale lui Avram, sau ca ale prietenului de la miezul nopţii. Aşa cum muştele nu se pot apropia de un vas în clocot, tot astfel diavolul nu poate împiedica astfel de rugăciuni. De aceea şi Isus caută ucenici în clocot, plini de focul Duhului Sfânt (cf. Ap 3,16). Dar Duhul Sfânt, încă de la prima lui revărsare a fost un rod al rugăciunii.

Sfântul Alfons de Ligouri (1696-1787) ne povesteşte că, undeva, într-o pădure, a întâlnit o bisericuţă veche şi părăsită, închinată sfântului Rochus (1340-1378). În turnul şi în interiorul bisericuţei, a observat că liliecii şi bufniţele îşi făcuseră cuiburi. În fiecare an când se apropria sărbătoarea sfântului Rochus, un paracliser din satul vecin, venea curăţa bisericuţa şi trăgea clopotele, chemând oamenii la sărbătoare. Când clopotul începea să bată pentru sărbătoare, liliecii şi bufniţele părăseau turnul şi bisericuţa. Atunci sfântul Alfons Maria Ligouri a făcut următoarea observaţie: Aşa este şi cu sufletul omului în care nu bate clopotul rugăciunii, în el se adăpostesc răpitoarele întunericului şi patimile rele. Iar în sufletele în care bat clopotele rugăciunii, este mereu curăţenie, bucurie, pace, dar şi multă putere, căci acolo este Dumnezeu.

Ferice de omul care se înalţă zilnic pe scara rugăciunii până la Dumnezeul milostivirilor, el va rămâne mereu în stare de har sfinţitor, va avea mereu curăţia necesară pentru a-i putea cânta lui Dumnezeu împreună cu îngerii (cf. Ps 137,2), dar şi multă putere contra vrăjmaşilor săi.

Să ne amintim de Samson al Bibliei, un Hercule adevărat, nu o poveste! Avea în trupul său un semn al prezenţei lui Dumnezeu, părul său, pe care trebuia să aibă grijă să nu-i fie tăiat (cf. Jud 16,17). Şi noi, creştinii, avem în noi, începând de la botez, un semn al prezenţei divine, harul sfinţitor, pe care nici noi nu trebuie să-l pierdem. Atâta timp cât semnul "celor şapte şuviţe" a fost prezent în el, Samson prin rugăciune a putut face lucruri uimitoare. Dar când Samson şi-a pierdut părul, a pierdut prezenţa lui Dumnezeu, a pierdut şi puterea rugăciunii, a devenit un om slab şi de râsul duşmanilor săi. Să fugim de păcat, căci prin el diavolul ne desparte de Dumnezeu şi ne fură orice putere a rugăciunii.

Astăzi să înălţăm o rugăciune şi pentru reuşita spirituală a întâlnirii Sfântului Părinte papa Francisc cu tinerii lumii, de la Rio de Janeiro (Brazilia).

Pr. Ioan Lungu

miercuri, 24 iulie 2013

ANUL FAMILIEI ŞI AL CREDINŢEI

Reflecţie la SARBĂTOAREA SFINŢILOR IOACHIM ŞI ANA 2013

„După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mt 7,16).

An de an, Biserica, ne îmbucură cu sărbătoarea sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Preacuratei Fecioare Maria, şi bunicii după trup a Domnului nostru Isus Cristos. Despre ei spune Scriptura: „Să-i lăudăm pe bărbaţii vestiţi, care sunt strămoşii noştri. Ei au fost oameni vrednici; faptele lor bune nu sunt date uitării. Urmaşii lor formează o frumoasă moştenire, de aceea fericirea lor va dăinui din neam în neam” (Sir 44,10-11). Iar Scrisoarea către evrei ne îndeamnă: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!” (Evr 13,7).

Dacă în mod obişnuit ne interesează totul despre persoanele pe care le iubim, cu atât mai mult ne interesează totul când este vorba despre Isus, iubitul nostru mântuitor. Astfel ne interesează: familia lui; bunicii lui, părinţii lui, apostolii lui, ucenicii lui, prietenii lui, sfinţii lui. Ne interesează toate acestea despre Isus, pentru că şi noi prin credinţă şi prin botez, am intrat şi noi în familia lui, am devenit şi noi oameni săi de casă, şi facem parte dintre copiii, fraţii, prietenii şi sfinţii lui (cf. Ef 2,19; 1Pt 1,13.15). Cu un cuvânt: „Suntem din neamul lui” (Fap 17,22-28).

Aşa cum în prima lectură de astăzi sunt incluşi toţi drepţii Vechiului Testament, începând de la dreptul Abel şi până la Ioachim şi Ana; tot astfel în evanghelia de astăzi, prin cuvintele: "Fericiţi sunteţi voi, căci ochii voştri văd şi urechile voastre aud. Căci vă spun adevărul: mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ce auziţi voi şi n-au auzit" (Mt 13,16-17), sunt incluşi pe toţi drepţii Noului Testament, de la sfântul Iosif şi sfânta Fecioară Maria, şi până la ultimul botezat, cărora le-a fost dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor, taine descoperite lor de Isus Cristos, de la Tatăl” (cf. Mt 13,11; In 15,15).

Astăzi ne interesăm de bunicii după trup ai lui Isus Cristos, din partea mamei, de sfinţii Ioachim şi Ana. Ioachim înseamnă: „Dumnezeu ridică din ocară”. Iar numele de Ana înseamnă: „Dumnezeu este îndurător”.

Lecturile biblice care însoţesc sărbătoarea de astăzi, ne ajută să aprofundăm cum, credinţa, speranţa şi iubirea de Dumnezeu ale lui Ioachim şi Ana, au făcut din ei „eroi ai credinţei”, „oameni vestiţi” şi „sfinţi nemuritori” înaintea cerului şi a pământului.

O scriere veche, numită Protoevanghelia lui Iacob, ne spune că, Ioachim era un credincios şi bogat păstor; el locuia aproape de Ierusalim, în împrejurimile unui izvor. În fiecare an el oferea daruri bogate pentru sacrificiile de la templu. Într-un an, preotul de la templu a refuzat să-i mai primească darurile oferite pentru jertfă, spunându-i: „Tu nu eşti demn să oferi din darurile tale, deoarece nu i-ai dat încă Domnului rodul primului tău născut”. Credincioşii, Ioachim şi Ana, nu numai că nu aveau copii pentru că Ana era sterilă, dar acum erau înaintaţi în vârstă, şi omeneşte vorbind nici măcar nu mai puteau gândi la naşterea de copii. Din ziua în care lui Ioachim i s-au refuzat darurile pentru templu, el nu s-a mai întors acasă şi încredinţând problema sa Domnului, care nu lasă niciodată să se clatine cel neprihănit (cf. Ps 55,22), s-a dus într-o grotă de lângă Ierihon, unde a petrecut 40 de zile în lacrimi, rugăciuni şi post, cerând ca Dumnezeu să ridice ocara, căci faptul de a nu avea copii, este socotit în Biblie ca o ocară (Gen 30,23). Ana, înştiinţată de cele petrecute, şi-a amintit de cele întâmplate cu Abraam şi Sara, şi a implorat şi ea de la Dumnezeu o minune. Imediat a fost vizitată de un înger, care i-a vestit că vor avea un copil. După zilele de post, lacrimi şi rugăciune, Ioachim s-a întors acasă, şi nu după mult timp Ana i-a născut o fiică, pe care au numit-o Maria, ceea ce înseamnă cea „Iubită de Dumnezeu”. La vârsta de 3 ani, Maria a fost dusă la templu pentru a fi educată în Legea lui Dumnezeu, pentru ca apoi întorcându-se acasă, să-i fie dată de soţie dreptului Iosif din Nazaret, şi apoi să-l nască pe Mesia, aşteptatul popoarelor.

De aceea, Biserica, prin prima lectură de astăzi, ne îndeamnă să-i cinstim pe sfinţii Ioachim şi Ana, credincioşi, care prin credinţa lor au pregătit şi grăbit sosirea mântuirii întârziate de păcatele lumii.

Sfântul Ioan Damascenul (676-749), preot, vorbind despre Ioachim şi Ana, spune: “Pentru că trebuia ca Fecioara Născătoare de Dumnezeu să se nască din Ana, natura nu a îndrăznit să preceadă germenul harului; natura a rămas fără rodul ei, pentru ca harul să producă rodul său. De fapt, din ea trebuia să se nască cea întâi-născută, din care se va naşte întâiul-născut din toată creaţia (Col 1,17). Bucură-te, Ana, tu, care nu ai născut după fire şi care nu ai simţit durerile naşterii (Is 54,1). Tresaltă de bucurie, Ioachime, pentru că din fiica ta, un prunc ni s-a născut, un fiu ni s-a dat şi numele este: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (cf. Is 9,6).

Astăzi trebuie să ştim că, toate care au legătură cu Isus Cristos, - oameni, locuri, fapte - au devenit foarte importante pentru noi. Oamenii, cu locurile şi faptele lor, bune fie rele, au fost pomenite de Biblie sau de istorie, fie spre lauda, fie spre ocara lor, dar şi spre învăţătura noastră.

Cine are o legătură bună cu Isus, devine mare pentru timp şi pentru veşnicie. Astfel, vorbind despre fapta femeii care i-a spălat picioarele cu parfum scump de nard, Isus a spus: „Adevărat vă spun că, oriunde va fi propovăduită evanghelia aceasta, în toată lumea, se va istorisi şi ce a făcut femeia aceasta” (Mc 14,9). Aici mai putem aminti, micul Betleem şi pe micul păstor David, pe care Dumnezeu i-a făcut mari.

Iar cine refuză o legătură sinceră cu Isus, devine mic şi fără importanţă pentru timp şi pentru veşnicie, chiar dacă mai înainte au fost ceva sau cineva. Irod şi Irodiada erau regi, dar pentru că s-au împotrivit lui Isus şi l-au ucis pe Ioan Botezătorul, au devenit mici şi fără nume pentru vecie (cf. Mt 14,1-12). Vorbind despre oamenii şi cetăţile cărora le-a predicat, dar care nu s-au convertit, Isus a spus: „Vai de tine Corozaine, vai de tine Betsaida, vai de tine Cafarnaum! Eu vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Sodoma decât pentru voi” (Lc 10,10-15). Şi într-adevăr, asemenea Sodomei şi a Gomorei, cetăţile numite mai sus de Isus, cetăţi vestite până atunci, astăzi au dispărut complet de pe harta lumii.

Ce avem noi de învăţat din viaţa sfinţilor Ioachim si Ana?

1. Un trai frumos de credinţă înaintea lui Dumnezeu şi al oamenilor, călăuzit după cuvântul Scripturilor.

Cercetau Scripturile şi din ele îşi scoteau hrana şi călăuzirea pentru viaţă. Ei au spus „da” unde Dumnezeu a spus da, şi au spus „nu” unde Dumnezeu a spus nu. După porunca lui Dumnezeu referitoare la cei căsătoriţi, ei au voit să aibă copii şi să-i crească în dragostea lui Dumnezeu; după voinţa la Dumnezeu referitoare la cei bogaţi, ei au împărţit avutul lor cu templu şi cei nevoiaşi; după voinţa lui Dumnezeu care cere mărturie, ei au fost pentru toţi cei din jurul lor „sare” şi „lumină” a lumii.

2. Stăruinţa în rugăciune către Dumnezeu, cu credinţă, nădejde şi iubire. Protoevanghelia lui Iacob, ne spune că nu numai 40 de zile s-au rugat ei pe primirea unui copil de la Dumnezeu, ci: patruzeci de ani s-au rugat şi au aşteptat Ioachim şi Ana până când au dobândit-o pe copila lor minunată; iar când au primit răspunsul că vor avea un copil, Ana avea deja vârsta de şaizeci de ani.

Iar noi voim un răspuns imediat la rugăciunile noastre. Iar dacă Dumnezeu nu ne răspunde imediat, “ne certăm” cu el. Voim ca Domnul să ne împlinească cererile aşa cum am apăsa pe buton şi s-ar aprinde instant becul. Nu trebuie să uităm că, Dumnezeu are timpul său, şi că noi trebuie să ne acordăm ceasul nostru după ceasul său şi nu invers. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu întârzie, dar nu uită de cei ce stăruie în rugăciune. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu vrea ca noi să stăruim în rugăciune, ca să primim mai mult decât cerem.

La un birou parohial, după ce un preot explicase cuvintele lui Isus: “Cereţi si vi se va da; căutaţi şi veţi afla;bateţi şi vi se va deschide” (Mt 7,7), a venit o persoană foarte revoltată, care i-a spus că nu mai crede, căci se roagă de câtva timp pentru o problemă şi că nu a primit încă răspunsul aşteptat. Preotul a înţeles repede că are de a face cu un creştin care aştepta ca Dumnezeu să-i răspundă instant, aşa cum ai apăsa pe buton şi se aprinde becul. Şi de acea, i-a spus: „Dacă lucrul pe care îl cereţi de la Dumnezeu nu este dăunător pentru mântuirea dumneavoastră, atunci întârzierea lui Dumnezeu este spre binele dumneavoastră, căci Dumnezeu lucrează încă la harul cerut. Stăruiţi în rugăciune ca nu cumva să lăsaţi impresia că aţi renunţat, şi veţi primi ceva care depăşeşte cererea făcută. Nu după mult timp omul s-a întors, dar data asta bucuros, că a primit cu mult mai mult bun şi cu mult mai mult decât ceea ce ceruse.

Asemenea sfinţilor Ioachim şi Ana, şi asemenea acestei persoane despre care am făcut vorbire, vom primi şi noi cele cerute, dacă vom rămâne statornici în rugăciune.

3. Mai avem de învăţat astăzi de la sfinţii Ioachim şi Ana, că fiecare om, la orice vârstă ar fi el, are de îndeplinit o lucrare a lui Dumnezeu, căci după cum frumos spune sfântul Ioan Gură de Aur: „În barca lui Cristos, nimeni nu este doar simplu pasager”. "După roade se cunoaşte pomul" (Mt 7,16), spunea Isus, adică după fapte. Ioachim şi Ana au dăruit lumii floarea cea mai frumoasă şi mai parfumată, pe Maria cea plină de har; şi fructul unic care dă înţelepciune şi viaţă veşnică, pe Isus Cristos, mântuitorul lumii.

Dacă Ioachim şi Ana au fost chemaţi de Dumnezeu ca să fie părinţii Preacuratei Fecioare Maria, pe noi Isus ne-a onorat mult mai mult, ne-o onorat ca să-i fim lui însuşi: „frate,soră şi mamă” (Lc 8,21); ne onorat ca să-i fim: „martori ai săi până la marginile pământului” (Fap 1,8); ne-a onorat ca să trăim veşnic cu el (cf. In 17,24). Mame, în care el să locuiască ca într-un templu (cf. 1Cor 3,16) ca mai apoi să-l putem naşte în sufletele oamenilor; fraţi şi surori care să-l însoţim mereu; martori ca să-i pregătim cea de-a doua venire în lume, când va veni cu slavă şi putere, pentru a judeca pe cei vii şi pe cei morţi (cf. Lc 21,27).

4. Prin cuvintele evangheliei din sărbătoarea lor : „Ferice de ochii voştri, că văd, şi de urechile voastre, că aud!” (Mt 13,16), Ioachim şi Ana ne învaţă să privim oamenii şi evenimentele prin ochii curaţi ai lui Dumnezeu, şi nu prin ochii pătaţi ai lumii, căci ei au văzut totul şi toate numai prin numai prin ochii curaţi ai lui Dumnezeu, şi au ajuns sfinţi. Cu mulţi oameni se întâmplă ca şi cu acea femeie, care vedea mereu murdare rufele spălate ale vecinei sale, pentru că privea la ele prin ferestrele ei murdare. Cum a spălat ferestrele, a şi văzut curate rufele spălate de vecina sa. Să privim toate aşa cum Dumnezeu le priveşte, şi atunci se vor schimba relaţiile din familii, de la serviciu şi din societate.

5. Statornicia în bine până la sfârşit. Sfinţii Ioachim şi Ana au fost oamenii care au rămas statornici în credinţă, speranţă şi iubire faţă de Dumnezeu, până la sfârşit. Se povesteşte despre doi soţi creştini înaintaţi în vârstă că, într-o dimineaţă mergeau la braţ pe un drum acoperit de zăpadă şi gheaţă; şi, pe când se apropiau de capătul acelui drum, soţia a spus: „În sfârşit, am ajuns în siguranţă“. Dar soţul i-a replicat simplu: „Aminteşte-ţi de Ghedeon“. Ea s-a gândit la cele spuse de soţul ei şi a înţeles că Ghedeon a căzut la sfârşitul căii sale (cf. Jud 8,27). Dacă şi noi vom rămâne credincioşi până la sfârşit, asemenea lor, atunci perii albi ne vor fi o cunună de glorie (cf. Prov 16,31), şi vom primi cununa vieţii (cf. Ap 2,10).

Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005), fiind în pelerinaj la marele sanctuar al sfinţilor Ioachim şi Ana, din Auray, Franţa, a îndemnat creştinătatea să se roage lui Dumnezeu prin mijlocirea sfinţilor Ioachim şi Ana, în toate problemele vieţii, dar mai ales atunci când se doreşte un „dar” de copii, căci toţi cei care s-au rugat prin mijlocirea lor, au primit.

Sfinţilor Ioachim şi Ana, rugaţi-vă pentru noi în toate zilele vieţii noastre!

La mulţi ani tuturor celor care poartă numele binecuvântat al sfinţilor Ioachim şi Ana!

Pr. Ioan Lungu

luni, 22 iulie 2013

Reflecţie la sărbătoarea sfintei Maria Magdalena 2013

„Suport ca cineva să primească de la Isus mai multe haruri decât mine, dar nu suport ca cineva să-l iubească pe Isus mai mult decât mine”.

Aceste cuvinte ale sfintei Tereza de Avila (1515-1582), pot constitui sinteza vieţii sfintei Maria Magdalena, pe care o celebrăm în ziua de astăzi.

În fiecare an la data de 22 iulie, Biserica celebrează sărbătoarea sfintei Maria Magdalena, cea care a fost mântuită de Isus, cea care l-a urmat continuu pe Isus, cea care nu l-a părăsit pe Isus nici chiar când toţi discipolii lui l-au părăsit, cea căreia Isus înviat i s-a arătat pentru prima dată ei, cea care a fost făcută de Isus „apostolul apostolilor”.

În Evanghelia după Luca, Maria Magdalena este menţionată ca prima femeie vindecată de Isus Cristos, şi care mai apoi care l-a urmat fără să-l mai părăsească vreodată (cf. Lc 8,1-3). Se presupune că al ei ar fost glasul care s-a ridicat din mulţime şi care l-a slăvit pe Isus spunând: "Fericit pântecele care te-a purtat şi sânul care te-a alăptat!"( Lc 11, 27). Evangheliştii, Marcu şi Ioan, ne spun că, Maria Magdalena, a rămas lângă Isus, chiar şi atunci când toţi discipolii l-au părăsit; astfel, ea l-a urmat pe Isus şi în curtea lui Pilat unde a văzut procesul şi condamnarea lui nedreaptă; l-a urmat pe drumul Calvarului; l-a urmat până pe Golgota unde a văzut răstignirea lui; a stat şi lângă crucea lui; a stat şi lângă mormântul lui (Mc 15,40-47; In 19, 25); în ziua Paştelui s-a întors dis de dimineaţă la mormânt împreună cu celelalte femei care îi urmau pe Isus (cf. Mc 16,1-8); iar după ce femeile au plecat, ea a rămas în continuare singură lângă mormânt plângând, căutând şi întrebând de „Domnul ei”. De aceea, Domnul Isus înviat, a răsplătit marea ei iubire, arătându-i-se mai întâi ei, şi trimiţând-o să ducă vestea cea bună a învierii sale, ucenicilor săi (Mc 16, 9; In 20, 14-18), şi apoi lumi întregi. Scrierile vechi spune că ea a ajuns cu propovăduirea evangheliei până la Roma.

Maria Magdalena a făcut toate acestea din recunoştinţă şi din iubire faţă de Isus. După ce l-a cunoscut pe Isus şi mântuirea lui, nu a mai avut altă iubire decât pentru el.

Profetul Isaia ne îndemna încă din Vechiul Testament, să sondăm dimensiune a iubirii iubirii divine faţă de noi: “Priviţi spre stânca din care aţi fost ciopliţi, spre adâncimea gropii din care aţi fost scoşi!” (Is 51,1).

Maria Magdalena, după vindecarea ei, a fost prezentă la multe evenimente din viaţa lui Isus, pentru că ea a înţeles dragostea lui Isus pentru oameni, dragoste care întrece orice cunoştinţă; a înţeles care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea dragostei lui Cristos pentru oamenii păcătoşi (cf. Ef 3,18-19); a înţeles groapa din care a fost scoasă şi stânca pe care a fost aşezată (cf. Is 51,1); a înţeles iubirea lui Isus care ne strânge lângă el, căci el a murit pentru noi (cf. 2Cor 5,14), aşa cum ne spune sfântul Paul în lectura a doua de astăzi; a înţeles că Isus ne-a înviat împreună cu el şi ne-a pus să şedem cu el în locurile cereşti (cf. Ef 2,6).

Maria Magdalena s-a oprit deseori pentru a privi groapa din care a fost scoasă şi stânca pe care a aşezat-o Isus. Să ne oprim şi noi din alergarea noastră prin această lume şi să privim spre “adâncimea gropii păcatului” din care am fost scoşi de Isus, spre stânca credinţei pe care ne-a aşezat, dar şi spre focul iubirii care l-a consumat pe Isus pentru noi. Şi să nu ne pară rău de dulceaţa otrăvitoare a păcatului din care am fost scoşi, şi să nu ne aruncăm din nou in ea. S-ar putea ca aceasta nouă cădere să ne fie fatală. Atunci ar fi fost mai bine pentru noi să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce am cunoscut-o, să ne întoarcem de la porunca sfântă, care ne fusese dată” (cf. 2Pt 2, 21).

Toată viaţa sfintei Maria Magdalena de după venirea ei la Isus, a fost o continuă istorisire fără cuvinte a iubirii şi a salvării ei de către Isus din “groapa” păcatului şi a pierzării, şi a aşezării ei pe stânca cea tare a veacurilor, care este Dumnezeu (cf. Is 26,4). Şi tot aşa trebuie să fie şi viaţa unuia fiecăruia dintre cei botezaţi, o continuă istorisire a faptelor minunate făcute de Isus pentru noi (cf. 1Pt 2,9).

Prima lectură de astăzi (cf. Ct 3,1-4), ne spune că Maria Magdalena, pentru iubirea ei mare faţă de Isus, a fost asemănată cu mireasa din Cântarea cântărilor, care după ce a fost scoasă din starea ei umilă de către regele Solomon, nu şi-a mai dorit nimic altceva decât să-l iubească şi să fie iubită de el.

Cartea “Cântarea cântărilor”, din care s-a luat prima lectură de astăzi, este o carte care descrie legătura de iubire dintre Cristos şi Biserică, dintre Cristos şi fiecare credincios. Maria Magdalena conştientă din ce abis de păcat a scos-o, din ce sclavie a salvat-o, şi ce preţ a plătit Isus pentru salvarea ei, şi pe stâncă tare a aşezat-o, nu s-a mai despărţit niciodată de el. Ea ne spune astăzi cu sfântul Paul: „Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi s-a dat pe sine pentru mine” (Gal 2,20). Aşa că, de acum încolo nu mai cunosc în felul lumii (cf. 2Cor 5,16).

Cartea Cântarea cântărilor, citită în cheia Noului Testament, ne spune că viaţa creştină este o continuă poveste de dragoste dintre Cristos şi Biserica sa, dintre Cristos şi fiecare credincios, şi invers. Noi îl iubim pe Domnul pentru că el ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19). El ne-a iubit atât de mult încât a primit să moară pe cruce pentru noi (cf. In 15,13). Acum el ne spune unuia fiecăruia dintre noi pentru care a murit pe cruce: “omule, voiesc iubirea ta!”

În Cântarea cântărilor, mirele este asemănat de mireasa lui: cu un trandafir, cu un măr, cu o căprioară, cu un porumbel, cu un crin. Solomon este imaginea lui Cristos, iar Mireasa este imaginea Bisericii. Dacă aşa a fost Solomon pentru mireasa lui, dacă aşa a fost Isus pentru Maria Magdalena, înseamnă că aşa trebuie să fie Isus şi pentru noi, adică cel mai frumos, cel mai bun, cel mai iubit.

Mireasa din Cântarea cântărilor, pentru că mirele ei era cel mai frumos, cel mai bun, cel mai iubit, spune: “M-am sculat noaptea, am cutreierat cetatea, uliţele şi pieţele, întrebând pe toţi despre iubitul inimii mele” (Ct 3,2-3).

Evanghelia de astăzi ne spune că exact aşa a făcut şi Maria Magdalena, care s-a sculat noaptea din pat, şi a pornit în căutarea lui Isus, întrebând de toţi cei întâlniţi pe cale, de iubitul inimii sale; şi nu s-a lăsat până ce nu l-a găsit, nu i-a vorbit, nu l-a îmbrăţişat şi nu a primit o misiune de la el (cf. In 20,1.11-18).

Dar iubirea şi căutarea mirelui de către mireasă, iubirea şi căutarea lui Isus de către Maria Magdalena, trebuie să fie şi iubirea şi căutarea vieţii noastre; să mergem să-l căutăm şi să întrebăm de el pretutindeni. Iar după ce l-am găsit să exclamăm cu mireasa din Cântarea cântărilor: “L-am găsit!” (Ct 3,4) Eu, un om l-am găsit pe Domnul slavei! Eu un rob al păcatului l-am găsit pe marele meu mântuitor! Eu copilul întunericului l-am găsit pe cel ce este Lumina lumii! Eu cel mai rău dintre cei pierduţi mi-am găsit mântuitorul şi preaiubitul!

Dar, mireasa şi Maria Magdalena, nu numai că l-au găsit, dar “l-am şi apucat şi nu l-am mai lăsat” (Ct 3,4). Dacă nu este ţinut, Isus va pleca. Dar dacă îl ţinem, el va rămâne. Iar pe Isus îl putem ţine lângă noi: gândindu-ne mereu la el, lăudându-l şi vestindu-l mereu printre fraţi, aşa cum i-a spus astăzi Mariei Magdalena (cf. In 20,17).

Într-o zi, sfântul Filip Neri, a fost întrebat de cineva: „Cât a fost timpul cel mai lung în care nu v-aţi gândit la Isus şi nu l-aţi căutat”? Atunci sfântul Filip Neri, suspinând de durere, a spus: „Cel mai lung timp în care nu m-am gândit la Isus şi nu l-am căutat, a fost un sfert de oră”. Aşa au trăit creştinii cei buni.

Dragostea lui Isus faţă de noi a fost mai puternică decât moartea (cf. Ct 8,6), căci moartea a fost preţul dragostei lui faţă de toţi oamenii pierduţi. Apele cele mari ale urii nu au putut să stingă dragostea lui Isus faţă de noi, şi nici râurile suferinţelor crucii nu au putut să i-o înece.

Gelozia lui pentru noi a fost mai neînduplecată ca locuinţa morţilor. Jarul ei pentru noi a fost un jar de foc (cf. Ct 8,6). Isus ne-a iubit cu gelozie mare, neîngăduind ca cineva să ne iubească mai mult decât el şi nici ca cineva să ne amăgească ca să plecăm de lângă el.

Şi ca o paranteză, amintesc aici că: gelozia faţă de iubirea lui Dumnezeu l-a mânat pe Ilie să-i omoare pe profeţii lui Baal, pentru ca să nu mai aibă cine să amăgească poporul (cf. 1Rg 18,40); pe apostolul Paul, gelozia faţă de dragostea lui Isus, l-a făcut să rostească blestemul: “Dacă nu-l iubeşte cineva pe Domnul Isus Cristos să fie anatema. Maranatha!” (1Cor 16, 22), pentru ca să nu mai fie nimeni care să se lase amăgit şi să părăsească iubirea lui Isus; primii creştini persecutaţi, ştiind foarte bine ceea ce a însemnat dragostea şi gelozia lui Isus pentru ei, nu au pus nimic mai presus de iubirea lui, nici măcar viaţa lor.

Când mireasa şi-a găsit mirele nu s-a mai despărţit de el şi vorbea mereu de el. Când Maria Magdalena

l-a aflat pe Cristos nu s-a mai despărţit de el şi vorbea mereu de el. Nici noi, care l-am găsit pe Isus, nu mai trebuie să ne despărţim de el şi nici să încetăm de a vorbi despre el.

Altarul din biserică este mormântul lui gol, unde Isus vrea ca noi să-l căutăm zilnic ca să ne vorbească. Aici el ne dă zilnic întâlnire la toţi cei care ne iubeşte. Aici el ne vorbeşte prin Biblie. Aici el ne hrăneşte din Euharistie. Aici el ne curăţă de păcate şi ne împodobeşte cu haina harului ca să fim fără pată şi fără zbârcitură (cf. Ef 5,27), pentru a ne putea spune: “Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n-ai nici un cusur” (Ct 4,7). Aici ne spune: „Vino cu mine în Liban, iubit-o”, adică în cer (Ct 4,8). Aici la sfânta Liturghie, ca şi miresei din Cântarea cântărilor, ni se descoperă ca rege veşnic. Aici la sfânta Liturghie Isus ne aşează în carul său de biruinţă. Aici la sfânta Liturghie ne strânge la pieptul său (cf. 2Cor 5,14). Aici la sfânta Liturghie el ne obişnuieşte cu glasul său, ca la revenirea lui pe nori, să nu fie nimeni care să ne poată înşela (cf.1Tes 4:16-17).

Aşa cum împăratul şi-a luat-o mireasa în car lângă el, şi a pornit spre palatul regal, a lăsând în urmă pe locuitorii acelui ţinut care priveau cu uimire cum o fată de a lor este luată de împărat ca să-i fie soţie; tot astfel la venirea sa, Isus ne va lua cu el în lăcaşurile veşnice pe noi cei care am iubit venirea lui (cf. 2Tim 4,8), încât lumea pierdută v-a privi cu uimire la răpirea noastră, cei care în timpul vieţii l-am căutat, l-am găsit, l-am iubit şi l-am slujit pe Isus.

„Cine este aceea care se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti supt steagurile lor?” (Ct 6,10). Noi cei mântuiţi vom fi acei oameni luminoşi ca zorile, curaţi ca soarele, şi de temut ca nişte pentru toţi cei pirduţi.

Biblia se încheie cu aceste cuvinte ale Bisericii, mireasa curată a lui Cristos: “Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20). A iubi venirea lui Isus, înseamnă a-l aştepta pe Isus, cum mireasa îşi aşteaptă iubitul. Apostolul Paul a spus că Dumnezeu va da o cunună tuturor celor ce iubesc şi aşteaptă venirea lui (cf. 2Tim 4,8).

Atunci Isus ne va schimba tuturor celor credincioşi, plânsul în bucurie, aşa cum a făcut cu Maria Magdalena şi cu mireasa sa.

Pr. Ioan Lungu

sâmbătă, 20 iulie 2013

Reflecţie la SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI ILIE TIŞBITUL 2013

Profetul Ilie o imagine veche a membrilor Bisericii lui Cristos

Este 20 iulie, şi îl sărbătorim pe sfântul profet Ilie, cel care a fost chemat de Dumnezeu Tatăl, lăudat de Dumnezeu Fiul şi inspirat de Dumnezeu, Duhul Sfânt.

Este 20 iulie, şi mânaţi de Duhul Sfânt, ca Simeon şi Ana (cf. Lc 2,26-27), am părăsit casele şi am venit la biserică, pentru a-l preamări pe Dumnezeu, care a făcut aşa de multe lucruri minunate în viaţa şi activitatea sfântului Ilie, profetul din Tisbea Galaadului (cf. 1Rg 17,1).

Cinstirea unui sfânt ne este mereu o datorie impusă de sfânta Carte care ne spune: „Amintiţi-vă de mai marii voştri care v-au învăţat cuvântul lui Dumnezeu şi, meditând împlinirea vieţii lor, imitaţi-le credinţa” (Evr 13,7).

Ilie s-a născut în jurul anului 870 î.C., iar numele său înseamnă: „Dumnezeu este Domnul meu”. Oare Dumnezeu este cu adevărat Domnul nostru de care ascultăm şi pentru care trăim şi lucrăm aici pe pământ (cf. Rom 14,8)? Viaţa, pe care o trăim acum în trup, o trăim în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care ne-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru noi (cf. Gal 2,20)?

Profetul Ilie şi-a desfăşurat activitatea în Regatul de Nord, pe timpul împăraţilor: Ahab, Ahazia, Iosafat şi Ioram. A fost un zelos profet care a luptat pentru impunerea credinţei adevăratului Dumnezeu, contra zeului Baal, văzut de toţi ca o căpetenie a muştelor. Vai, câţi de mulţi oameni de astăzi l-au lăsat pe Dumnezeu şi-l urmează pe Baal, pe satana, o căpetenie a muştelor!

Pentru că sfântul profet Ilie a fost recomandat de Dumnezeu pentru timpurile noastre din urmă, (cf. Mal 4,6), astăzi vom privi spre el şi spre viaţa lui, pentru a învăţa de la el cum să ne trăim credinţa, căci fără credinţă nimeni nu-i poate fi plăcut lui Dumnezeu, şi nimeni nu se poate mântui (cf. Evr 11,6).

Oare ce i-a făcut plăcuţi lui Dumnezeu pe Avraam, Isaac, Iacob, Noe, Moise, David şi Ilie? Credinţa!

Oare ce i-a făcut urâţi lui Dumnezeu pe Cain, Esau, Sau, Ahab, Isabela, Ahazia, şi Ioram? Necredinţa!

Profetul Ilie, este omul lui Dumnezeu, care apare acolo unde se iveşte păcatul:

Când credinţa într-un singur Dumnezeu aproape dispăruse, şi majoritatea poporului îmbrăţişase idolatria, Ilie s-a prezentat în faţa regelui Achab, cel care îşi luase de soţie pe Izabela, fata lui Etbaal, împăratul Sidoniţilor, prorociţă a lui Baal (cf. 1Rg 16,30-33; Ap 2,20) şi l-a chemat la convertire împreună cu tot poporul pe care îl târâse în idolatrie şi, anunţând şi o perioadă de secetă, în speranţa că poporul aflat în lipsă se va întoarce la Dumnezeu. Şi cum casa lui Ahab şi nici poporul nu s-au convertit, judecata lui Dumnezeu a sosit prin cei trei ani şi şase luni de secetă şi prin pedeapsa asupra profeţilor lui Baal, care dovedind neputinţa lui Baal, au murit cu toţii, 850 la număr, într-o singură zi (cf. 1Rg 18,1-40).

Când Ahab, s-a dus să ia în stăpânire via lui Nabot, pe care soţia sa Isabela l-a ucis prin mâna nelegiuiţilor săi slujitori, profetul Ilie îi apare, îl mustră şi le cere din partea lui Dumnezeu, convertire şi dreptate; iar de vor refuza convertirea, îi înştiinţează că va urma judecata aspră a lui Dumnezeu. Ahab şi Isabela nu s-au convertit, iar Dumnezeu i-a pedepsit cu moartea. Ahab a murit în lupta pentru recuperarea cetăţii Ramot (cf. 1Rg 22,34). Iar Isabela a murit aruncată de la fereastră de împăratul Iehu (cf. 2Rg 9,30-33), cel care a fost uns de Ilie ca împărat, din porunca lui Dumnezeu (cf. 1Rg 19,15-17).

Când Ahazia, fiul şi urmaşul lui Ahab la tron, a continuat cultul lui Baal în popor, deşi Dumnezeu îi ceruse să înceteze cultul lui Baal, a căzut de la fereastră şi s-a ologit. Dumnezeu a permis aceasta spre convertirea lui. Când el nu s-a convertit şi a căutat sfat de vindecare la profeţii lui Baal şi nu la Domnul, Ilie i-a transmis din partea lui Dumnezeu că va muri. Atunci Ahazia, în loc de convertire, a trimis de trei ori câte cincizeci de oameni pentru a-l omorî pe Ilie. Prin puterea lui Dumnezeu, Ilie, nimiceşte primele două grupuri de câte cincizeci de oameni ai lui Ahazia, iar pe a treia grupă, pentru că s-a convertit, a fost cruţată. Imediat după asta, Ahazia moare părăsit de toţi (cf. 2Rg 1,1-17).

Când împăratul Ioram, şi-a ucis fraţii şi şi-a luat de soţie pe una din fiicele idolatre ale lui Ahab şi Isabela, pentru a continua cultul lui Baal şi ofensarea lui Dumnezeu, Ilie i-a trimis o scrisoare cu chemarea la convertire pentru familia regală şi pentru întregul popor. Şi cum nici unii nici alţii nu s-au convertit, Dumnezeu a permis ca Mohabul, urâciunea lumii, să vină peste ţară ca s-o devasteze, iar pe locuitorii ei să-i ducă în robie. Imediat după toate acestea, împăratul Ioram s-a îmbolnăvit subit de dezenterie şi a murit în mod mizerabil (cf. 2Cr 21,1-20).

Prin sărbătoarea sfântului profet Ilie, Biserica vrea să ne amintească că, şi unul fiecare dintre noi, în virtutea botezului primit, am devenit profeţii lui Dumnezeu, ca şi Ilie; şi ca profeţi trebuie să intervenim şi noi acolo unde apare păcatul, trebuie să luptăm şi noi pentru a-i aduce pe oameni la credinţa adevărată.

Ca şi Ilie, noi profeţii de ieri, de azi şi dintotdeauna, vom primi însutit pentru munca noastră de profeţi şi vom moşteni şi viaţa veşnică, dar nu fără suferinţe aici (cf. Mc 10,28-30). Ilie, aici pe pământ a trăit sărac, deşi a îmbogăţit pe alţii; a fost prigonit de toţi regii şi mai marii timpului său, deşi el a căutat să-i aducă la credinţa în adevăratul Dumnezeu (cf. 1Rg 19,1-2); iudeii şi păgânii deopotrivă l-au respins şi l-au ameninţat cu moartea, deşi el tuturor le-a voit şi le-a făcut bine (cf. Lc 4,24-26).

Sfântul apostol Paul ne spune că exact aşa suntem priviţi şi trataţi şi noi creştinii: „Suntem priviţi ca nişte înşelători, măcar că spunem adevărul; suntem ca nişte necunoscuţi, măcar că suntem bine cunoscuţi; suntem priviţi ca unii care murim, şi iată că trăim; suntem socotiţi ca nişte pedepsiţi, măcar că nu suntem omorâţi; suntem priviţi ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli; suntem trataţi ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile” (2Cor 6,8-10).

Pentru credinţa sa mare şi pentru rugăciunea lui fierbinte, deşi a fost supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi (cf. Iac 5,17-18), Dumnezeu l-a binecuvântat pe Ilie cu puterea de a săvârşi minuni, care să-i ajute pe oameni să vină la credinţa adevărată. Astfel: a închis cerul trei ani şi şase luni ca să nu mai plouă, ca oameni suferind de lipsuri, să se convertească (cf. 1Rg 17,1); apoi după anii grei de secetă, deschide iar cerul, pentru ca toţi oamenii şi toate popoarele să vadă şi să cunoască cât de mare şi cât de bun este Dumnezeu lui Israel (cf 1Rg 18,41-45); coboară foc din cer pentru a mistui jertfa, pentru ca oamenii să vadă şi să înţeleagă că numai Iahveh este adevăratul Dumnezeu (cf. 1Rg 18,30-39); a înmulţit făina şi uleiul văduvei din Sarepta Sidonului şi apoi i-a înviat fiul, pentru ca aceştia să vină la credinţa adevăratului Dumnezeu (cf. 1Rg 17,7-24); cu mantia sa a despicat apele Iordanului şi l-a trecut ca pe uscat, pentru a întări spiritului lui Elizeu şi al poporului în urmarea lui Dumnezeu (cf. 2Rg 2,8).

Pentru toată munca şi activitatea lui pe tărâmul credinţei, Dumnezeu a făcut minuni în favoarea lui. Astfel: a făcut să fie hrănit de corbi (cf. 1Rg 17,1), de oameni (cf. 1Rg 17,11-16) şi de îngeri (cf. 1Rg 19,5-7); l-a mângâiat personal, l-a învăţat blândeţea şi răbdarea, şi i-a încredinţat misiuni spre desăvârşirea misiunii sale (cf. 1Rg 19,9-18); a făcut ca el să nu vadă moartea răpindu-l la cer în car de foc (cf. 2Rg 2,11-12); a făcut ca el şi spiritul lui să fie aşteptat pentru a pregăti pe oameni pentru primirea lui Mesia (cf. Mal 4,5-6); a făcut să apară glorificat alături de Isus schimbat la faţă (cf. Mt 17,1-8; Mc 8,1-8).

Iată aici numai câteva din răsplătirile profetului Ilie, pentru a ne încuraja şi pe noi ca să fim profeţi curajoşi ai lui Dumnezeu în lumea plină de păcate în care trăim, asemenea lui Ilie.

Să nu uităm că, Isus ne-a promis şi nouă că: vom face fapte şi noi fapte şi minuni, chiar mai mari decât ale lui (cf. In 14,12); că şi rugăciunile noastre vor fi ascultate (cf. In 14,13); că el însuşi va veni după noi pe norii cerului (cf. 1Tes 4,17-18); că ne va duce în lăcaşurile veşnice pe care el însuşi ni le-a construit în casa Tatălui său veşnic (cf. In 14,2-3); că ne va da slava pe care Tatăl i-a dat-o lui (cf. In 17,24); că vom trăi şi ne vom ospăta veşnic la ospăţul său din paradis, unde el însuşi ne va servi (cf. Lc 12,37).

Isus ne spune astăzi tuturor: „Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu mine în încercările mele.

De aceea vă pregătesc Împărăţia, după cum Tatăl meu mi-a pregătit-o mie, ca să mâncaţi şi să beţi la masa mea în Împărăţia mea şi să şedeţi pe scaune de domnie, ca să judecaţi pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Lc 22,28-30).

La mulţi şi fericiţi ani tuturor celor care poartă numele sfânt al profetului Ilie, şi să fie tari în râvna pentru apărarea credinţei, pentru a se bucura mai apoi de fericirea cerească, asemenea lui!

Pr. Ioan Lungu

vineri, 19 iulie 2013

Meditaţie la DUMINICA XVI DE PESTE AN „C”

Câteva roade ale ospitalităţii

Trebuie să repetăm în fiecare duminică că, de ceva timp încoace, în pericopa evanghelică, Isus urcă din Galileea la Ierusalim, pentru ca acolo să-şi împlinească slujirea sa de preot şi jertfă pentru mântuirea oamenilor căzuţi în păcat. Şi trebuie să mai spunem, că în această urcare la Ierusalim, Isus caută ucenici care să-l slujească pe Dumnezeu şi pe oameni, cu disponibilitatea şi iubirea lui şi a Maicii sale; şi ca să ne introducem în spiritul lecturilor de astăzi, putem spune că ucenici şi asemenea lui Avraam şi Sara, a lui Marta şi Maria. Şi putem spune că a găsit şi găseşte mereu.

Tematica lecturilor de astăzi este ospitalitatea sub multele ei valenţe.

Mai întâi trebuie să spunem ca însuşi Dumnezeu cel întreit şi unic a practicat ospitalitatea faţă de neamul omenesc. Astfel Dumnezeu Tată i-a aşezat pe oameni în paradisul său (cf. Gen 2,15). Isus şi-a început activitatea publică practicând ospitalitatea, chemând pe doi dintre ucenicii lui Ioan Botezătorul să rămână la el acasă, ucenici care i-au devenit apostoli (cf. In 1,35-39); Isus ne cheamă şi astăzi la el acasă, acum Biserica, pentru a ne hrăni, odihni şi întări (cf. Mt 11,25); dar Isus ne va chema şi la ospăţul său veşnic din paradis (cf. Mt 25,34). Duhul Sfânt ne este oaspete permanent începând cu Botezul (cf. In 14,16-17; Rom 8,11; 1Cor 6,19) şi-l aduce şi pe Isus în noi (cf In 14,18).

Ospitalitatea este o formă eficientă de apostolat, căci deschide inima către Dumnezeu.

Marta nu s-ar fi primit niciodată deplinătatea luminii divine, dacă n-ar fi fost ospitalieră cu Isus şi cu ucenicii lui (cf. Lc 10,38-42); Lidia, n-ar fi ajuns niciodată o ucenică adevărată a lui Isus, dacă n-ar fi fost ospitalieră cu apostolul Paul şi cu însoţitorii săi (cf. Fap 14,15); Gaius n-ar fi ajuns niciodată creştin, dacă n-ar fi fost ospitalier cu apostolul Ioan (cf. 3In 1,6).

Ospitalitatea un mod şi o ocazie de a converti un suflet răvăşit.

Ce a schimbat-o oare pe femeia păcătoasă de la fântâna lui Iacob, din Sihar? Ospitalitatea şi bunăvoinţa faţă de Isus! Ce l-a schimbat oare pe oare pe Zaheu? Ospitalitatea acordată lui Isus şi ucenicilor săi!

Misionarul român, Marcu Nechifor (1912-2000), într-o iarnă geroasă l-a invitat un om al străzii ca să se adăpostească la el în casă. Din vorbă în vorbă, Marcu a aflat că „musafirul" lui se îndeletnicea cu furtişagul. Fără să se lase doborât de aceasta, Marcu i-a vorbit despre Isus, l-a pus să se roage şi apoi l-a rugat să rămână la el în casă până se va întoarce dintr-o vizită. Celor cu care se întâlnea, Marcu le spunea cu haz: „Ce crezi?! Eu mă plimb şi hoţul îmi păzeşte casa! Ai mai văzut aşa minune?" La întoarcere, Marcu a constatat că nădejdea nu-i fusese înşelată, căci nu-i lipsea nimic din casă.

Ospitalitatea este un mijloc potrivit de a face pocăinţă pentru păcate.

Iată ce ne recomandă Isaia în semn de pocăinţă: „împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, şi nu întoarce spatele semenului tău” (Is 58,7).

Gustave Flaubert (1821-1880), este cel ce a scris viaţa sfântului Iulian cel ospitalier, care a trăit în Evul Mediu, în Franţa. Acest om a fost educat de mic copil în credinţă, şi trăia credinţa. Dar diavolul nu putea suporta asta, pentru că purtarea lui Iulian, îi făcea pe mulţi oameni păcătoşi să se întoarcă la Dumnezeu. De aceea, a început lupta împotriva lui. Prima dată i-a trimis un şoricel care să-l deranjeze în timpul sfintei Liturghii ca să prindă ură pe animale. Şi a reuşit, căci Iulian s-a făcut vânător pentru a ucide animale. Mai târziu l-a făcut gelos pe soţia sa, o bună creştină. Şi pe când odată au venit la el părinţii lui, şi soţia i-a culcat în patul ei, diavolul l-a amăgit că în pat este un străin cu soţia sa. Atunci fără să se uite i-a ucis pe cei doi din patul soţiei, şi care erau părinţii lui. Când şi-a dat seama că a fost înşelat de două ori de diavol ca să comită fapte rele, a voit să facă fapte de pocăinţă şi de reparare. Şi pentru că era bogat, a construit case şi spitale pentru a adăposti pe săraci şi pe bolnavi. Diavolul a venit să-l amăgească iar, şi a reuşit. Diavolul a venit deghizat în sărac, şi Iulian primindu-l, acesta a răvăşit şi a stricat totul prin casă. Iulian văzând asta, n-a mai primit pe nimeni. Atunci Isus a venit ca să-l lumineze. A venit sub formă de bolnav. Iulian voia să-l refuze, dar când a văzut în mâinile şi picioarele sale semnele cuielor, şi-a dat seama că este Cristos şi l-a primit. Atunci Isus i-a amintit că, tot ce face pentru săraci şi bolnavi, face pentru el. Şi din acea clipă, s-a transformat pentru totdeauna şi din păcătos, a ajuns sfânt.

Ospitalitatea este un mijloc de a primi binecuvântările divine.

Când Avraam şi Saara, i-a primi pe cei trei oaspeţi, au primit şi ei vestea apropiatei naşteri a copilului mult aşteptat, prin care îi va dăinui familia şi va deveni strămoşul unui neam numeros. Pentru că Marta şi Maria l-au primit pe Isus cu apostolii săi, au primit darul convertirii pentru Marta, şi darul învierii pentru fratele lor, Lazăr. Pentru că Rahav a fost ospitalieră cu iscoadele trimise de Iosue în Canaan (cf. Ios 2,4), Dumnezeu a salvat-o pe ea şi pe familia ei la cucerirea Ierihonului, şi apoi a făcut-o să intre în genealogia lui Isus (cf. Ios 6,25). Pentru că Văduva din Sarepta Sidonului l-a găzduit pe proorocul Ilie, Dumnezeu a făcut-o să nu mai ducă lipsă de nimic şi i-a înviat fiul (cf. 1Rg 17,16.22). Pentru că Sunamita s-a dovedit o gazda bună pentru Elizeu, Dumnezeu i-a înviat fiul (cf. 2Rg 4,8-10.37). Pentru că Iov a fost un "tată al străinilor" (Iob 29,15), Dumnezeu l-a repus starea de la început; ba mai mult, i-a mărit îndoit urmaşii şi bogăţiile. Şi exemplele pot continua.

Ospitalitatea este un semn distinctiv al ucenicului lui Isus. Ospitalitatea este o atitudine a inimii, este un mod de viaţă, este o formă de manifestarea a harului, este mod de a face apostolat, este un mod de a face reparaţie morală. Primind pe fraţii noştri, noi nu primim numai oameni, dar prim pe îngeri (cf. Evr 13,2), primind pe fraţii noştri, nu primim numai pe oameni, dar şi pe Isus; ba mai mult, pe însăşi Preasfântă Treime (cf. Mt 10,40). Oferim ceva fraţilor noştri aflaţi în dificultate, împrumutăm lui Dumnezeu (cf. Prov 19,17), care ne va întoarce înapoi o măsură plină, scuturată, îndesată şi cu vârf, care va fi turnată în desaga noastră (cf. Lc 6,38).

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la DUMINICA XVI DE PESTE AN „C”

Isus vine la noi ca să ne dăruiască, iar noi trebuie să primim; Isus vine la noi ca să ne slujească, iar noi trebuie să acceptăm; Isus vine la noi ca să ne vorbească, iar noi trebuie să ascultăm.

Mulţi oameni cred că atunci când merg la Isus, sau când îl primesc pe Isus, ei trebuie să-i dăruiască, ei trebuie să-i slujească, ei trebuie să-i vorbească. Aşa credea Marta din evanghelia de astăzi. E adevărat, trebuiesc şi toate acestea, dar toate la timpul lor. În primul rând, oamenii trebuie să-l lase pe Isus să le dăruiască iar ei să primească; să-l lase pe Isus ca să-i slujească iar ei să primească slujirea lui; oamenii trebuie să-l lase pe Isus să le vorbească iar ei să asculte. Să ne gândim aici la cât de greu i-a venit lui Marta (cf. Lc 10,40), şi apoi lui Petru (cf. In 13,6) ca să înţeleagă şi să accepte toate aceasta.

Aşa cum un pacient trebuie să primească sfatul, medicaţia şi îngrijirea medicului; aşa cum elev trebuie să primească lecţia, sfatul şi recomandarea profesorului; aşa cum un ucenic trebuie să primească lecţiile şi recomandările meşterului; tot astfel omul păcătos trebuie să primească învăţătura, darul şi slujirea mântuitoare a lui Isus.

Gospodina, Marta l-a primit pe Isus ca o stăpână şi voia să-i comande. Bogatul, Simon fariseul, l-a primit pe Isus ca pe un sărac; aceştia, şi mulţi alţii ca ei, au uitat că Isus este stăpânul stăpânilor, bogatul bogaţilor, şi învăţătorul învăţătorilor. Maria, însă, a înţeles toate acestea, a înţeles că Isus este stăpânul stăpânilor, bogatul bogaţilor, şi învăţătorul învăţătorilor, medicul medicilor, şi de aceea, s-a aşezat umilă la picioarele lui Isus, şi-i asculta cuvintele mântuitoare.

Deci, aşa cum fariseii şi cărturarii credeau că datorită vorbăriei lor vor fi ascultaţi (cf. Mt 6,7), că datorită ciucurilor de la haine vor căpăta cinste (cf. Mt 23,5-7), că datorită faptelor lor vor fi mântuiţi (cf. Gal 2, 21), şi l-au refuzat pe Isus care este „calea, adevărul şi viaţă” (In 14,6); tot astfel, mulţi oameni şi chiar mulţi creştini cred şi astăzi la fel, uitând că în nimeni altul nu este mântuire decât în Isus (cf. Fap 4,12).

Abia după ce am primit cuvântul, slujirea şi mântuirea lui Cristos, numai atunci putem primi şi harul slujirii. Dar până atunci, trebuie să stăm mai întâi ca Maria din Betania la picioarele lui Isus şi să-i ascultăm cuvintele (Lc 10,39); trebuie să spunem ca Maria din Nazaret: “Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38); trebuie să spunem ca tânărul Samuel: “Vorbeşte, Doamne: slujitorul tău ascultă” (cf. 1Sam 3,10).

Apostolii, abia după ce au primit învăţătura, darurile şi mântuirea lui Cristos, abia după aceea au primit misiunea de a merge, care la iudei şi care la păgâni, pentru a le vorbi, pentru a-i învăţa şi pentru a le duce mântuirea prin Cristos (cf. Gal 2,7-8).

Preacurata Fecioară Maria, şi apoi Avraam şi Saara din prima lectură de astăzi, au putut sluji cu vrednicie lui Dumnezeu şi oamenilor, chiar înainte de venirea lui Isus, pentru că ei au crezut şi i-au acceptat pe deplin mântuirea care trebuia să vină. Iată ce spune însuşi Isus despre el: „Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua mea; a văzut-o şi s-a bucurat” (In 8,56); iar Paul spune şi el: „Avraam l-a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i-a fost socotit ca neprihănire" (Rom 4,3).

Lecturile de la sfânta Liturghie de astăzi, ne spun că ospitalitatea este o importantă lucrare a ucenicului Împărăţiei, mai ales că şi însuşi Isus şi-a început activitatea sa misionară tot cu un act de ospitalitate.

Când Ioan Botezătorul l-a prezentat pentru a doua oară pe Isus ca,”Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (In 1,36), era împreună cu doi dintre ucenicii săi. Auzind aceştia cuvintele lui Ioan Botezătorul, s-au dus după Isus şi l-au întrebat unde locuieşte. Atunci Isus i-a invitat în casa unde locuia. Unul dintre cei doi ucenici ai lui Ioan care au mers după Isus şi au rămas în ziua aceea la el, a fost Andrei. Acesta a primit o aşa învăţătură şi convingere, că imediat după asta l-a adus la Isus şi pe fratele său Simon, pe care Isus l-a numit Petru şi pe care l-a făcut „piatră” a Bisericii (cf. In 1,35-42). Iar apoi la rândul său Petru a făcut multe alte „pietre vii” pentru Biserica lui Isus (cf. 1Pt 2,5).

Dar, Isus, îşi şi va isprăvi lucrarea, tot printr-un act de ospitalitate faţă de toţi cei care îi vor fi primit darul, slujirea şi cuvântul, care îi vor fi primit ospitalitatea, şi misiunea încredinţată; atunci el îi va chema să moştenească împreună cu el Împărăţia: „Tată, vreau ca acolo unde sunt eu, să fie şi ei împreună cu mine, ca să vadă slava mea, slavă pe care tu mi-ai dat-o” (In 17,24); şi iarăşi: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu şi moşteniţi Împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii” (Mt 25,34).

Să rememorăm câteva fapte de ospitalitate din Biblie şi cu binecuvântările ei: primii ucenici s-au convertit printr-un act de ospitalitate (cf. In 1,35-42); ca Avraam şi Saara, au grăbit naşterea copilului aşteptat în urma unui act de ospitalitate (cf. Gen 18,1-10); Rahav din Ierihon a dobândit salvarea vieţii trupului şi a sufletului, tot în urma unui act de ospitalitate (cf. Ios 2,1; 6,22-23); că Manoah i-a primit pe îngerii care i-au adus vestea naşterii lui Samson, tot în urma unui act de ospitalitate (cf Jud 13,7-15; Evr 13,2); văduva din Sarepta Sidonului a fost iertată şi ajutată de Dumnezeu, tot printr-un act de ospitalitate (cf. 1Rg 17,1-24); că Sunamita a primit mângâierea şi învierea unicului ei fiu, tot printr-un act de ospitalitate (cf. 2Rg 4,8-37); Marta a primit credinţa curată, tot printr-un act de ospitalitate (cf. Lc 10,38-42); Lidia din Filipi a ajuns la cunoaşterea şi Isus şi a mântuirii, tot în urma unui act de ospitalitate (cf. Fap 16,14-15); temnicerul din Filipi şi toată familia lui au ajuns la cunoaşterea lui Isus şi a mântuirii lui, tot în urma unui act de ospitalitate (cf. Fap 16,23-34); Gaius a devenit credincios tot în urma unui act de ospitalitare (cf. 3In 1,1-8).

Psalmul 15, cel cu care ne-am rugat la sfânta Liturghie de astăzi, este un psalm în care ne este descris omul credincios şi bun pe care îl caută Isus, pentru a-i oferi mântuirea şi pentru a-l rândui în slujirea sa şi a oamenilor de mântuit. Astfel, omul care acceptă mântuirea şi apoi misiunea de apostol: este omul ce umblă în neprihănire; este omul care săvârşeşte ceea ce este drept; este omul care face voinţa lui Dumnezeu; este omul care spune adevărul din inimă; este omul care nu cleveteşte cu limba lui; este omul care nu face rău semenului său; este omul care nu aruncă ocara asupra aproapelui său; este omul care nu-şi dă banii cu dobândă; este omul care nu ia mită împotriva celui nevinovat (cf. Ps 15,1-6).

Din exemplul lui Isus, care şi-a început activitatea misionară cu un gest de ospitalitate şi îl va termina tot printr-un gest de ospitalitate, dar veşnică (In 17,24; Mt 25,34); care a apreciat ospitalitatea tuturor celor l-au primit, lăsându-le învăţătura şi mântuirea sa (cf. Lc 10,38-42); care a recomandat ucenicilor să primească ospitalitate şi s-o răsplătească cu pacea şi vindecarea sa (cf. Lc 10, 5-9); care prin apostolii săi a recomandat ospitalitatea ca element forte al activităţii misionare (cf. Rom 12,13); trebuie să ne deprindem şi noi cu ospitalitatea ca un mijloc eficient de apostolat.

Trebuie să repetăm de fiecare dată că, în pericopa evanghelică de duminică, Isus Cristos urcă din Galileea la Ierusalim, pentru ca acolo să-şi împlinească slujirea sa de mare preot şi de jertfă curată, pentru mântuirea păcătoşilor. Şi de asemenea trebuie să mai spunem, că în această urcare la Ierusalim, Isus caută ucenici care să-l slujească pe Dumnezeu şi pe oameni. Cu acea urcarea sa Ierusalim, Isus a inaugurat numai căutarea de ucenici, căci această căutare continuă şi va continua până la revenirea sa.

Fericitul Ieremia Valahul (1556-1625), cel care la vârsta de 18 ani pleacă de acasă pentru a-şi afla „mântuirea sufletului”, şi pe care Providenţa l-a condus în Italia, la Napoli. Acesta la 8 mai 1579 intră în mănăstirea sfântului Efrem cel vechi din Napoli, aparţinând ordinul călugărilor capucini. Aici el îşi va începe slujirea sa plină de dăruire faţă de Isus care i-a luminat viaţa, şi faţă de cei bolnavi, în care vedea "părţi suferinde ale trupului lui Isus". El l-a slujit pe Dumnezeu şi pe semenii bolnavi, până la jertfa de sine, murind din iubire faţă de ei, asemenea lui Isus.

Sfântul Abacuc cel desculţ şi râvnic (1894-1978), cel care s-a născut în Insula Symi, una din cele 12 insule din Marea Egee, numite Dodecanez, a avut trăsăturile dragostei ospitaliere. El a slujit ca infirmier într-o mănăstire. Zile, nopţi, luni şi ani, vară şi iarnă, părintele Abacuc şi-a petrecut timpul spălând hainele călugărilor bolnavi şi a mirenilor care erau în suferinţă, fără nici o plângere. Mergea de la spălătorie la bucătărie şi invers, pregătind mese şi hrănind bolnavii. Apoi le aducea hainele spălate, ca ei sa fie mereu curaţi. (cf. Patericul atonit, capitolul I).

În anul 1987, la Iaşi, din iniţiativa Excelenţei Sale Episcop Petru Gherghel, a fost creat Institutul diecezan, „Slujitoarele lui Cristos Marele Preot”, „îngeri slujitori pe pământ”, aşa cum frumos s-a exprimat cineva atunci când a văzut pe o soră care slujea într-o parohie. Aceste surori, care pe lângă cele trei voturi tradiţionale: ascultare,curăţie şi sărăcie; ele şi-au asumat şi un al patrulea vot: slujirea dezinteresată faţă de toţi cei care au nevoie de ajutor. Aceste surori caută să imite în viaţa lor consacrată, slujirea lui Isus, slujirea Fecioarei Maria şi a sfântului Iosif, slujirea Martei şi a Mariei, slujirea lui Avraam şi Saara, şi slujirea tuturor sfinţilor. Iar această slujire ele şi-o desfăşoară: în seminarii, în centre de primire şi îngrijire pentru bolnavi, în grădiniţe de copii şi în multe parohii din ţară şi din străinătate. Prin slujirea lor, aceste surori minunate, vorbesc tuturor despre ospitalitatea şi iubirea la care ne cheamă Isus pe noi toţi.

Sfântul Camil de Lellis (1550-1614), „tatăl săracilor şi îngrijitorul bolnavilor”, a introdus în spitale “ritul primirii bolnavului”, rit care urmează scheme liturgice, rit care conţine gesturi şi semne care exprimă natura religioasă a acestui act. Acest rit îi garantează bolnavului că în spital va găsi căldură, că va fi tratat cu respect, că va avea parte de îngrijiri medicale, şi că va găsi persoane care “vor avea inimă” pentru el.

Dar, acest rit ne obligă şi pe noi la o primire şi o tratare în spirit de credinţă a tuturor celor aflaţi în nevoi.

Şi în această cheie putem înţelegem mesajul lecturilor de astăzi, dar şi al cuvintelor sfântului Paul din lectura a doua, care ne cheamă, ca alături de el, să completăm în trupul nostru suferinţele care lipsesc pătimirilor lui Cristos; şi să-i slujim pe oameni pregătindu-i să-i primească taina mântuirii (cf. Col 1,24-28).

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la DUMINICA XVI DE PESTE AN „C”

Dumnezeu ne cheamă astăzi ca dintre toate cele bune, noi să ne alegem partea cea mai bună

Lecturile de la sfânta Liturghie de astăzi stau sub semnul ca din toate lucrurile posibile, să alegem partea cea mai bună. Fiecărui om Dumnezeu i-a hărăzit tot ceea ce este mai bun, un loc bun în împărăţia sa veşnică. Dar vine diavolul, îi dă o parte bună aici pe pământ: bogăţii, distracţii şi titluri de onoare, dar îi i-a partea cea mai bună, mântuirea şi bucuria veşnică.

Isus însoţit de apostolii şi ucenicii săi îşi continuă drumul spre Ierusalim, acolo unde urcă pentru a suferi şi pentru a muri pentru mântuirea noastră. În drum spre Ierusalim, Isus trece prin sate şi oraşe predicând „Evanghelia împărăţiei”, căutând şi instruind oameni care să o primească.

Isus este pe drum urcând la Ierusalim. Asta a fost starea lui Isus pe pământ, o continuă urcare la Ierusalim, adică o continuă muncă şi jertfă, în căutarea şi instruirea sufletelor pentru cer, muncă şi jertfă care vor culmina cu răstignirea pe cruce. Pentru că împărăţia sa nu este din lumea aceasta (cf. In 18,36), pentru asta Isus nu a avut cetate stătătoare şi nici loc unde să-şi plece capul (cf. Evr 13,14; Lc 9,58). Astăzi, Isus, caută să ne convingă şi pe noi să ne luăm crucea şi să urcăm împreună la Ierusalim (cf. Lc 9,23), pentru că şi noi asemenea lui, nu suntem din lumea aceasta (cf. In 17,14); că şi noi asemenea lui suntem călători pe acest pământ (cf. 1Pt 1,1), pentru că şi pentru noi cetăţenia este în ceruri (cf. Fil 3,20).

Isus a intrat într-un sat şi o femei cu numele de Marta l-a primit în casa ei (cf. Lc 10,38). Dacă în satul samaritenilor nu a fost primit (cf. Lc 9,53), în Betania a fost primit şi găzduit într-o casă.

Dar, nu este totul ca să-l primeşti pe Isus, ci depinde şi de cum îl primeşti. Simon fariseul l-a primit ca un bogat mândru pe un sărac (cf. Lc 7,36-50); Marta l-a primit ca o gospodină avută pe un călător obosit şi flămând; Maria însă l-a primit pe Isus ca o păcătoasă pe mântuitorul ei, ca o slujitoare sărmană pe regele ei; ca o fiinţă simplă pe învăţătorul ei; ca o săracă Domnul ei. Dacă Simon fariseul şi Marta credeau că Isus are nevoie de ajutorul lor; Maria era convinsă că ea are nevoie de ajutorul lui Isus, de aceea s-a aşezat la picioarele lui, şi îi asculta cuvintele.

Isus a intrat în casa celor două surori, Marta şi Maria. Diavolul a amăgit-o pe Marta să ia o parte bună, aceea de a-i pregăti un prânz lui Isus. Dar Isus avea o altă foame, o foame de suflete care să-l asculte, care să-i primească mântuirea, şi apoi să-i accepte misiunea de a continua evanghelizarea începută de el. De aceea, Maria alege partea cea mai bună care nu i se va lua, partea de a sta la picioarele lui, unde să-i asculte cuvintele, unde să-i primească darurile şi slujirea, unde să-i primească mântuirea şi misiunea de a continua evanghelizarea începută de el (cf. Lc 18, 38-42).

Prima lectură ne spune că la Avraam şi Saara au venit trei călător. Un lucru bun din punct de vedere pământesc era ca să nu se deranjeze pe o căldură aşa mare. Dar lucrul cel mai bun era să-i ospăteze şi să îngrijească de ei. Renunţând la lucru bun şoptit de diavol şi alegând lucru cel mai bun la care este chemat orice om, l-a ospătat pe însuşi Dumnezeu care i-a adus cea mai bună veste pe care o aştepta de multă vreme, veste naşterii copilului promis prin care i se va continua şi mări descendenţa până la sfârşitul veacurilor (cf. Gen 18,1-10).

Regele David, în psalmul 15, putea alege un lucru bun, ca să preamărească omul firesc care caută ca toate lucrurile să-i fie în avantajul său pământesc. Dar luminat de Dumnezeu, alege lucrul cel mai bun, şi preamăreşte pe omul bun, pe omul credincios, care nu se uită la pierderile pământeşti, ci se uită numai la câştigurile celeşti (cf. Ps 15,1-6).

Sfântul Paul, cel care ne vorbeşte în lectura a doua, ne spune că diavolul îi oferise şi lui o parte bună: autoritate, bogăţii şi renume. Dar după ce l-a întâlnit pe Cristos glorificat la dreapta Tatălui, a lăsat toate cele bune ale diavolului şi a ales partea cea mai bună a lui Isus, suferinţa şi moarte pentru evanghelie şi pentru mântuirea oamenilor (cf. Col 1,24-28).

Biblia ne spune că şi Isus a fost ispitit pe munte, ca să aleagă o partea bună: bunuri, mărire lumească şi putere omenească, evitarea crucii; iar asta satana o făcea ca Isus să piardă partea cea mai bună; ascultarea faţă de Tatăl ceresc şi mântuirea noastră. Şi noi ştim cu toţii că Isus a ales partea cea mai bună, atât pentru el cât şi pentru noi (cf. Mt 4,1-11; Mc 1,12-13; Lc 4,1-13).

Să fim atenţi că satana, dacă a încercat să-l amăgească pe Isus şi pe apostoli, cu atât mai mult va încerca să ne amăgească şi pe fiecare dintre noi, dându-ne o parte bună, dar luându-ne partea cea bună.

Astfel: lui Esau i-a dat un blid de line, şi i-a luat binecuvântarea (cf. Gen 25,29-34); regelui Saul i-a dat un pic d mărire deşartă şi i-a luat tronul (cf. 1Sam 13,13); regelui Zedechia i-a dat puţină mărire deşartă, dar i-a luat ochii şi viaţa (cf. Ier 39,6-7); lui Iuda i-a dat puţină plăcere de bani, dar i-a luat viaţa şi mântuirea (Mt 27,5); lui Anania şi Safira le-a dat puţină satisfacţie de oameni de afaceri, dar le-a luat viaţa şi toate lucrurile (cf. Fap 5,1-11); etc.

Să nu uităm niciodată că: lumea ne oferă numai un blid de linte; orice putere pământească doar 30 de arginţi; organizaţiile oculte o mică sponsorizare; dar, Isus Cristos oferă viata veşnică. Noi ce alegem?

Dintotdeauna, alegerea Domnului, a însemnat aflarea izvorului de binecuvântări şi a părţii celei mai bune pe care nu ne-o poate lua nimeni niciodată. La picioarele lui Isus, asemenea Mariei din Betania, găsim: izvorul mângâierilor divine: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28); izvorul ajutoarelor divine: „Fără de mine nimic nu puteţi face” (In 15,5); izvorul vindecărilor divine: „Mergi, fiul tău trăieşte!” (In 4,50); izvorul hranei divine: „Toţi au mâncat şi s-au săturat şi au strâns din ceea ce a rămas douăsprezece coşuri de firimituri” (Lc 9,17); izvorul ştiinţei divine: „Maria stând la picioarele lui Isus îi asculta cuvintele” (Lc 10,39).

Suntem la sfânta Liturghie, prin intermediul căreia Dumnezeu, precum odinioară în cortul lui Abraham şi Saara, apoi în casa Martei şi a Mariei, vrea să ne facă ca noi să-l alegem pe el ca pe partea cea mai bună care nu ni se va lua de la noi (cf. Lc 10,42).

Dintre toate exerciţiile de pietate creştină, sfânta Liturghie, cu liturgia cuvântului şi cu liturgia euharistică, este partea cea mai bună care nu ni se va lua, este cea mai consistentă hrană sufletească pentru omul călător pe pământ. De aceea şi vrăjmaşul sufletelor, diavolul, cel care îi risipeşte pe oameni, asemenea lupului (cf. In 10,12), caută cu orice preţ să-i împiedice pe oameni să participe şi să se hrănească din ea, oferindu-le diferite surogate în locul ei.

De aceea, sfântul Ludovic IX (1214-1270), regele Franţei, pe când putea să aleagă lucruri bune în opinia oamenilor; joc, distracţie, vânătoare; el a ales mereu numai partea cea mai bună care nu i se va lua, a ales participarea zilnică la sfânta Liturghie, pentru ca asemenea sfintei Maria din Betania, să asculte zilnic cuvântul lui Dumnezeu şi să se hrănească cu trupul şi sângele lui Cristos, pentru a găsi toate comorile harului divin.

Aşa stând lucrurile cu sfânta Liturghie, iată ce i-a spus într-o zi diavolul sfântului Antonie cel Mare (251-356) referitor la ea: „Noi nu avem niciodată odihnă, mai ales când este vorba de a-i opri pe oameni de la sfânta Liturghie, partea cea mai bună care nu li se va lua. Astfel le oferim lucruri bune, dar pământeşti, care nu le folosesc la nimic în viaţa veşnică, şi astfel în zi de duminică şi sărbătoare îi provocăm: pe unii îi facem să croiască, iar pe alţii să coase; pe unii îi facem să vândă, iar pe alţii să cumpere; pe unii îi facem să cânte, iar pe alţii să joace; pe unii îi facem să plece musafiri, iar pe alţii să aştepte musafiri; pe unii îi facem să plece în căutare de bani, iar pe alţii în căutare de plăceri”.

Iată ce i-a spus diavolul şi sfântului Ioan Maria Vianney (1786-1859), în legătură cu sfânta Liturghie de duminică şi sărbătoare: „Pentru că sfânta Liturghie de duminică, de sărbătoare şi de fiecare zi, este partea cea mai bună şi partea cu cel mai mare folos sufletesc, noi luptăm din toate puterile ca să-i împiedicăm pe oameni să participe la ea, dându-le părţi bune, dar pământeşti. Astfel pe unii îi facem să nu se îndure de ogoare; pe alţii să nu se îndure de animale; pe alţii să nu se îndure de distracţii (cf. Lc 14,18-24); pe alţii să nu se îndure de prieteni; apoi pe alţii să se simtă obosiţi, slăbiţi sau bolnavi”.

De aceea sfântul Paul ne îndeamnă: „Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului; luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Ef 6,11-17).

Pentru cei care doresc să stea la picioarele lui Isus, şi să ia partea cea mai bună, sfânta Liturghie, Isus le trimite îngerii săi să-i ajute. Iată câteva exemple:

În viaţa sfântului Anton de Padova (1195-1231), citim că îngerii cerului, păzeau aria de grâu de păsări, în timp ce el era la sfânta Liturghie.

Îngerii păzeau de lupi şi oile sfintei Germana Couzin (1579–1601), în timp ce ea era la sfânta Liturghie.

Îngerii lui Dumnezeu, ţineau de coarnele plugului, în timp ce sfântul Isidor Plugarul (1110-1170), era la sfânta Liturghie.

Isus ne spune: „Fără mine nimic nu puteţi face” (In 15,5). Iar psalmistul ne spune şi el: „Dacă Domnul nu zideşte o casă, în zadar trudesc cei care lucrează la zidirea ei. Dacă Domnul nu păzeşte o cetate, în zadar veghează cei care o păzesc. Dacă Domnul nu pâine celor flămânzi, în zadar se scoală oamenii de vreme şi se culcă târziu” (Ps 127,1-2).

De aceea, să refuzăm toate cel bune ale diavolului şi ale lumii, şi să le alegem numai pe cele mai bune ale lui Dumnezeu şi ale împărăţiei sale. Amin

Pr. Ioan Lungu