Reflecţie
la DUMINICA a XIV-a DE PESTE AN - C
Binefacerile vestirii lui Cristos
În evanghelia de astăzi, Isus îşi urmează drumul
către Ierusalim, acolo unde urcă spre a împlini jertfa crucii, pentru păcatele
lumii, pentru păcatele noastre. Dar lucrarea mântuirii este o lucrare
divino-umană, la care trebuie să participe şi oamenii după puterea lor. De
aceea, Isus, pe lângă cei 12 apostoli, am văzut încă de duminica trecută că a
început să aleagă şi alţi colaboratori şi iată că astăzi a reuşit să strângă încă
alţi 72 de ucenici colaboratori, pe care i-a trimis doi câte doi înaintea sa,
pe unde avea el să treacă, pentru a-i pregăti pe oameni să-l primească pe el şi
mântuirea lui.
În Biblie, cifrele nu apar în mod întâmplător; mai
totdeauna indică sau simbolizează ceva. Cifra 12 simbolizează poporul iudeu cu
cele 12 triburi ale sale. În Biblie, cei 12 fii ai lui Iacob devin cele 12
triburi ale lui Israel. Conform Cărţii Genezei,
lumea este alcătuită din 72 de popoare născute din cei trei fii ai lui Noe, şi
anume Ham, Set şi Iafet (cf. Gen
10,1-32). Deci, cei 72 de ucenici sugerează faptul că, prin ei, mesajul este
destinat să se facă auzit în lumea întreagă. Isus i-a ales pe cei 12 şi pe cei
72 pentru a-i trimite la iudei şi păgâni, căci el a venit ca să-i mântuiască pe
toţi oamenii păcătoşi de pe pământ.
La popoarele păgâne şi chiar la iudei, pacea era un
lucru rar, de aceea, din cauza lipsei păcii, oamenii trăiau în teamă, sărăcie
şi nesiguranţă. Isus i-a trimis astăzi pe cei 72 de noi ucenici, pentru a-l prezenta
în faţa oamenilor, cu numele mult aşteptat de ei, cu numele vestit de profeţi:
„Principe al păcii”, care va întemeia o „împărăţie a păcii” (Is 9,5-6); cu numele vestit de îngeri
chiar de la naşterea sa, „cel care aduce pe pământ pacea din ceruri” (cf. Lc 2,14); cu numele cu care el însuşi
s-a recomandat, „ca cel care dă o pace diferită de cea a oamenilor” (cf. In 14,27; In 16,33). Chiar şi salutul ucenicilor către oameni trebuie să fie
tot unul de pace: „Pace acestei case!” (Lc
10,5).
Prima lectură de astăzi ne spune că Dumnezeu a
promis poporului său, asuprit de mulţi duşmani, că va revarsă asupra lui pacea ca
un şuvoi de apă ieşit din matcă (cf. Is
66,10-14). În planul lui Dumnezeu şi în concepţia profeţilor, pacea este
sinteza tuturor bunurilor mesianice, cu care el binecuvântează pe toţi cei care
îl primesc pe Mesia. Deci, pace înseamnă: linişte din partea duşmanilor, bucurie,
vigoare, mângâiere în necazuri şi ajutor în nevoi.
Părintele Ernest Munachi Ezeogu ne povesteşte că un
predicator protestant vorbea la o întâlnire religioasă în aer liber, în
Halifax, Canada. Cunoscutul evanghelist William Franklin Graham, jr. (Billy
Graham), născut în anul 1918, protestant şi el, urmă să vorbească în seara
următoare, dar sosise cu o zi mai devreme. A venit neanunţat şi s-a aşezat pe
iarbă împreună cu mulţimea de oameni. În faţa lui se afla un domn în vârstă
care părea să asculte atent ce se predica. Atunci când oamenii au fost chemaţi
să se apropie de scenă şi să se dedice Domnului, cum e obiceiul la fraţii protestanţi,
bărbatul nu s-a mişcat. Graham l-a bătut pe umăr şi l-a întrebat: “Doreşti să
îl accepţi pe Cristos? Aş fi bucuros să vă însoţesc pe acest drum!” Fără să
ştie cine este cel care i-a vorbit astfel, bătrânul i-a răspuns: “Nu, cred că
mai bine îl aştept pe expertul de mâine seară”.
În gândirea acestui om, ca şi în gândirea multor
oameni de astăzi, câştigarea sufletelor pentru Cristos ar fi ceva rezervat doar
experţilor. Dar Isus,în evanghelia de astăzi, ne spune că misiunea de a câştiga
suflete este pentru toţi, experţi şi mai puţin experţi, clerici şi laici.
Sfântul Francisc Xaveriu (1506-1552) – cel ce a
fost apostolul Indiilor, al Ceylonului, al Insulelor Moluce, al Japoniei; cel
care se făcea înţeles ca apostolii la Rusalii de toţi cei la care le predica (cf. Fap 2,6); cel care a adus mulţi păgâni
la lumina credinţei, învăţând şi explicând rugăciunile noastre simple: Tatăl nostru, Bucură-te, Marie şi Slavă
Tatălui; cel care a botezat cu mâna lui peste un milion de păgâni – ne-a
lăsat acest strigăt de durere într-o scrisoare, către “experţii” din
universităţile de teologie, pe care mulţi îi aşteaptă în câmpul misionar şi
care nu vin. Iată ce a scria el: “Mulţi dintre cei de aici nu devin creştini, numai
din cauză că nu este nimeni care să-i instruiască. Adeseori simt dorinţa de a
merge prin toate universităţile Europei, în special la Paris şi Sorbona, şi să
strig ca un ieşit din minţi şi să le spun tuturor ce multe suflete nu ajung în
cer şi cad în iad din cauza neglijenţei lor”.
Să nu aşteptăm ca mai întâi să plece „experţii” în
misiune, căci ei, deşi au primit de la Dumnezeu cele mai mari daruri de înţelepciune şi
putere, ei se ruşinează cu Dumnezeu de la care le-au primit, iar, prin
cuvintele şi faptele lor, prin învăţătura şi exemplul lor, slujesc mai mult satanei,
decât lui Dumnezeu; dar vai, cum ne va întreba Dumnezeu la judecată pe fiecare dintre
noi cum am folosit darurile sale spre gloria sa şi spre mântuirea sufletelor!
În evanghelia după
Luca, Isus vorbeşte despre păstorul care are o sută de oi, dintre care s-a
pierdut una; atunci le lasă pe cele 99 în staul şi porneşte în căutarea oiţei
pierdute (cf. Lc 15,4). Astăzi
asistăm la o inversare de situaţie. Păstorul din ţările odinioară creştine a
rămas doar cu o oiţă, iar celelalte 99 sunt oiţe rătăcite. De aceea, vestirea
mântuirii prin Cristos şi aducerea oiţelor rătăcite în staulul Bisericii este
urgentă, căci diavolul, lupul oilor Domnului, după ce le-a împrăştiat, stă gata
să le răpească şi să le sfâşie (cf. In
10,12; 1Pt 5,8).
Iată un cuvânt frumos al sfântului Paul, privind
chemarea noastră: „Fraţilor, cugetaţi la chemarea voastră: nu mulţi sunt înţelepţi
după trup, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi de neam ales, însă Dumnezeu a
ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi. Dumnezeu a
ales cele nesemnificative ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele puternice.
Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite, ba chiar cele ce nu sunt,
ca să le ruşineze pe cele ce sunt” (1Cor
1,26-28).
Psalmistul ne îndeamnă astăzi: “Preamăriţi-l pe
Dumnezeu, toţi locuitorii pământului (cf. Ps
65,1). Cei 72 de ucenici, care sunt imaginea tuturor botezaţilor trimişi în
misiune, au ascultat îndemnul lui Isus şi al psalmistului şi, alături de
ceilalţi 12, au plecat în misiune şi au început să vestească. Iar de cum şi-au
început vestirea, duhurile rele, cauza suferinţelor oamenilor, fugeau, lăsând
în urma lor: pacea, bucuria, tinereţea sufletească şi mângâierea (cf. Lc 10,17).
Când au văzut că Paul şi Barnaba au cucerit multe
suflete pentru cer şi au înviat şi un mort prin puterea cuvântului lui Isus, păgânii
din Listra au început să-i considere pe Paul şi Barnaba ca pe nişte zei. Ridicând
glasul, au strigat în limba licaoneană: „Zeii s-au făcut asemenea oamenilor şi
au coborât la noi! Şi pe Barnaba îl numeau Zeus, iar pe Paul, Hermes, fiindcă
el era purtătorul de cuvânt” (Fap
14,11-12). Într-adevăr peste toţi aceştia, aşa cum ne spune sfântul Paul în
lectura a doua, a coborât pacea şi bucuria lui Cristos (cf. Gal 6,16).
Minuni de har au făcut cu mărturia lor nu numai cei
12, nu numai cei 72, ci toţi botezaţii care au avut bunăvoinţa să meargă la
toţi cei care aşteptau lumina şi mângâierea lui Cristos. Iată câteva exemple în
acest sens:
- Sfântul Damian Leprosul (1840-1889) a fost un
preot misionar care s-a dus în Insulele Hawaii să îngrijească pe leproşi. Era o
muncă foarte grea. Ca să le poată vorbi de Cristos, de pacea şi de mântuirea
lui, el s-a identificat cu ei, ajungând în cele din urmă el însuşi un lepros. Pe
acea insulă a durerii, a tristeţii şi a morţii, sfântul Damian a adus prin vestirea
cuvântului: pacea, mângâierea şi liniştea sufletească. Prin el mulţi oameni au
auzit de leproşii de acolo; savanţii au căutat remediul; iar mulţi oameni au
trimis ajutoare şi multe rugăciuni. Într-adevăr peste toţi aceşti leproşi, aşa
cum ne spune sfântul Paul în lectura a doua, a coborât pacea şi bucuria lui
Cristos (cf. Gal 6,16).
- Sfântul Maximilian Maria Kolbe (1894-1941), în luna februarie 1941, este arestat
pentru a doua oară şi aruncat în închisoarea din Pawiak; de aici, în luna mai
este transferat la Oswiecim
(Auschwitz) unde va primi şi coroana de trandafiri roşii a morţii de martir.
Cât timp a stat închis în lagărul de la Auschwitz , prin mărturisirea lui Cristos printre
deţinuţii lagărului, a transformat acele suflete triste şi revoltate în suflete
pline de pace şi bucurie; a transformat acele locuri ale morţii în cetăţi ale
păcii cereşti. Asta poate face vestirea lui Cristos: din oameni disperaţi de
anumite situaţii, în oameni plini de pacea lui Dumnezeu; oameni care au primit
suferinţele şi moartea cântând. Într-adevăr, peste toţi aceşti deţinuţi,
aşa cum ne spune sfântul Paul în lectura a doua, a coborât pacea şi bucuria lui
Cristos (cf. Gal 6,16).
De multe ori e de ajuns
ca măcar un singur om să-l aducem la pacea lui Cristos. “Căci cine întoarce un
păcătos de la rătăcirea căii lui, îşi va salva sufletul de la moarte şi va
acoperi o mulţime de păcate” (Iac
5,20).
Despre sfânta Lidwina (+ 1433), care a trăit 34 de ani
pe patul de suferinţă, se citeşte că a venit la ea un bogătaş, care recunoştea
că păcătos, dar care se lamenta că nu are putere să se întoarcă de la păcat şi atunci
a rugat-o pe Lidwina să-l ajute, luând asupra ei o parte din păcatele sale pentru
a le ispăşi. Sfânta Lidwina a fost de acord, cu condiţia ca şi el să accepte un
lucru: să nu se mişte noaptea în pat; iar el a acceptat. Seara, după ce
bogătaşul s-a culcat, a voit să se întoarcă pe o parte, dar îşi aminti de
promisiunea făcută şi răbdă. După o oră, mii de ace îl furnicau în tot corpul
şi durerea îi deveni insuportabilă. Atunci se gândi: "Dacă a sta o noapte
pe un pat moale este un chin atât de mare, oare ce va fi în iadul veşnic, pe un
pat de foc?" Atunci păcătosul s-a luminat şi şi-a schimbat viaţa, iar
asupra lui s-a revărsat pacea lui Cristos. Ba mai mult, prin exemplul
schimbării lui, acel om a adus la pacea lui Cristos şi pe alţi oameni.
Să reţinem bine din mărturia evangheliilor şi a istoriei
Bisericii pacea şi bucuria pe care le aduc în sufletele oamenilor vestirea lui
Cristos şi mărturia creştină! Dumnezeu
voieşte astăzi ca peste lumea tristă în care trăim, peste lumea apăsată de
diavol să reverse şuvoaie de pace şi bucurie, prin vestirea şi mărturia noastră
(cf. Is 66,10-14c). Vom refuza
chemarea?
Nu trebuie să fim experţi în teologie, ajunge o
mărturie simplă, o simplă chemare, un simplu îndemn, iar Cristos va lucra. Cu
cât mesagerul va fi mai slab, cu atât se va vedea mai bine puterea lui Dumnezeu
în această lucrare de înnoire şi mântuire.
Dar câştigul nu este
numai al celor cărora le vestim cuvântului lui Cristos, ci este şi al nostru, căci
de cum vom porni în această misiunea primită de la Isus , diavolii vor cădea din
cer ca fulgerul, iar numele noastre vor începe să fie scrie în cer: „Isus a
spus: «L-am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger. Cu toate acestea nu vă bucuraţi că duhurile vi se supun, ci
bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri»” (Lc 10,18.20). Ce sigură garanţie a mântuirii! Oare o vom
pierde?
Deci, dacă Isus ne trimite, trebuie să pornim
imediat. Am văzut că nu trebuie să fim experţi în teologie şi ajunge un cuvânt
simplu, o mărturie simplă, o chemare simplă, un îndemn simplu, o lumină curată a
evangheliei, iar apoi Cristos îşi va împlini lucrarea. Cu cât mesagerul va fi
mai slab, cu atât se va arăta mai bine că puterea în această lucrare este a lui
Cristos. Slăvit să-i fie numele! Amin.
Pr.
Ioan Lungu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
! comentariile sunt moderate!
--------------------------------------------