Reflecţie la DUMINICA  XV  DE  PESTE  AN  “C”

Trebuie să fim continuatorii operei caritative începute de Isus, Samariteanul milostiv

Conform unei vechi legende, un călător s-a rătăcit și a ajuns pe un nisip mișcător. Confucius a văzut situația în care se afla omul și a spus: Este evident că trebuie evitate astfel de locuri. Apoi, Buda trecând și el pe acolo, văzând eforturile disperate ale omului a spus: Fie ca problema acestui om să fie o lecție pentru întreaga lume. După aceea a trecut pe acolo Mohamed. La vederea omului care se afunda tot mai mult în nisipul mișcător, a spus: Aceasta e voia lui Alah! La sfârșit a apărut și Isus. El a spus: Apucă-mă de mână, frate. Te voi ajuta eu să scapi!

Samaritanul milostiv, despre care vorbeşte evanghelia de astăzi, este în primul rând Isus Cristos, căci Isus este cel de alt neam, cel venit de sus, cel care din milă şi iubire n-a mai răbdat să vadă neamul omenesc muncit de diavol, cel care ne-a mântuit prin jertfa sa de pe cruce. Iar apoi înviind din morţi şi înălţându-se la cer, l-a trimis pe Duhul Sfânt în Biserica sa, ca prin vinul şi untdelemnul sfintelor Scripturi şi al sfintelor Taine, să ne vindece rănile lăsate de tâlharii iadului.

Biserica este casa de oaspeţi, unde Isus a orânduit să fie duşi toţi păcătoşii, toţi cei răniţi de diavol, toţi cei ce doresc să se mântuiască. Slujitorii ei sunt apostolii şi urmaşi lor legitimi, în unire cu toţi cei botezaţi. 

Cuvintele: “lăsându-l aproape mort”, înseamnă că tâlharii nu l-au putut omorî pe om de tot. Trupul i-a devenit muritor, dar sufletul i-a rămas viu. S-a stricat asemănarea cu Dumnezeu, dar a rămas în el chipul lui Dumnezeu, chiar dacă întunecat de păcat, însă în stare de a se îndrepta şi înnoi.

Sfânta Liturghie este cea mai mare comoară mântuitoare lăsată de Isus nouă oamenilor de pe pământ, înainte de patima şi moartea sa, şi înainte de trecerea sa la Tatăl. În cadrul ei găsim tot ce avem nevoie pentru a ne vindeca sufletele rănite şi slăbite de păcat: Iertarea în liturgia penitenţială de la începutul Liturghiei; Adevărul în liturgia cuvântului; Iubirea în liturgia euharistică; viaţa veşnică în Împărtăşanie.

Urmând exemplul lui Cristos care s-a dăruit cu totul pe sine însuşi pentru a veni într-ajutorul oamenilor care prin neascultare şi păcat au părăsit Ierusalimul ceresc şi au coborât în Ierihonul pământului, unde stâpânesc tâlharii iadului, care i-au jefuit de bunuri şi i-au rănit lăsându-i aproape morţi, dar care nu i-au putut omorî de tot, rămânându-le puterea de a se îndrepta şi înnoi; zic, urmând exemplul dragostei lui Isus pentru oameni, mulţi creştini au devenit şi ei “samariteni milostivi” pentru cei din jurul lor. Iată câteva exemple în acest sens:

În viaţa sfântului Ioan al lui Dumnezeu (1495-1550), un călugăr portughez, pe care o predică a Fericitului Ioan de Avila (1500-1569), l-a impresionat, făcându-l ca în anul 1539, să se dedice total îngrijirii săracilor și bolnavilor. A întemeiat un spital la Granada, în Spania, și a adunat în jurul său oameni animați de același ideal, care au constituit apoi Ordinul cunoscut sub numele de „Fatebenefratelli”. A strălucit prin caritate, mai ales față de străini și suferinzi, având metode revoluționare de îngrijire a bolnavilor, mai ales a celor bolnavi mintal. În viaţa acestui sfânt este descrisă o emoţionantă întâmplare. Pe când acest sfânt îngrijea cu mare iubire pe cei bolnavi şi le bandaja rănile, la un moment dat sfântul Ioan a văzut pe picioarele unui om răni adânci de piroane, care în mod neaşteptat au început să strălucească ca o lumină de cristal şi să capete aureolă cerească. Uimit de această vedenie, sfântul Ioan a exclamat: “Tu, Doamne Isuse, eşti acesta”? “Într-adevăr, eu sunt acesta. De fiecare dată, când tu speli rănile bolnavilor, faci aceasta pentru mine” (cf. Mt 25,40). După aceste cuvinte a dispărut.

La Torino se află aşa numita: „Micuţa casă a providenţei”, în care sunt adăpostiţi şi astăzi peste 14 mii de oameni sărmani; această casă poate fi considerată chiar un orăşel al carităţii creştine. În urmă cu peste 150 de ani, pe locul aceste case a divinei Providenţe, era un teren nefolosit. Cel care a transformat locul acesta într-un oraş al carităţii creştine, a fost sfântul Iosif Cotolengo (1786-1842), tatăl celor sărmani, şi modelul sfântului Ioan Bosco (1815-1888), care a întreprins o operă asemănătoare.

Iosif Cotolengo a fost sfinţit preot în anul 1810. În anul 1827 a închiriat o casă pentru o femeie sărmană, fără adăpost, care s-a îmbolnăvit în timpul unei călătorii. Acesta a fost începutul unei mari cetăţi a carităţii creştine. Nu avea nici un ban, dar el credea în ajutorul Providenţei divine că îl va ajuta pentru a putea construi tot ce va fi necesar pentru cei necăjiţi. Slujea pe cei bolnavi ziua şi noaptea. Când avea nevoie de bani, îi găsea îndată după ce îi îngrijea pe bolnavi. Pe toate clădirile şi în toate sălile; pe toate cărţile şi tablourile, la capul patului, pe ziduri şi în locurile de recreaţie, se poate vedea scris şi astăzi: “Dumnezeu mă vede!”  Acesta erara gândul cel mai scump şi iaculatoria cea mai îndrăgită. În acea casă totul este gratuit. Medicii prestează munca lor în mod gratuit, mâncarea şi toate celelalte necesare pentru menţinerea vieţii sunt procurate chiar şi astăzi în chip minunat de providenţa divină.

Sfânta Tereza de Calcuta (1910-1997), cea care asemenea lui Isus a fost milostivă cu toţi săracii şi bolnavii din Calcuta, India, dar şi în multe alte locuri de pe glob, deseori le amintea surorilor ei: “Dragi surori! În capelă voi îl adoraţi pe Isus Cristos, ascuns în Tabernacol sub chipul pâinii. Când obligaţia vă cheamă pe voi din capelă la cei bolnavi în spitale, voi îl lăsaţi pe Isus Cristos în tabernacol şi vă grăbiţi spre Isus Cristos, prezent în oamenii bolnavi. Tot ceea ce facem pentru semenii noştri bolnavi, facem pentru Isus Cristos însuşi” (cf. Mt 25,40).

Cât de frumos este să auzi că unii dintre credincioşii noştri, vizitează pe oamenii bolnavi şi vârstnici, şi cu un simplu cuvânt, cu un zâmbet, cu un sfat, cu un mic ajutor, se constituie într-o mare mângâiere pentru cei care sunt chemaţi să trăiască în suferinţă. La judecata lui Dumnezeu vor fi fericiţi să audă cuvintele lui Cristos: “Am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine (Mt 25,35-36). La întrebarea lor: “Când te-am văzut noi străin şi te-am primit, sau gol şi te-am îmbrăcat? Când te-am văzut noi bolnav sau în închisoare şi am venit la tine? Iar regele, le va răspunde: Adevăr vă spun, tot ce aţi făcut unuia dintre aceştia mici care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40).

Sfântul Ieronim ((342-420), zice că poate fi cineva care uneori să se scuze că din pricina slăbiciunii puterilor lui n-a putut posti, sau din cauza firii sale nervoase n-a putut păzi virtutea răbdării, sau că nu poate săvârşi alte fapte bune, dar nimeni nu se poate scuza că n-a putut deprinde virtutea iubirii frăţeşti. Ca să iubeşti nu-i nevoie de muşchi puternici, nici de multă sănătate; chiar bolnav fiind sau istovit de puteri, poţi iubi.

Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă, ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem că să ne mântuim: Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu milostenie ? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inima. Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu am zărit-o îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecină de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este milă ? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi. Nu trebuie să dai din buzunar, ci din inimă.

"Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpără cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!"

Într-o zi, cu multă vreme în urmă, undeva în Anglia, o tânără femeie înfăşurată în nişte veşminte zdrenţăroase, străbătea uliţele unui sătuc, bătând din poartă în poartă şi cerând milostenie. Nu prea avea noroc. Mulţi îi adresau vorbe de ocară, alţii asmuţeau câinii asupra ei. Alţii încă îi aruncară în poale doar coji de pâine mucegăită şi cartofi stricaţi. Numai doi bătrânei care locuiau într-o casă micuţă de la marginea satului o poftiră în casă pe sărmana femeie. Şezi un pic de te încălzeşte, spuse moşul, în vreme ce soţia sa pregătea o ulcică de lapte şi o felie mare de pâine. În timp ce femeia mânca, cei doi bătrânei o mângâiară cu câteva vorbe bune. În ziua următoare, în acel sat se petrecu un lucru nemaipomenit. Un slujbaş regesc aduse pentru familiile din fiecare casă câte o invitaţie la palat. Neaşteptata invitaţie tulbură tot satul, iar după-amiază toate familiile, gătite în straiele de sărbătoare, sosiră la castel. Fură duse într-o impunătoare sală de ospeţe şi fiecăruia i se dădu un loc anume. Când se aşezară cu toţii, servitorii în livrele începură să servească mâncarea. De îndată, se ridică un murmur de dezaprobare şi mânie pe care nimeni nu încerca să le ascundă. În fapt, servitorii puneau sârguincioşi pe farfurii coji de cartofi, pietre şi coji de pâine mucegăită. Numai în farfuriile celor doi bătrânei, aşezaţi undeva la un colţ al mesei, puseră cu politeţe rafinate şi delicioase feluri de mâncare. Pe neaşteptate, în sală intră tânăra femeie cu veşmintele zdrenţuite. Cu toţii amuţiră. Aţi găsit astăzi tocmai ceea ce mi-aţi dat mie ieri. Imediat îşi scoase hainele nepotrivite cu care era înveşmântată, iar de sub zdrenţe au apărut nişte straie aurite, presărate cu nestemate. Era însăşi regina. Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut (cf. Mt 25,40)

“Mergi şi fă şi tu la fel”, a spus Isus Cristos învăţătorului în lege. Aceste cuvinte Isus Cristos ni le adresează şi nouă tuturor care credem în el. Mergeţi şi înfăptuiţi lucrările de caritate ale samariteanului milostiv! Să fim caritabili! Căci, Domnul Dumnezeu, va fi caritabil cu toţi cei care vor fi îndurători cu semenii lor. Isus a spus: “Fericiţi cei milostivi, căci ei vor afla milă” (Mt 5, 7). Pr. Ioan Lungu