Consideraţie la DUMINICA  XV  DE  PESTE  AN  “C”

Isus corectează câteva moduri greşite de viaţă, şi ne lasă modul corect în persoana samariteanului milostiv.

Isus, adevăratul “aproape”, al oricărui om, urcă la Ierusalim pentru a împlini jertfa crucii, pentru a-şi vărsa sângele pentru mântuirea lumii, căci legea veche cu toată mulţimea prescriirilor de jertfe şi fapte, fusese numai un “pedagog” până la Isus (cf. Gal 3,24), şi nu a putut mântui pe nimeni.

Întrebarea învăţătorului Legii arată concepţia lui cu totul greşită privind mântuirea. Pentru el, ca şi pentru cei mai mulţi iudei din vremea sa, câştigarea mântuirii era numai o chestiune de a împlini nişte fapte cerute de legea lui Moise şi predicate de cărturari. În felul acesta, el socotea că omul putea să-şi câştige mântuirea exclusiv prin fapte şi nu prin harul lui Dumnezeu.

Sintetizând, am putea spune că omul acesta deşi era preocupat de viaţa veşnică, el căuta mai degrabă “o scurtătură” către viaţa veşnică, o scurtătură prin care să refuze mântuirea prin Cristos.

Nu ne este prea greu să vedem în preot şi în levit imaginea neputinţei legii de a-l ajuta pe  păcătosul mort în păcate. Nu ne este greu nici să-l identificăm în samariteanul milostiv pe Mântuitorul Isus, care s-a coborât din Ierusalimul ceresc, în Ierihonul păcatului, acolo unde noi oamenii eram jefuiţi şi raniţi de moarte de “tâlharii iadului”, şi unde nimmeni nu se uita la noi şi nici nu ne putea ajuta. Prin grija lui pentru viaţa celui căzut în mâinile tâlharilor, Isus ne spune tuturor că el a devenit “aproapele” tuturor oamenilor de mântuit. Hanul ne face să ne gândim la Biserică, unde cel salvat primeşte îngrijirile cuvenite, iar hangiul ne face să ne gândim la Duhul Sfânt care, prin Cuvânt şi Euharistie, cei doi dinari, ne asigură îngrijirile necesare

Ierihonul este o localitate care se află la circa 27 de km de Ierusalim. Drumul care duce de la Ierusalim spre Ierihon trece printr-o zonă deluroasă, plină de peşteri, locuri unde în mod frecvent se ascund bande de tâlhari care atacă pe trecători, iar în trecut se ascundeau şi zeloţii care îi atacau pe romani.

           

Deci, pe vremea lui Isus, a cădea în mâinile tâlharilor era un lucru obişnuit. Dar, punctul asupra căruia ne atrage atenţia Isus, este că un om aproape mort, îi lasă indiferenţi pe trecători.  

Lumea de astăzi este ca omul care a căzut în mâinile tâlharilor şi are nevoie de ajutorul nostru.  

Analizând această pildă cu personajele sale, în afară de samariteanul milostiv, am putea spune că ea reprezintă câteva categorii de oameni cu filozofiile lor greşite de viaţă.

1. Prima filozofie greşită de viaţă este cea a oamenilor vicleni, care şi-au luat ca deviză de viaţă: “Totul cum îmi convine mie”. Aşa este cazul învăţătorilor legii care-l ispiteau adesea pe Isus, pentru a-l pune în dificultate şi pentru a-l abate de la misiunea sa de a-i mântui pe oameni prin jertfa crucii sale.

Iar la această categorie a “ispititorilor lui Dumnezeu”, aş aminti exemplul unui tată care-şi plângea mortea unicului său copil, mergând zilnic la cimitir, şi întrebând pe toţi cum ar putea scăpa de această durere. Acestui om, un preot bun, i-a răspuns într-o zi cu aceste cuvinte: ”Ai scăpa de durere şi tristeţe, şi ţi-ai ajuta şi fiul mort, dacă ai veni zilnic la Isus la jertfa sfintei Liturghi, şi prin rugăciuni ai arunca asupra lui toată durerea inimii tale (cf. 1Pt 5,7; Fil 4,6), căci la sfânta Liturghie Cristos însuşi se jertfeşte şi se roagă Tatălui ceresc pentru alinarea şi mântuirea tuturor, vii şi răposaţi”. Ştiu, i-a răspuns acesta, că sfânta Liturghie e cel mai mare ajutor pentru vii şi răposaţi, dar nu pot trece peste aplecarea inimii mele care a învăţat altfel. Şi a rămas în continuare departe de Isus şi de jertfa sa, trăind trist şi îndurerat.

Şi tânărul învăţător din evanghelia de astăzi, ca şi tânărul bogat care de mic copil lupta să împlinească prescripţiile legii vechi, au înţeles uşurimea mântuirii prin urmarea lui Cristos, aşa cum a prevăzut Dumnezeu, dar care nu puteau renunţa la aplecarea minţii şi inimii lor.

2. A doua categorie de oameni cu gândire greşită privind mântuirea, este reprezentată de omul căzut în mâinile tâlharilor, care este un fel de om: “ego autem contra” - “mie îmi place să fiu împotrivă”-. Drumul care ducea spre Ierihon, aşa cum am mai spus deja, trece printr-o zonă deluroasă, plină de peşteri, locuri unde în mod frecvent se ascundeau bande de tâlhari, precum şi grupuri de zeloţi care atacau oficialităţile romane. A coborî de la Ierusalim la Ieriohon, atunci când Isus cu ucenicii săi urcă de la Ierihon la Ierusalim; a coborî din locul păcii şi al sfinţeniei lui Dumnezeu, în locul unde domneşte cultul zeilor neputincioşi; a coborî standardul etic de viaţă, atunci când Domnul împreună cu ucenicii lui caută ţinutul păcii şi laudelor lui Dumnezeu; toate acestea sunt o greşeli teribile pe care însuşi diavolul, cu hoţii şi zeloţii lui le sancţioneză, golind viaţa de orice bun şi rănind sufletul de moarte.

Se spune despre un creştin numai cu numele, că atunci când oamenii urcau la biserica din sat, el cobora când cu căruţa, când cu bicicleta, pe la târguri şi afaceri. Într-o duminică după amiază, s-a întors de la afacerile lui cu un car plin de snopi de porumb. Ajuns la poartă, voios, nu a coborât în mod normal, ci a sărit din vârful carului ca un altlet. Dar când a ajuns la pământ, din cauza şocului, a făcut stop cardiac, şi a murit pe loc. Nu coborî la Ierion când toţi urcă la Ierusalim!

3. A treia categorie de oameni cu gândire greşită privind mântuirea, este cea reprezentată de “tâlharii”. Deviza lor de viaţă este următoarea: “Ce-i al meu e al meu şi ce-i al tău e tot al meu”.

Aşa a gândit Iuda care fura din punga comună (cf. In 12,6), care de dragul banilor şi-a vândut şi Mântuitorul lui, dar care în final s-a spânzurat (cf. Mt 27,5). Aşa au gândit Anania si Safira, care au fost pedepsiţi cu moartea. Ei au uitat că ceea ce au promis nu mai era prorietatea lor (cf. Fap 5,1-11). Aşa a gândit şi Acan care a furat din lucrurile oprite de Domnul şi a murit (cf. Ios 7,1-5). Aşa au gândit şi gândesc cei care refuză obolul lor către templu (cf. Mal 3,8-9). Aşa gândesc şi acţionează şi toţi tâlharii de comori pământeşti şi cereşti, cei care dau scandal, şi uită de dreptatea lui Dumnezeu.

4. A patra categorie de oameni cu gândire greşită privind mântuirea, este reprezentată de Hangiu. Deviza lor de viaţă este aceasta: “Ce-i al meu e şi al tău, dar contra cost” sau “Frate frate, dar brânza e pe bani”. De aceea hangiul a luat şi ultimii doi dinari ai samariteanului. Hangiul face bine, dar pe bani, până la ultimul bănuţ. El a uitat de facerea de bine cerută de Dumnezeu.

Scriitorul român, Ion Slavici (1848-1925), ne redă în nuvela, “Moara cu noroc”, situaţia unui cizmar sărac, pe nume Ghiţă, care din dorinţa de a se îmbogăţi, a luat în arendă hanul, Moara cu noroc. Încet prinde gustul banului, nu se mai mulţumeşte cu câştigul de la han, intră în afaceri murdare cu nişte pungaşi, şi ajunge în final să piardă tot: soţie, han, viaţă şi suflet.

5. A cincea categorie de oameni cu gândire greşită privind mântuirea, este reprezentată preot si levitul. Ei aveau o folozofie de viaţa care sună cam aşa: “Ce-i al tău e al tău şi ce-i al meu e al meu”. Acest gen de oameni uită că Dumnezeu i-a creat pe oameni dependenţi de alţii şi în legătură cu alţii. De aceea a şi spus Domnul la creaţie că: “Nu este bine ca omul să fie singur” (cf. Gen 2,18). Dan Berteanu, un lucrător la o firmă de consultanţă, spunea aşa: “Dacă albinele ar dispărea şi planeta ar muri. Explicatia ţine de faptul că nu ar mai avea cine să facă polenizarea”.      

6. Samaritanul milostiv. El are o altă filozofie de viaţă primită de la Isus, o filozofie de viaţă privită prin prisma împărăţiei lui Dumnezeu, filozofie de viaţă care sună aşa: “Ceea ce este al meu este şi al tău”. Aşa a făcut însuşi Dumnezeu Tatăl, atunci când i-a încredinţat omului creaţia (cf. Gen 2,15; Ps 8,6-8). Aşa a spus şi făcut Isus, care ne-a dat nouă slava pe care i-a dat-o lui, Tatăl (cf. In 17,22). Aceasta este şi trebuie să fie şi filozofia de viaţă a tuturor creştinilor buni, căre sunt chemaţi să vadă toate lucrurile prin prisma împărăţiei Cerurilor.

În timpul unei campanii militare, un pluton muncea la repararea unei căi ferate distruse de bombardament. Câţiva soldaţi, deşi se străduiau, nu puteau clinti un stâlp greu, căzut peste şine. Alături, un caporal striga la ei, ocărându-i pentru neputinţa lor. Trecând pe acolo, un om l-a întrebat pe caporal: De ce nu-i ajuţi şi dumneata? Eu sunt caporal, eu supraveghez şi comand. Ei trebuie să muncească!  Străinul nu a mai spus nimic, dar şi-a scos haina şi a început să tragă şi el cot la cot cu soldaţii de un capăt al stâlpului. După scurt timp au reuşit să elibereze şinele. Încântaţi de reuşită, soldaţii i-au mulţumit străinului care, luându-şi haina să plece, i-a spus caporalului: Dacă va mai fi nevoie, să mă chemaţi şi altădată! Dar, acesta zise în batjocură, cine eşti dumneata? Sunt generalul acestei divizii.

Samariteanul milostiv, care l-a ajutat astăzi pe cel căzut în mâinile tâlharilor, a fost însuşi Isus, Fiul lui Dumnezeu. El ne spune astăzi tuturor: “Mergi şi fă şi tu la fel!” (Lc 10,37).

                                                                                                               Pr. Ioan Lungu