Reflecţie la sărbătoarea sfintei Maria Magdalena 2013

„Suport ca cineva să primească de la Isus mai multe haruri decât mine, dar nu suport ca cineva să-l iubească pe Isus mai mult decât mine”.

Aceste cuvinte ale sfintei Tereza de Avila (1515-1582), pot constitui sinteza vieţii sfintei Maria Magdalena, pe care o celebrăm în ziua de astăzi.

În fiecare an la data de 22 iulie, Biserica celebrează sărbătoarea sfintei Maria Magdalena, cea care a fost mântuită de Isus, cea care l-a urmat continuu pe Isus, cea care nu l-a părăsit pe Isus nici chiar când toţi discipolii lui l-au părăsit, cea căreia Isus înviat i s-a arătat pentru prima dată ei, cea care a fost făcută de Isus „apostolul apostolilor”.

În Evanghelia după Luca, Maria Magdalena este menţionată ca prima femeie vindecată de Isus Cristos, şi care mai apoi care l-a urmat fără să-l mai părăsească vreodată (cf. Lc 8,1-3). Se presupune că al ei ar fost glasul care s-a ridicat din mulţime şi care l-a slăvit pe Isus spunând: "Fericit pântecele care te-a purtat şi sânul care te-a alăptat!"( Lc 11, 27). Evangheliştii, Marcu şi Ioan, ne spun că, Maria Magdalena, a rămas lângă Isus, chiar şi atunci când toţi discipolii l-au părăsit; astfel, ea l-a urmat pe Isus şi în curtea lui Pilat unde a văzut procesul şi condamnarea lui nedreaptă; l-a urmat pe drumul Calvarului; l-a urmat până pe Golgota unde a văzut răstignirea lui; a stat şi lângă crucea lui; a stat şi lângă mormântul lui (Mc 15,40-47; In 19, 25); în ziua Paştelui s-a întors dis de dimineaţă la mormânt împreună cu celelalte femei care îi urmau pe Isus (cf. Mc 16,1-8); iar după ce femeile au plecat, ea a rămas în continuare singură lângă mormânt plângând, căutând şi întrebând de „Domnul ei”. De aceea, Domnul Isus înviat, a răsplătit marea ei iubire, arătându-i-se mai întâi ei, şi trimiţând-o să ducă vestea cea bună a învierii sale, ucenicilor săi (Mc 16, 9; In 20, 14-18), şi apoi lumi întregi. Scrierile vechi spune că ea a ajuns cu propovăduirea evangheliei până la Roma.

Maria Magdalena a făcut toate acestea din recunoştinţă şi din iubire faţă de Isus. După ce l-a cunoscut pe Isus şi mântuirea lui, nu a mai avut altă iubire decât pentru el.

Profetul Isaia ne îndemna încă din Vechiul Testament, să sondăm dimensiune a iubirii iubirii divine faţă de noi: “Priviţi spre stânca din care aţi fost ciopliţi, spre adâncimea gropii din care aţi fost scoşi!” (Is 51,1). 

Maria Magdalena, după vindecarea ei, a fost prezentă la multe evenimente din viaţa lui Isus, pentru că ea a înţeles dragostea lui Isus pentru oameni, dragoste care întrece orice cunoştinţă; a înţeles care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea dragostei lui Cristos pentru oamenii păcătoşi (cf. Ef 3,18-19); a înţeles groapa din care a fost scoasă şi stânca pe care a fost aşezată (cf. Is 51,1); a înţeles iubirea lui Isus care ne strânge lângă el, căci el a murit pentru noi (cf. 2Cor 5,14), aşa cum ne spune sfântul Paul în lectura a doua de astăzi; a înţeles că Isus ne-a înviat împreună cu el şi ne-a pus să şedem cu el în locurile cereşti (cf. Ef 2,6).

Maria Magdalena s-a oprit deseori pentru a privi groapa din care a fost scoasă şi stânca pe care a aşezat-o Isus. Să ne oprim şi noi din alergarea noastră prin această lume şi să privim spre “adâncimea gropii păcatului” din care am fost scoşi de Isus, spre stânca credinţei pe care ne-a aşezat, dar şi spre focul iubirii care l-a consumat pe Isus pentru noi. Şi să nu ne pară rău de dulceaţa otrăvitoare a păcatului din care am fost scoşi, şi să nu ne aruncăm din nou in ea. S-ar putea ca aceasta nouă cădere să ne fie fatală. Atunci ar fi fost mai bine pentru noi să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce am cunoscut-o, să ne întoarcem de la porunca sfântă, care ne fusese dată” (cf. 2Pt 2, 21).

Toată viaţa sfintei Maria Magdalena de după venirea ei la Isus, a fost o continuă istorisire fără cuvinte a iubirii şi a salvării ei de către Isus din “groapa” păcatului şi a pierzării, şi a aşezării ei pe stânca cea tare a veacurilor, care este Dumnezeu (cf. Is 26,4). Şi tot aşa trebuie să fie şi viaţa unuia fiecăruia dintre cei botezaţi, o continuă istorisire a faptelor minunate făcute de Isus pentru noi (cf. 1Pt 2,9).

Prima lectură de astăzi (cf. Ct 3,1-4), ne spune că Maria Magdalena, pentru iubirea ei mare faţă de Isus, a fost asemănată cu mireasa din Cântarea cântărilor, care după ce a fost scoasă din starea ei umilă de către regele Solomon, nu şi-a mai dorit nimic altceva decât să-l iubească şi să fie iubită de el.

Cartea “Cântarea cântărilor”, din care s-a luat prima lectură de astăzi, este o carte care descrie legătura de iubire dintre Cristos şi Biserică, dintre Cristos şi fiecare credincios. Maria Magdalena conştientă din ce abis de păcat a scos-o, din ce sclavie a salvat-o, şi ce preţ a plătit Isus pentru salvarea ei, şi pe stâncă tare a aşezat-o, nu s-a mai despărţit niciodată de el. Ea ne spune astăzi cu sfântul Paul: „Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi s-a dat pe sine pentru mine” (Gal 2,20). Aşa că, de acum încolo nu mai cunosc în felul lumii  (cf. 2Cor 5,16).

Cartea Cântarea cântărilor, citită în cheia Noului Testament, ne spune că viaţa creştină este o continuă poveste de dragoste dintre Cristos şi Biserica sa, dintre Cristos şi fiecare credincios, şi invers. Noi îl iubim pe Domnul pentru că el ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19). El ne-a iubit atât de mult încât a primit să moară pe cruce pentru noi (cf. In 15,13). Acum el ne spune unuia fiecăruia dintre noi pentru care a murit pe cruce: “omule, voiesc iubirea ta!”

În Cântarea cântărilor, mirele este asemănat de mireasa lui: cu un trandafir, cu un măr, cu o căprioară, cu un porumbel, cu un crin. Solomon este imaginea lui Cristos, iar Mireasa este imaginea Bisericii. Dacă aşa a fost Solomon pentru mireasa lui, dacă aşa a fost Isus pentru Maria Magdalena, înseamnă că aşa trebuie să fie Isus şi pentru noi, adică cel mai frumos, cel mai bun, cel mai iubit.

Mireasa din Cântarea cântărilor, pentru că mirele ei era cel mai frumos, cel mai bun, cel mai iubit, spune: “M-am sculat noaptea, am cutreierat cetatea, uliţele şi pieţele, întrebând pe toţi despre iubitul inimii mele” (Ct 3,2-3).

Evanghelia de astăzi ne spune că exact aşa a făcut şi Maria Magdalena, care s-a sculat noaptea din pat, şi a pornit în căutarea lui Isus, întrebând de toţi cei întâlniţi pe cale, de iubitul inimii sale; şi nu s-a lăsat până ce nu l-a găsit, nu i-a vorbit, nu l-a îmbrăţişat şi nu a primit o misiune de la el (cf. In 20,1.11-18).

Dar iubirea şi căutarea mirelui de către mireasă, iubirea şi căutarea lui Isus de către Maria Magdalena, trebuie să fie şi iubirea şi căutarea vieţii noastre; să mergem să-l căutăm şi să întrebăm de el pretutindeni. Iar după ce l-am găsit să exclamăm cu mireasa din Cântarea cântărilor: “L-am găsit!” (Ct 3,4)  Eu, un om l-am găsit pe Domnul slavei! Eu un rob al păcatului l-am găsit pe marele meu mântuitor! Eu copilul întunericului l-am găsit pe cel ce este Lumina lumii! Eu cel mai rău dintre cei pierduţi mi-am găsit mântuitorul şi preaiubitul!  

Dar, mireasa şi Maria Magdalena, nu numai că l-au găsit, dar “l-am şi apucat şi nu l-am mai lăsat” (Ct 3,4). Dacă nu este ţinut, Isus va pleca. Dar dacă îl ţinem, el va rămâne. Iar pe Isus îl putem ţine lângă noi: gândindu-ne mereu la el, lăudându-l şi vestindu-l mereu printre fraţi, aşa cum i-a spus astăzi Mariei Magdalena (cf. In 20,17).

Într-o zi, sfântul Filip Neri, a fost întrebat de cineva: „Cât a fost timpul cel mai lung în care nu v-aţi gândit la Isus şi nu l-aţi căutat”? Atunci sfântul Filip Neri, suspinând de durere, a spus: „Cel mai lung timp în care nu m-am gândit la Isus şi nu l-am căutat, a fost un sfert de oră”. Aşa au trăit creştinii cei buni.

Dragostea lui Isus faţă de noi a fost mai puternică decât moartea (cf. Ct 8,6), căci moartea a fost preţul dragostei lui faţă de toţi oamenii pierduţi. Apele cele mari ale urii nu au putut să stingă dragostea lui Isus faţă de noi, şi nici râurile suferinţelor crucii nu au putut să i-o înece.

Gelozia lui pentru noi a fost mai neînduplecată ca locuinţa morţilor. Jarul ei pentru noi a fost un jar de foc (cf. Ct 8,6). Isus ne-a iubit cu gelozie mare, neîngăduind ca cineva să ne iubească mai mult decât el şi nici ca cineva să ne amăgească ca să plecăm de lângă el. 

Şi ca o paranteză, amintesc aici că: gelozia faţă de iubirea lui Dumnezeu l-a mânat pe Ilie să-i omoare pe profeţii lui Baal, pentru ca să nu mai aibă cine să amăgească poporul (cf. 1Rg 18,40); pe apostolul Paul, gelozia faţă de dragostea lui Isus, l-a făcut să rostească blestemul: “Dacă nu-l iubeşte cineva pe Domnul Isus Cristos să fie anatema. Maranatha!” (1Cor 16, 22), pentru ca să nu mai fie nimeni care să se lase amăgit şi să părăsească iubirea lui Isus; primii creştini persecutaţi, ştiind foarte bine ceea ce a însemnat dragostea şi gelozia lui Isus pentru ei, nu au pus nimic mai presus de iubirea lui, nici măcar viaţa lor.  

Când mireasa şi-a găsit mirele nu s-a mai despărţit de el şi vorbea mereu de el. Când Maria Magdalena

l-a aflat pe Cristos nu s-a mai despărţit de el şi vorbea mereu de el. Nici noi, care l-am găsit pe Isus, nu mai trebuie să ne despărţim de el şi nici să încetăm de a vorbi despre el.

Altarul din biserică este mormântul lui gol, unde Isus vrea ca noi să-l căutăm zilnic ca să ne vorbească. Aici el ne dă zilnic întâlnire la toţi cei care ne iubeşte. Aici el ne vorbeşte prin Biblie. Aici el ne hrăneşte din Euharistie. Aici el ne curăţă de păcate şi ne împodobeşte cu haina harului ca să fim fără pată şi fără zbârcitură (cf. Ef 5,27), pentru a ne putea spune: “Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n-ai nici un cusur” (Ct 4,7). Aici ne spune: „Vino cu mine în Liban, iubit-o”, adică în cer (Ct 4,8). Aici la sfânta Liturghie, ca şi miresei din Cântarea cântărilor, ni se descoperă ca rege veşnic. Aici la sfânta Liturghie Isus ne aşează în carul său de biruinţă. Aici la sfânta Liturghie ne strânge la pieptul său (cf. 2Cor 5,14). Aici la sfânta Liturghie el ne obişnuieşte cu glasul său, ca la revenirea lui pe nori, să nu fie nimeni care să ne poată înşela (cf.1Tes 4:16-17).

Aşa cum împăratul şi-a luat-o mireasa în car lângă el, şi a pornit spre palatul regal, a lăsând în urmă pe locuitorii acelui ţinut care priveau cu uimire cum o fată de a lor este luată de împărat ca să-i fie soţie; tot astfel la venirea sa, Isus ne va lua cu el în lăcaşurile veşnice pe noi cei care am iubit venirea lui (cf. 2Tim 4,8), încât lumea pierdută v-a privi cu uimire la răpirea noastră, cei care în timpul vieţii l-am căutat, l-am găsit, l-am iubit şi l-am slujit pe Isus.

„Cine este aceea care se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti supt steagurile lor?” (Ct 6,10). Noi cei mântuiţi vom fi acei oameni luminoşi ca zorile, curaţi ca soarele, şi de temut ca nişte pentru toţi cei pirduţi.

Biblia se încheie cu aceste cuvinte ale Bisericii, mireasa curată a lui Cristos: “Vino, Doamne Isuse!”  (Ap 22,20). A iubi venirea lui Isus, înseamnă a-l aştepta pe Isus, cum mireasa îşi aşteaptă iubitul. Apostolul Paul a spus că Dumnezeu va da o cunună tuturor celor ce iubesc şi aşteaptă venirea lui (cf. 2Tim 4,8).

Atunci Isus ne va schimba tuturor celor credincioşi, plânsul în bucurie, aşa cum a făcut cu Maria Magdalena şi cu mireasa sa.

                                                                                                                                  Pr. Ioan Lungu